Cum să comunici cu Dumnezeu

Citeam despre un hasid, un maestru evreu, Baal Șem. Era rabin într‐un sătuc și ori de câte ori erau necazuri în satul acela, boală, calamitate sau orice alt necaz, el se ducea în pădure. Acolo căuta un loc anume, sub un anume copac, unde îndeplinea un ritual și se ruga la Dumnezeu. După aceea, calamitatea, boala, necazurile dispăreau.

La un moment dat Baal Șem a murit. După ce a murit, au fost din nou necazuri în satul acela. Satul a fost lovit de calamitate și oamenii au cerut disperați un succesor, un nou rabin care să se ducă în pădure și să se roage la Dumnezeu. Noul rabin era foarte necăjit fiindcă nu știa exact locul și copacul unde se ruga Baal Șem. S‐a dus totuși în pădure și s‐a oprit în dreptul unui copac oarecare. A aprins focul, a îndeplinit ritualul și s‐a rugat la Dumnezeu zicând:

– Doamne, nu știu exact unde venea maestrul meu ca să se roage, dar Tu știi cu siguranță. Ești omnipotent, omniprezent, așa că nu văd de ce Te‐aș căuta într‐un loc anume. În satul meu sunt probleme, te rog, Doamne, ascultă‐mă și fă ceva pentru oamenii aceia.

Și atunci calamitatea a dispărut.

După un timp și rabinul acela a murit și succesorul lui a trebuit să rezolve aceleași probleme. În sat au fost necazuri și oamenii au venit la el. Noul rabin era și mai necăjit, fiindcă el nu mai știa nici măcar rugăciunea. S‐a dus totuși în pădure și a ales un loc oarecare. Nu știa cum se aprinde focul ritual, dar a aprins un foc așa cum s‐a priceput el și i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, eu nu știu să aprind focul ritual, nu știu nici locul și am uitat și rugăciunea. Dar tu ești atotcunoscător și știi deja aceste lucruri. Nu e nevoie să le știu și eu. Așa că fă ce este necesar.

Când s‐a întors în sat, necazurile trecuseră.

A murit și rabinul acela și din nou a fost nevoie de un succesor… Și din nou în sat au fost probleme. Sătenii au venit, ca de obicei, la rabin. Rabinul stătea în fotoliul lui. De acolo i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, uite ce e, eu nu mă duc nicăieri. Tu te afli pretutindeni, iar eu nu știu nici rugăciunea, nici ritualul, nici unde să‐l fac. Dar de vreme ce Tu știi totul, n‐ar trebui să conteze faptul că eu nu știu. Ce rost are rugăciunea spusă în cadrul unui ritual anume, îndeplinit într‐un loc anume? Eu știu doar povestea antecesorilor mei. Îți voi spune cum a fost cu Baal Șem și cu toți cei care i‐au urmat. Tu fă ceea ce trebuie făcut și cu asta basta.

Atunci toate problemele s‐au rezolvat. Se mai spune că partea aceasta i‐a plăcut lui Dumnezeu cel mai mult.

(din „Calea Yoga” de Osho)

calea yoga

Despre viață, moarte, creație, trecut, prezent, viitor

Discipol – Ce este Viaţa?
Bhagavan – Din punct de vedere material Viaţa este corpul; din punct de vedere spiritual ea este Conştiinţa Ultimă. Depinde din ce perspectivă o privești.

Discipol – Ce este Moartea?
Bhagavan – Este uitarea naturii tale adevărate.

Discipol – Sinuciderea este un lucru reprobabil?
Bhagavan – A ucide trupul nevinovat este cu siguranță un lucru greșit. Sinuciderea trebuie să e comisă asupra minţii, unde este depozitată întreaga suferință, şi nu asupra trupului, care este insensibil şi nu percepe nimic. Mintea este adevăratul vinovat, ea produce imensa suferință care te conduce la sinucidere, dar, printr-o eroare de raționament, este pedepsit în schimb trupul, care este insensibil şi nu are nicio vină.

Discipol – Creația este bună sau rea?
Bhagavan – Creaţia nu este nici bună, nici rea; ea este aşa cum este. Mintea umană este aceea care face tot felul de supoziții despre creaţie, deoarece ea vede lucrurile din punctul ei de vedere, urmându-și propriile interese. O femeie este pur şi simplu o femeie, dar o minte o numește „mamă”, o alta o numește „soră”, încă o alta o numește „mătușă”, şi aşa mai departe. Bărbaţii iubesc femeile, urăsc şerpii şi sunt indiferenţi la iarba sau la pietrele de pe marginea drumului. Aceste asocieri sunt cauzele întregii suferințe a lumii. Creaţia este asemenea unui arbore banian: păsările vin să-i mănânce fructele sau să se adăpostească sub frunzișul său, oamenii se răcoresc la umbra lui, iar unii pot sfârși chiar spânzurându-se de crengile lui. Cu toate acestea pomul îşi continuă liniștit viaţa, nepăsător şi inconștient la toate sarcinile ce îi sunt atribuite. Mintea însăși este aceea care îşi creează propriile dificultăți şi apoi strigă după ajutor. Este oare Dumnezeu atât de părtinitor încât să dea pace cuiva şi suferință altcuiva? În creaţie este loc pentru orice, dar omul refuză să vadă binele, armonia, frumosul, continuând să se plângă aidoma celui flămând care, stând în fața unei mâncări delicioase, în loc să întindă mâna să-și potolească foamea, continuă să se lamenteze. A cui este eroarea, a lui Dumnezeu sau a omului? Din fericire însă pentru om, Dumnezeu, în nemărginita Sa îndurare, nu-l părăsește niciodată. El întotdeauna îi mai dă noi şanse, trimiţându-i Învățători şi Scripturi pentru a-l ghida spre a-și descoperi propriile greșeli, şi pentru ca în cele din urmă să-și poată dobândi fericirea eternă.

Discipol – Ce sunt Trecutul şi Viitorul
Bhagavan – Nu există nici Trecut, nici Viitor. Există numai Prezentul. Ieri a fost prezentul pentru tine, atunci când l-ai trăit, şi mâine va tot prezentul, atunci când îl vei experimenta. Prin urmare, experiența vieţii are loc numai în prezent, iar dincolo de experiență nu există nimic.

Discipol – Atunci Trecutul şi Viitorul nu sunt decât pură imaginaţie?
Bhagavan – Da. Prezentul însuși este simplă imaginaţie, deoarece simţul timpului este mental; spațiul este tot mental. În concluzie, naşterea şi re-nașterea, care au loc în timp şi spațiu, nu pot altceva decât pură imaginaţie.

(Zice Ramana Maharshi în “Guru Ramana”)

Guru Ramana

Diferenta dintre Nirvana, Moksha si Kaivalya

Scopul golului absolut este eliberarea. Nu de lume vă eliberați. Vă eliberați de identificare. Nu vă identificați, să nu vă identificați niciodată cu nimic. Să țineți minte mereu că voi sunteți martorii, să nu pierdeți niciodată acel punct din care observați; apoi, într-o zi, conștiența interioară se ridică de parcă ar fi o mie de sori care răsar împreună.

Acesta este lucrul pe care Patanjali îl numește kaivalya, eliberarea.

Cuvântul kaivalya trebuie înțeles.
În India diverși profeți au folosit diverse cuvinte pentru acel lucru suprem.

Mahavira îi spune moksha. Moksha poate fi tradus corect ca „libertate absolută”, lipsă de legături; toate încarcerările au dispărut.

Buddha a folosit cuvântul nirvana; nirvana înseamnă „încetarea egoului”. La fel ca atunci când stingeți o lumină și flacăra pur și simplu dispare, la fel și lumea egoului dispare; nu mai sunteți o entitate. Picătura s-a dizolvat în ocean; sau oceanul s-a dizolvat în picătură. Este disoluție, anihilare.

Patanjali folosește kaivalya; cuvântul înseamnă „solitudinea absolută”. Nu este nici moksha, nici nirvana. Înseamnă solitudine absolută: ați ajuns într-un punct în care nimeni altcineva nu există pentru voi. Nimic altceva nu există; doar voi, doar voi, doar voi. De fapt, nu este posibil să spuneți că sunteți „eu”, pentru că „eu” are ca referință „tu” și „tu” a dispărut. Nu mai este posibil să spuneți că sunteți în moksha – eliberare, pentru că atunci când au dispărut toate legăturile, care este sensul libertății? Libertatea este posibilă dacă puteți fi închiși. Sunteți liberi pentru că închisoarea există undeva lângă voi. Nu sunteți în închisoare, există alți oameni în închisoare, dar potențial, teoretic, ați putea fi duși oricând la închisoare. De aceea sunteți liberi. Dar dacă închisoarea a dispărut absolut, complet, ce sens are să spuneți că sunteți liberi?
Kaivalya – doar solitudine. Dar să țineți minte, această solitudine nu are nimic de-a face cu singurătatea voastră. În singurătate există „celălalt”, este simțit; absența celuilalt este simțită. De aceea singurătatea este un lucru trist. Sunteți „singuri”: aceasta înseamnă că simțiți nevoia de celălalt. „Solitari”: când nevoia de celălalt dispare… sunteți destul pentru voi înșivă, absoluți în voi înșivă, fără nevoi, fără dorințe, fără să trebuiască să mergeți nicăieri. Asta vrea să spună Patanjali prin „ați ajuns acasă”. Aceasta este eliberarea descrisă de el; aceasta este nirvana sau moksha lui.

(Zice Osho în “Calea spre eliberare”)

Ești cu adevărat doar un om care s-a iluminat?

Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:

Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.

Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.

Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.

Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.

Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.

Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.

Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”

Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.

Osho

Un joc foarte periculos

Am să vă spun o poveste…

Odată, un tânăr provenind dintr-o familie aristocratică foarte bogată a venit la un maestru Zen. Avea totul, îşi putea îndeplini orice dorinţă; avea bani suficienţi, nu avea nicio problemă. Dar se săturase de tot – se săturase de sex, se săturase de femei, se săturase de vin. A venit la acel maestru Zen şi i-a spus:

– M-am săturat de lume. Există vreo cale să mă transform? Există vreun mod să mă cunosc pe mine însumi, să aflu cine sunt? Dar înainte să-mi răspunzi la întrebare, lasă-mă pe mine să-ţi spun ceva. Să-ţi spun ceva despre mine. Eu sunt din fire nehotărât şi nu pot face nimic prea mult timp, aşa că dacă îmi vei da vreo tehnică de meditaţie, dacă mă vei pune să meditez, să ştii că voi medita câteva zile, după care voi începe să trag chiulul, pentru că ştiu că nu mă aşteaptă nimic în această lume, decât nefericirea şi moartea. Aşa sunt eu, nu sunt statornic în nimic, prin urmare, înainte să-mi dai vreun sfat, ţine cont de lucrul acesta.

Maestrul i-a spus:

– Va fi foarte dificil dacă nu eşti din fire statornic, pentru că va trebui un efort susţinut ca să repari ce ai stricat în trecut. Trebuie să te întorci în timp, să realizezi o regresie. Să revii în momentul în care te-ai născut, când erai crud şi plin de prospeţime. Acea prospeţime trebuie recâştigată. Ea nu se află undeva înainte, ci înapoi, de aceea trebuie să te întorci la vârsta copilăriei, să redevii copil. Dar dacă zici că nu poţi face nimic mai mult de câteva zile, după care încerci să scapi, va fi dificil. Totuşi aş vrea să-ţi pun o întrebare: ai fost vreodată interesat de ceva atât de profund încât să simţi că te absoarbe complet?

Tânărul a stat şi s-a gândit şi apoi a răspuns:

– Da, de şah. Am fost mereu foarte interesat de jocul de şah. Îmi place şahul foarte mult şi cred că acesta este singurul lucru care m-ar putea salva. Tot restul m-a plictisit şi am renunţat la multe, numai şahul a rămas. Îmi petrec timpul cu el.

Maestrul a spus:
– Atunci cred că se poate face ceva. Aşteaptă puţin.
A chemat la el un servitor şi i-a spus să-l aducă pe un călugăr care meditase timp de doisprezece ani la mănăstire şi să-i spună acelui călugăr să ia cu el o tablă de şah.

Călugărul a venit, a adus tabla de şah – ştiuse cândva puţin şah, dar dacă timp de doisprezece ani meditase într-o cămăruţă, uitase şi de lume, şi de şah şi de tot.

Maestrul i-a spus:

– Ascultă, călugăre! Vei juca un joc foarte periculos. Dacă tânărul acesta câştigă, uite aici sabia, cu ea îţi voi tăia capul. Nu vreau ca un călugăr meditativ – care a meditat timp de doisprezece ani – să fie învins de un tânăr oarecare. Însă îţi promit că dacă vei muri de mâna mea vei fi bogat în cele mai înalte ceruri. Nu-ţi face probleme.

Tânărul nu se simţea prea în largul lui. Maestrul s-a întors către el şi i-a spus:

– Ai zis că te poţi lăsa absorbit total în jocul de şah. Uite, ai acum ocazia să fii absorbit total, nu de alta, dar este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă eşti învins, îţi voi tăia capul, dar ţine cont, ţie nu-ţi pot promite raiul, ca acestui călugăr. Cu el este în regulă, va ajunge acolo oricum, însă ţie nu pot să-ţi fac o asemenea promisiune. Dacă vei muri, vei ajunge în al şaptelea iad.

În primul moment, tânărul a încercat să se eschiveze. Era un joc mult prea periculos, iar el nu venise la maestru pentru asta. Însă, să fugă, era ruşinos. Era samurai, fiu de luptător. Fuga din faţa morţii nu era în sângele lui. A fost de acord.

A început jocul. Tânărul tremura ca frunza în vânt. Tot corpul îi tremura. A început să transpire. O transpiraţie rece i-a acoperit corpul, din creştet până-n tălpi. Era o chestiune de viaţă şi de moarte, aşa că mintea i s-a oprit – ori de câte ori ne confruntăm cu urgenţa maximă, procesele gândirii încetează; consumul de energie este atât de mare, încât corpul nu-şi mai permite să-şi irosească resurele pe activitatea mentală. Gândirea este o îndeletnicire pentru timpul liber. Când nu are nicio problemă reală, omul se poate gândi, dar când apare urgenţa şi nu mai este timp pentru minte, atunci procesele gândirii se opresc. În asemenea cazuri trebuie acţionat imediat.

Moartea se apropia cu fiecare moment. Călugărul juca foarte senin şi calm, în timp ce tânărul se gândea: „Moartea este sigură!” Dar imediat ce gândurile au dispărut, a fost total absorbit de joc. Când gândurile au dispărut, a uitat de moartea iminentă – fiindcă şi gândul la moarte tot un gând era. A uitat de moarte, a uitat de viaţă, a devenit o parte a jocului, total absorbit.

Treptat, mintea a dispărut cu totul şi a început să joace foarte bine. Nu mai jucase aşa niciodată. La început, călugărul juca mai bine decât el şi părea că o să câştige, dar din momentul în care tânărul s-a lăsat absorbit de joc, a făcut nişte mişcări foarte bune şi călugărul pierdea. Nu mai exista nimic în afara momentului prezent.

Toate problemele au dispărut, corpul a încetat să-i mai tremure, transpiraţia s-a evaporat. Se simţea uşor ca un fulg, imponderabil. Faptul că transpirase abundent la început fusese chiar de ajutor, fiindcă mai pierduse din greutate. Simţea că zbura. Mintea dispăruse, percepţia devenise clară, absolut clară, şi putea vedea cinci mişcări înainte. Nu mai jucase atât de bine niciodată. Jocul adversarului său era din ce în ce mai slab, era o chestiune de minute să îl învingă. Victoria lui era sigură.

Apoi, deodată, când privirea lui era clară, limpede ca o oglindă curată, şi percepţia profundă, l-a văzut pe călugăr. Era atât de inocent. Meditase doisprezece ani – devenise ca o floare. După doisprezece ani de austeritate, puritatea lui era absolută. Nu avea nicio dorinţă, niciun gând, niciun scop, nu mai exista nicio ţintă de atins pentru el. Era atât de inocent cât poate o fiinţă omenească să fie, mai inocent ca un copil. Faţa lui era atât de frumoasă, atât de limpede, ochii albaştri, senini ca cerul… Tânărul s-a simţit inundat de compasiune pentru omul din faţa sa – nu mai era mult şi acelui om urma să i se taie capul. În momentul în care a apărut compasiunea, în fiinţa tânărului s-au deschis uşi neştiute şi inima i s-a umplut de o simţire nouă, copleşitoare, necunoscută lui până atunci. Era beatitudinea. Asupra fiinţei sale interioare a început să plouă cu flori. Se simţea copleşit de beatitudine… Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea stare, o asemenea binecuvântare.

A început să facă greşeli intenţionate, gândindu-se: „Dacă eu sunt ucis, nu e nicio pierdere. Nu sunt vrednic de nimic. Dar dacă acest om este ucis, se pierde ceva atât de frumos! Eu sunt doar o existenţă inutilă…” Tânărul a tot făcut greşeli, astfel încât călugărul a câştigat. Atunci maestrul a răsturnat tabla de şah şi a început să râdă.

– Nu a pierdut nimeni acest joc. Aţi câştigat amândoi.

Călugărul era deja în rai, atinsese realizarea spirituală, prin urmare nu mai era nevoie ca un maestru să-i taie capul. Nu avusese nicio problemă când acesta spusese: „Îţi voi tăia capul.” Nu apăruse nici măcar un singur gând în mintea lui, nu se clintise nimic în el. Nu i se păruse că era o chestiune de alegere – când maestrul spune ceva, aşa trebuie să fie. A consimţit la spusele maestrului din toată inima. De aceea el nici nu tremurase, nici nu transpirase. Urma să joace şah; moartea nu era nici pe departe o problemă.

Maestrul i-a spus tânărului:

– Ai câştigat, iar victoria ta este mai mare decât a acestui călugăr. Îţi voi oferi iniţierea. Poţi să rămâi aici şi în curând vei atinge iluminarea.

Tânărul realizase cele două aspecte de bază: meditaţia şi compasiunea. Buddha le numeşte pragya, meditaţia, şi karuna, compasiunea.

El a spus:

– Te rog să îmi explici ce s-a întâmplat. Mă simt transformat. Nu mai sunt omul care a venit aici acum câteva ore. Omul acela a murit. Ceva s-a petrecut – ai făcut un miracol.

Maestrul i-a răspuns:

– Din cauză că moartea era iminentă, nu ai mai putut să gândeşti. Procesele mentale s-au oprit. Moartea era atât de aproape încât gândirea devenise imposibilă. Între tine şi moarte rămăsese un spaţiu atât de îngust, încât gândurile nu mai aveau loc să se mişte. Nu mai era spaţiu, mintea s-a oprit. Atunci a apărut spontan meditaţia. Dar asta nu ar fi fost de ajuns, fiindcă meditaţia care apare din cauza unei urgenţe nu rezistă, se pierde. Când urgenţa dispare, dispare şi meditaţia. Deci nu aş fi putut să răstorn tabla în momentul acela, a trebuit să aştept.

Când apare starea de meditaţie, indiferent din ce cauză, îi urmează compasiunea. Compasiunea este o înflorire a meditaţiei. Dacă nu apare compasiunea, înseamnă că din- tr-un motiv sau altul, meditaţia este greşită.

Maestrul a continuat:

– Apoi m-am uitat la tine. Erai inundat de beatitudine, aveai ochii unuia care a atins starea de buddha. L-ai privit pe călugăr şi ai simţit că este mai bine să te sacrifici tu decât să-l laşi pe el să moară, căci el este mai de preţ decât tine.

Aceasta este compasiunea autentică: atunci când celălalt devine mai preţios decât tine. Aceasta este iubirea: când te poţi sacrifica pentru un alt om. Când tu devii mijlocul şi celălalt scopul – aceasta este iubirea. Dacă tu eşti finalitatea şi celălalt este folosit ca mijloc de a o atinge, atunci e doar dorinţă. Dorinţa este întotdeauna plină de cruzime, în timp ce iubirea este întotdeauna plină de compasiune.

– Apoi am văzut în ochii tăi cum se naşte compasiunea, a spus maestrul, şi am observat că făceai greşeli intenţionate ca să pierzi, să fii tu ucis şi călugărul salvat. În acel moment am răsturnat tabla de şah. Câştigaseşi. Poţi să rămâi acum aici. Te-am învăţat şi meditaţia, şi compasiunea. Urmează aceste direcţii şi permite-le să se manifeste spontan în tine – nu ca răspuns al unor situaţii, nu ca soluţie de urgenţă, ci sub forma unei calităţi a fiinţei tale.

(din „O pasăre in zbor” de Osho)

cop1_OSHO_o pasare in zbor

Adevaratul diamant

Am auzit o legendă foarte frumoasă.

Ea spune că a existat odată un mare maestru în India, cel de-al douăzeci şi şaptelea succesor al lui Gautama Buddha; îl chema Hanyatara. Un rege din sudul Indiei i-a cerut să vină la el la curte. Regele însuşi a venit, s-a înclinat în faţa lui Hanyatara, i-a atins picioarele şi a zis: „Te rog, vino la curtea mea, să ne binecuvântezi. Aceasta a fost dintotdeauna dorinţa mea, să ascult câteva sutre ale lui Gautama Buddha rostite de un om care e el însuşi un buddha, de aceea i-am ocolit pe învăţaţi, pe pundiţi, pe profesori. I-am ocolit şi am stat în aşteptare, fiindcă sutrele acelea pe care le-a rostit Buddha sunt atât de încărcate de semnificaţie încât numai un om care a ajuns la conştiinţa aceea va putea să le dea expresie.”

Hanyatara a venit la curte cu un însoţitor. Regele era în culmea fericirii; fusese visul lui de-o viaţă ca într-o zi să vină la curtea lui, la palatul lui, un Buddha. Întregul palat a fost împodobit, întregul oraş a fost împodobit; toată capitala sărbătorea. Era o zi de mare sărbătoare. Dar regele a fost nedumerit, puţin tulburat: Hanyatara stătea în tăcere, fără să spună o vorbă, iar însoţitorul recita sutra. Ei bine, nu ăsta fusese scopul, în niciun caz. Regele ar fi putut să găsească oameni care să recite mai bine sutra decât însoţitorul acesta. El nu era decât un însoţitor care avea grijă de Hanyatara, obişnuit doar să îndeplinească treburi mărunte, un om foarte obişnuit, nici măcar un mare învăţat. Gramatica lui lăsa de dorit, pronunţia nu era tocmai aşa cum ar fi trebuit să fie. Era un om obişnuit.

Din respect, regele n-a zis nimic. Când recitarea sutrei s-a încheiat, el i-a atins picioarele lui Hanyatara şi a zis: „Domnule, lămureşte-mă într-o anumită privinţă, altminteri am să rămân nedumerit. De ce n-ai recitat tu sutra?”

Iar Hanyatara a zis: „Ce, n-am recitat eu sutra? Atunci ce altceva am făcut eu în tot timpul ăsta? Prostule!”

Regele a fost şi mai nedumerit, fiindcă Hanyatara tăcuse, nu spusese nicio vorbă. I-a zis: „Te rog, explică-mi lucrul acesta. Nu înţeleg. Sunt un om de rând, neştiutor. Poate că nu cunosc eu modul în care procedează un buddha.”

Iar Hanyatara a zis: „Am stat în linişte, inspirând, expirând. Asta a fost sutra mea. Ce altceva există în viaţă decât să inspiri, să expiri; să fii vigilent, să fii conştient. Când inspiram, eram conştient; când expiram, eram conştient. Era numai conştienţă! Ce altceva e o sutra? Conştienţă. Dacă ai fi ascultat ritmul respiraţiei mele ai fi înţeles. Am recitat-o! Cuvintele reprezintă un mod de a o recita. Faptul de a respira în tăcere, dar cu deplină conştienţă, reprezintă un alt mod de a o recita – şi încă unul cu mult mai bun. Eu am fost astăzi foarte expresiv, aşa cum n-am mai fost nicio-dată până acum. Gândindu-mă că ai aşteptat atât de mult, mi-am zis: ‚De ce să nu-i ofer ceea ce e autentic?’”

Văzându-i compasiunea, regele a fost copleşit. Acum simţea că existase un anumit ritm în tăcerea lui. Acum şi-a dat seama, retrospectiv, desigur, că omul acesta nu era tăcut în felul obişnuit al oamenilor. Mai văzuse oameni tăcuţi; câteodată el însuşi stătuse în tăcere. Aceasta era o tăcere diferită. Era un cântec, cu siguranţă era un cântec. Era un parfum în jurul acestui om. Era o vibraţie de o calitate diferită; el vibra. Ciudat lucru, dar acum îşi amintea, da, erau prezente toate acestea. Iar felul în care respira nu era unul obişnuit. Nu că adăuga ceva special respiraţiei: respiraţia lui era pură, naturală, ca cea a unui bebeluş.

Când respiri, respiraţia ta nu e niciodată naturală. Dacă eşti puţin furios, furia îţi modifică respiraţia. Dacă eşti plin de pasiune, de dorinţă trupească, dorinţa ta îţi modifică respiraţia. Dacă eşti lacom, lăcomia ta e reflectată în felul în care respiri. În permanenţă starea ta mentală se infiltrează în respiraţie şi o modifică. Poţi să urmăreşti lucrul acesta. Când eşti furios, încearcă să nu tulburi respiraţia şi vei fi total incapabil să te înfurii. Încearcă să nu-ţi modifici respiraţia. Lasă respiraţia să rămână aşa cum era înainte să te înfurii şi apoi încearcă să fii furios. Va fi imposibil. Mai întâi trebuie să se modifice respiraţia. Prin intermediul respiraţiei se schimbă corpul; mintea influenţează mai întâi respiraţia. Când eşti într-un moment de dorinţă sexuală, priveşte, păstrează-ţi respiraţia naturală şi vei constata deodată că dorinţa a dispărut, că momentul a venit şi a trecut.

Încetul cu încetul vei putea să vezi cum fiecare stare de spirit e reflectată în modul în care respiri, aşa că respiraţia ta nu e niciodată naturală fiindcă mereu există o stare sau alta. Respiraţie naturală înseamnă că nu există nicio stare de spirit: aceasta înseamnă că nu există minte – nu există nici furie, nici lăcomie, nici dorinţă sexuală, nici gelozie, nici iubire, nici ură. Absenţa oricărei stări de spirit înseamnă absenţa minţii. În starea aceea de absenţă a minţii, respiraţia e naturală. Atunci ea are o melodie, atunci ea are o calitate cu totul diferită. Atunci ea e viaţă pură. Atunci flacăra e fără de fum.

Da, şi-a amintit regele, era ceva ciudat, se întâmpla ceva. Ratase momentul. A început să plângă. A zis: „Am ratat momentul. De ce nu mi-ai spus dinainte? Acum ştiu că era ceva şi chiar şi simţisem, dar conştiinţa mea nu e atât de dezvoltată, aşa că n-am putut să înţeleg ce se întâmpla. Şi eram prea preocupat de sutra aia stupidă. Mă gândeam întruna de ce nu reciţi tu sutra şi de ce o recită însoţitorul ăsta. Eram atât de preocupat de sutra încât am ratat momentul. Dar sunt recunoscător pentru că ai arătat o compasiune atât de mare, pentru că ţi-ai arătat fiinţa atât de dezgolită, atât de autentică.”

I-a oferit lui Hanyatara un diamant mare, cel mai preţios diamant pe care îl avea şi apoi i-a zis: „Am trei fii. Domnule, fii atât de bun şi-i binecuvântează. Îi voi chema.”

Nu-i chemase până atunci gândindu-se că sunt mici – cel mai mic dintre ei avea şapte ani – şi că ar putea deranja recitarea sutrei.

Cei trei prinţi au intrat.

În loc să-i binecuvânteze, Hanyatara i-a arătat primului dintre ei, celui mai mare, diamantul pe care i-l oferise regele. Prinţul trebuie să fi avut în jur de cincisprezece ani. El s-a uitat la diamant şi a zis: „Un diamant mare, de cea mai mare puritate. De unde ai putut face rost de aşa ceva? E un diamant foarte rar, nu e un diamant de rând.”

Da, priceperea lui în privinţa diamantului a fost cât se poate de mare. Era un diamant mare, de cea mai perfectă puritate. Nici măcar Hanyatara nu mai văzuse vreodată aşa ceva.

Apoi l-a chemat pe al doilea prinţ, care trebuie să fi avut în jur de zece ani, iar acesta s-a uitat la diamant şi a zis: „Nu doar că e un diamant de cea mai mare puritate, nu doar că e de cea mai înaltă calitate, dar cu siguranţă îi aparţine tatălui meu fiindcă în regatul lui nu poate avea nimeni un astfel de diamant. E un diamant foarte rar. Domnule, nu vă aparţine dumneavoastră, nu are cum. Ca să protejaţi diamantul acesta veţi avea nevoie de o mare armată, altminteri nu-l veţi putea avea. Doar cu însoţitorul acesta nu veţi face faţă.”

Da, priceperea lui era de asemenea ireproşabilă.

Apoi a fost chemat al treilea fiu. Acesta avea numai şapte ani. El s-a uitat la diamant, s-a uitat la Hanyatara, a râs şi a zis: „Ce? Vrei să mă păcăleşti?” N-avea decât şapte ani şi a zis: „Vrei să mă păcăleşti? N-ai cum. Fiindcă adevăratele diamante nu sunt niciodată de găsit în lumea de afară. Şi ce încerci să-mi arăţi? Tu ai adevăratul diamant în tine. Îl văd! Ce ţii tu în mână nu e decât o piatră. Arunc-o, domnule!”

Şi se spune că Hanyatara l-a îmbrăţişat pe băieţelul acesta.

Numele băiatului era Bodhitara, iar Hanyatara i-a schimbat numele în Bodhidharma. El a devenit al douăzeci şi optulea succesor al lui Buddha; a fost primul patriarh al zenului în China, acest băiat Bodhitara, al cărui nume Hanyatara l-a schimbat în Bodhidharma.

Hanyatara a zis: „Băiatul acesta a privit în cea mai adâncă realitate în care poate privi cineva. Dharma înseamnă ‚realitatea ultimă’. El a pătruns în realitatea ultimă.” I-a zis regelui: „Nici măcar tu n-ai putut să vezi cine sunt. De aceea ai ratat predica mea, predica mea tăcută. De aceea ai ratat cântecul meu tăcut. Eu am cântat aici, dar ţie ţi-a scăpat. Însă băiatul ăsta, da, nu-l pot păcăli. Băiatul ăsta are să-mi fie succesor.”

Şi apoi i-a zis regelui: „Domnule, iartă-mă. N-am venit pentru tine şi n-am venit pentru că mi-ai cerut-o tu. A trebuit să vin datorită acestui băiat. Eram în căutarea acestui băiat! I-am făcut promisiunea în viaţa trecută, iar acesta a fost gestul hotărât: în viaţa trecută i-am spus acestui băiat: ‚Te voi căuta şi te voi găsi şi-ţi voi arăta un diamant, iar acela va fi momentul examinării tale. Dacă poţi să vezi diamantul meu interior şi nu te laşi păcălit, vei fi succesorul meu.” 

(din „Primul principiu” de Osho)

image001

Ramana Maharsi

Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit şi pe neaşteptate. Într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătăţii mele era normală şi foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Aşadar nici în ziua aceea când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătăţii mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simţind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înţeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea şi imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, şi nici măcar prietenii. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci şi acolo.

Şocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a articula verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morţii. Mi-am întins picioarele ca şi cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigaţia să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, ţeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut şi inert. Însă eu simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar şi sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Aşadar „Eu” sunt Spirit care transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt aşadar Spirit nemuritor.”

Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga fiinţă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentaţie mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conştientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinaţie pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenţiei mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neştirbită, din acel moment şi până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară şi să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot aşa cum nota principală (sruti) acompaniază şi se contopeşte cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.

Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepţie a Sinelui meu şi nu fusesem niciodată atras spre el în mod conştient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcţie, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinaţie de a sălăşlui permanent în „Sine”.

Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morţii şi realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare şi ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forţă anume, numeşte-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine şi m-a luat în stăpânire. După această experienţă am renăscut şi am devenit o fiinţă nouă, indiferentă la orice altceva şi nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.

„După experienţa morţii, lumea în care trăiam nu mai era aceeaşi”, îşi amintea Ramana. „Cum aş mai fi putut să-mi readuc atenţia la învăţătură? Înainte mai reuşeam totuşi să urmăresc lecţiile pe care mi le repetau ceilalţi băieţi şi să reproduc şi eu aceleaşi lucruri după ei, dar după aceea nu mai eram în stare nici măcar de atât. La şcoală mintea mea nu se mai putea concentra deloc la studii. Mi-l imaginam pe Dumnezeu, aşteptând să se pogoare deodată din ceruri şi să apară în faţa mea.”

„Înainte obişnuiam să merg destul de rar la templu cu prietenii, şi atunci doar priveam icoanele, îmi puneam pe frunte cenuşă sacră şi vermillon (roşu aprins) şi mă întorceam acasă fără a fi simţit nici cea mai mică emoţie. După trezirea la noua mea viaţă, mergeam la templu aproape zilnic. Mă duceam de unul singur şi stăteam vreme îndelungată în faţa lui Shiva, a lui Nataraja sau a zeiţei Minakshi şi a celor şaizeci şi trei de sfinţi. Simţeam cum mă cuprindeau valuri de emoţie. Spiritul meu încetase să mai considere trupul ca pe ceva important, aşa cum o făcea mai înainte, deoarece abandonase ideea eu-sunt-corpul. Ca urmare, spiritul meu tânjea să se ancoreze de ceva nou, de aici numeroasele mele vizite la templu, precum şi abandonarea sufletului într-o abundenţă de lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu (Ishvara) cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Stăpânul universului şi al destinelor tuturor creaturilor, Atotştiutorul şi Omniprezentul, şi mă rugam din când în când ca Harul lui să se pogoare asupra mea, pentru ca devoţiunea mea să crească şi să devină la fel de intensă şi eternă ca şi cea a celor şaizeci şi trei de sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam de loc, lăsând adâncul din mine să se reverse în adâncul din afară. Lacrimile erau un însemn al acestui exces sufletesc şi nu al vreunei senzaţii de plăcere sau durere.”

 

(Fragment din „Biografia lui Ramana Maharsi” de Gabriele Ebert)

 coperta biografia lui ramana maharshi v2b

Este o diferenţă între înflorire, trezire, realizare de sine şi iluminare?

Iluminarea este adevărul ultim. Căutătorul dispare, dar adevărul e găsit. Călătorul dispare, dar Dumnezeu e găsit. E important să înţelegi diferenţele…
De la iluminare nu mai e posibil să recazi, fiindcă tu nu mai eşti acolo, ca să poţi să recazi. Dar atâta vreme cât eşti, e posibil. Numai absenţa ta reprezintă garanţia că nu mai poţi recădea.

Înflorirea e începutul intrării în tine însuţi – tot aşa cum intri într-o grădină. E de o importanţă uriaşă, căci fără să intri nu vei ajunge niciodată la centru. Înflorind, îţi recunoşti pentru prima dată potenţialul. Înflorirea e perioada de tranziţie, de la omenesc la divin. Dar poţi să recazi, fiindcă înflorirea e atât de recentă şi de fragilă, iar trecutul tău e atât de vechi şi de puternic – te poate trage la loc; e încă acolo.

Trezirea înseamnă că te-ai apropiat foarte mult de centrul tău. Şi pe măsură ce te apropii de centru, căderea devine din ce în ce mai dificilă deoarece noua ta experienţă capătă putere, forţă, experienţă, iar vechiul pierde teren. Dar vechiul e încă acolo; el n-a dispărut. De obicei oamenii ajunşi la trezire nu mai cad, dar posibilitatea rămâne: se poate cădea.

Realizarea de sine înseamnă că ajungi la centrul tău. Multe religii au crezut că realizarea de sine e finalul – jainismul, de pildă – că ai ajuns la adevărul tău suprem. Nu e adevărat. Realizarea de sine nu e decât un strop de rouă care a devenit conştient, vigilent, mulţumit, împlinit. E aproape imposibil să mai cazi odată ce ai ajuns la realizarea de sine, dar spun aproape imposibil, nu absolut imposibil, fiindcă sinele te poate amăgi; îţi poate aduce egoul înapoi.
Sinele şi egoul sunt foarte asemănătoare. Sinele e cel natural, iar egoul e cel sintetic, aşa că se întâmplă uneori ca un om care a ajuns la realizarea de sine să devină un egoist pios. Egoismul lui nu va face niciun rău nimănui, dar cu siguranţă îl va împiedica să cadă în ocean şi să dispară cu desăvârşire.

Iluminarea e stropul de rouă care alunecă de pe frunza de lotus în oceanul vast, infinit. Odată picătura căzută în ocean, acum nu mai există cale nici măcar să fie găsită. Problema întoarcerii nu se mai pune.
Iluminarea este, aşadar, adevărul ultim. Ceea ce începe ca înflorire merge pe calea trezirii, ajunge la realizarea de sine. Apoi încă un salt cuantic şi dispari în ceea ce e veşnic, în ceea ce e infinit.
Tu nu mai eşti, doar existenţa e.

V-am vorbit despre Kabir, misticul cel mai mare al Indiei. Când era tânăr, a ajuns la realizarea de sine şi a scris un distih:

Herat, herat he sakhi Rahya Kabir, herai

„Căutând şi căutând şi tot căutând, o, prietene, căutătorul s-a pierdut.
Explorând şi explorând şi tot explorând, exploratorul s-a pierdut.”

Bund samani samund mein Sokat herijai

„Picătura de rouă a alunecat în ocean; acum nu mai e chip să fie adusă înapoi.”

Dar era prea devreme pentru a spune asta. Picătura de rouă era încă acolo, alunecând către ocean, dar încă nu căzuse în ocean.

Când i se apropia sfârşitul, Kabir s-a iluminat. L-a chemat pe fiul său, Kamal, şi i-a zis: „Am scris ceva greşit. La momentul respectiv acela era sentimentul meu, că ajunsesem la adevărul ultim. Înainte să mor, modifică şi scrie ceea ce am să-ţi spun acum.”

Modificarea e foarte mică la nivel de cuvinte, dar la nivel de experienţă e uriaşă. A folosit din nou aceleaşi cuvinte:

Herat, herat he sakhi
„O, preaiubite, căutând şi explorând, căutătorul s-a pierdut.”
Samund samund bund mein Sokat herijai
„Şi oceanul a alunecat în picătura de rouă; acum e imposibil de găsit.”

O mică diferenţă la nivel de cuvinte… „Picătura de rouă a alunecat în ocean” – ceva din sine a rămas în ea. Dar „oceanul a alunecat în picătura de rouă”… aceasta este extraordinara experienţă şi explozie a iluminării. Prima afirmaţie era despre realizarea de sine; a doua afirmaţie e despre iluminare.

Din iluminare, căderea e pur şi simplu imposibilă. Eşti dus – şi eşti dus pentru totdeauna; nici măcar o umbră sau o urmă a ta n-a mai rămas în urmă.
Până la realizarea de sine, posibilitatea rămâne – ea se micşorează tot mai mult, dar rămâne. Poţi începe să fii egoist cu privire la realizarea ta de sine. „Am ajuns la cunoaştere, sunt o persoană realizată. Sunt un sfânt, l-am întâlnit pe Dumnezeu” – „dar acel ‚eu’ e acolo, indiferent cât de pios. Până şi umbra lui e periculoasă; te poate trage înapoi.

Şi puteţi vedea şi la sfinţii voştri… un ego ciudat, dar foarte subtil. Spiritualitatea a devenit realizarea lor. Unii au toate bogăţiile din lume, alţii sunt cei mai frumoşi, alţii cei mai puternici, iar alţii sunt cei mai pioşi. Ceea ce contează nu e ce anume alimentează egoul – orice idee te poate face să cazi.

Nu trebuie să te opreşti până când nu ai ajuns în punctul în care nu mai eşti: atunci când nu mai există nimeni care să revendice experienţa, când ai parcurs tot cercul şi te-ai întors la lume ca un nimeni. Poate că oamenii nu te vor recunoaşte ca pe un mare sfânt… şi după cum am văzut eu, cei mai mari sfinţi au rămas nerecunoscuţi, fiindcă oamenii înţeleg numai limbajul egoului. Ei nu înţeleg limbajul absenţei egoului.
Cel mai mare înţelept le va părea oamenilor un om obişnuit, fără să aibă nimic special, fără să susţină că are vreun talent, vreo avere, vreo putere, geniu, cunoaştere – fără să susţină nimic. A devenit absolut un zero. Dar zeroul nu e negativ, e plin de dumnezeire, debordează de dumnezeire.

(Zice Osho în “Splendoarea ascunsă”)

 

splendoarea ascunsă v2

Despre „iluminarea spirituală”, „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”

Noi „creştem” din univers tot aşa cum frunzele cresc pe ramuri, iar ramurile cresc din copac. A crede că exişti separat este ca şi cum ai crede că eşti o frunză care a crescut în aer, fără copac. Iată iluzia! Universul este „copacul” nostru comun, realitatea care ne naşte şi apoi ne distruge, doar pentru a ne transforma şi a ne naşte din nou. Cu acest proces putem colabora sau i ne putem opune, depinde câtă minte avem.

Iluminarea spirituală, termen preţios sub care s-au redactat tratate şi mai preţioase (câteva absolut indigeste), înseamnă înţelegerea acestei idei foarte simple. Tu nu eşti separat de mine! Eu şi tu suntem conectaţi, indiferent dacă asta ne place sau nu. Ceea ce îţi fac ţie, într-un fel, îmi fac mie însumi, deoarece tu eşti o parte din mine, iar eu sunt o parte din tine. Odată înţeleasă, ideea rodeşte într-un mod particular în planul acţiunii, în sensul următor: devine temeiul unor acţiuni pătrunse de iubire sau grijă pentru cei în care ne recunoaştem. Cu cât aceştia sunt mai mulţi, cu atât sfera iubirii se extinde.

Asta mă face, de pildă, să cred că Soarele este o fiinţă extraordinar de iubitoare, deoarece el răsare deopotrivă pentru cei cinstiţi şi pentru pungaşi, pentru oameni buni la suflet şi pentru hahalere. Tot aşa, ploaia cade peste ogoarele celor bogaţi şi săraci, deopotrivă, iar un pom îşi oferă fructele şi celor care îl îngrijesc şi celor care îl lovesc.

——-

Nu-ţi sugerez să faci tot felul de experienţe ciudate sau periculoase care, chipurile, ţi-ar testa limitele sau ţi-ar adânci cunoaşterea. Te invit să îţi trăieşti viaţa, măcar pentru o vreme, ghidat de ideea că nimic nu există separat de tine şi că, într-un fel misterios, participi la tot ceea ce se întâmplă, nu doar în această lume, ci şi în toate lumile posibile. Observă cum te simţi. Observă ce apare sau ce dispare din viaţa ta.

Trăieşte evenimentele care vin peste tine ca şi cum le-ai produce, într-o parte nevăzută a minţii tale gigantice. Acesta e un proces de amplificare. Te dilaţi atât de mult încât devii întregul, Totalitatea, Sinele. E posibil să nu-ţi placă, dacă îţi respingi propriile tendinţe narcisice. Nu-i nimic, ţi se potriveşte mai mult procesul contrar, de dimensiune.

Trăieşte evenimentele ca şi cum nu ai avea minte şi corp, adică ai fi doar un observator invizibil al întâmplărilor. Nu tu citeşti această carte. Altcineva o citeşte şi tu doar oobservi. În loc să te extinzi la infinit, ca în cazul precedent, te dizolvi. E acelaşi lucru. Şi zero, şi infinitul sunt inconceptibile pentru mintea umană. În ambele cazuri ceea ce rămâne este Sinele. Trăieşte această experienţă. Se numeşte experienţa realizării Sinelui.

Ştiu o mulţime deoameni care fac lucruri din cele mai extravagante pentru a o trăi. Ştiu pe cineva capabil să stea 3 ore pe cap (în Shirshasana). Altcineva bolboroseşte la nesfârşit o mantra sau o rugăciune creştină. Un altul îşi ţine respiraţia 10 minute, în speranţa că asta îl va face mai înţelept. Ţi-am spus, lumea este un spectacol extraordinar. Nu văd de ce ar trebui să fie chinuitor. Iluminarea spirituală nu este ceva ce poate fi atins, obţinut, câştigat sau primit ca premiu. Pentru a fi conştient, pentru a simţi că eşti, nu trebuie să faci nimic. PUR ŞI SIMPLU ŞTII ASTA!

Ceea ce te învaţă un Maestru provine din trecutul lui, din istoria lui de viaţă. Tehnicile pe care ţi le predă sunt amintirile lui. Dacă este un maestru adevărat te va constrânge să le realizezi cu un singur scop. Să ţi-l spun? Ţi-l spun, într-un acces de compasiune. Scopul metodologiilor şi tehnicilor spirituale este SĂ TE SATURI DE ELE. Ele nu-ţi oferă acel ceva esenţial pe care îl cauţi, pentru că tu deja ai acel „ceva”. Aceasta este starea de unitate.

Tu nu exişti separat de nimic, aceasta este o realitate care nu se poate modifica sau îmbunătăţi. TEHNICILE NU ATING CONŞTIENŢA! Tehnicile produc rezultate, uneori spectaculoase, în domeniul corpului şi minţii. Uddiyana Bandha sau Nadi SodhanaPranayama îţi permit accesul la puteri paranormale. Puterile paranormale (siddhis) te menţin în lumea iluziei, ba fac spectacolul şi mai înşelător. Clarviziunea sau alte forme de percepţie extrasenzorială nu reprezintă experienţe spirituale. Sunt experienţe psihologice. Un bătrânel cu dinţii în gură aproape epuizaţi poate fi mult mai avansat spiritual decât un guru tantric, care poate declanşa ploaia.

Spiritualitatea nu rezidă în acţiunile unui om care se simte separat, oricât de nobile sau fenomenale ar fi acestea. Experienţa spirituală este experienţa non separabilităţii. Aceasta este experienţa imediată, prezentă, indiferent de conţinutul ei. A mânca poate fi un act la fel de spiritual ca a te ruga pentru cineva. Contează nu atât ceea ce faci, cât starea de conştienţă în care acţionezi.

E adevărat, funcţionând în această stare de conştienţă nu mai simţi deloc impulsul de a face unele lucruri. De pildă, nu-ţi mai vine să loveşti în aproapele tău, deoarece a-l lovi pe el înseamnă a te lovi pe tine. La un alt nivel, nu-ţi mai vine să arunci obiectele nedegradabile în Natură, deoarece e ca şi cum le-ai arunca în propria ta casă. Renunţi la ideea de a-i înşela pe alţii, deoarece e ca şi cum te-ai înşela pe tine. Şi o sumedenie de alte fapte pe care le pot numi „morale”, cu diferenţa că, nefiind forţate („trebuie să te comporţi aşa”), sunt frumoase şi naturale.

——

Inteligenţa intuitivă îţi revelează natura unitară a realităţii, interdependenţa elementelor care o compun, nonseparabilitatea ei originară. Realitatea este o totalitate organică, în mişcare, infinit-diferenţiată, dar nu divizată sau scindată. Fragmentarea este doar o iluzie. O iluzie este şi Eul separat, izolat, repliat asupra lui însuşi. Credinţa în acest Eu este o marepacoste de care, după cum vezi, încerc să te scap (simultan, şi pe mine, deoarece, ştii de-acum, indiferent dacă ne convine sau nu, suntem legaţi unul de altul).

Dacă vrei, putem să-i dăm acestui proces un nume mare! Îi putem spune „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”. Mă interesează mai puţin ce scrie pe etichetă. Ceea ce contează este realizarea. Eu mi-am făcut datoria. Te-am adus în faţa uşii. Oare vei intra? Dacă vei intra vei înţelege, pentru prima dată, ce este spiritualitatea.

Spiritualitatea nu este religie. Spiritualitatea nu este esoterism. Nu este nici hedonism epicurean sau tantric. SPIRITUALITATEA ESTE CONŞTIENŢĂ. Nu este însă conştienţă de sine sau conştienţă de altul. Este înţelegerea că nu există altul. Celălalt, oricine ar fi acesta, eşti tu într-o altă formă, eşti tu deghizat, participând inocent sau complice la un joc seducător, de dimensiuni cosmice.

E foarte posibil să nu mă crezi. Asta face parte din joc! Şi pentru că cel mai frumos joc este acela în care există surprize, Sinele şi-a limitat conştiinţa infinită, suficient de mult pentru a i se părea că este piatră, vierme, girafa sau om. Pe firul timpului, în câte un bărbat sau o femeie, Sinele îşi revelează natura. Aceasta este, simbolic vorbind, ultima lui încarnare. Dar spectacolul nu se întrerupe. Sinele continuă să se manifeste, prin chiar natura lui, care, deşi dezvăluită, continuă să fie surprinzătoare şi misterioasă.

(zice Adrian Nuță în „Calea Vrajitorului”)

Despre Tantra și Transfigurare

 

…bărbaţi şi femei care nu sunt suflete pereche pot, de asemenea, pentru o perioadă limitată de timp, face experienţa cuplului arhetipal, prin intermediul anumitor practici spirituale.
În Tantra, de pildă (în forma ei autentică), cei doi parteneri devin, pentru un timp, cosubstanţiali cuplului cosmic. Femeia îşi depăşeşte condiţia, devenind Parashakti (Absolutul Divin polarizat feminin), la fel şi bărbatul, care devine Shiva (Absolutul Divin polarizat masculin). Cei doi, prin care curge energia creatoare a Sinelui, au acces la o stare intensă de fericire, având ca suport relaţia amoroasă controlată. Cum, pe planeta noastră, se pare că nimic nu poate exista fără a fi pervertit şi tradiţia tantrică a “beneficiat” de excese şi derapaje, generând, pe bună dreptate, critici şi neîncredere. Transgresarea ritualică a convenienţelor sociale a degenerat uşor în promiscuitate şi desfrâu, libertatea sexuală a fost confundată cu libertinismul, iar evoluţia spirituală a funcţionat ca scuză perfectă pentru a da curs instinctualităţii. Din fericire, filonul tantric a păstrat maeştri şi discipoli adevăraţi, care au adus până în zilele noastre această curajoasă metodologie spirituală, capabilă să folosească aspectul cel mai grosier al iubirii (sexualitatea) într-un mod elevat, transfigurator.
Capacitatea de a contempla într-o femeie sau într-un bărbat Principiul Divin poate fi trezitǎ prin înţelegere. Dacă n-aş crede asta m-aş ridica chiar acum de la birou pentru a merge la culcare. E nevoie doar de puţină lumină pentru a înţelege că, dacă un om nu este totuna cu hainele lui, tot aşa corpul unui om nu este totuna cu spiritul lui. De ce n-ar fi oamenii, pentru Principiul Divin, ceea ce sunt hainele pentru un om? Înţelegând asta, am putea începe să sesizăm ceea ce este ideal, elevat, universal valabil într-o altă fiinţă, fie şi numai în stadiul de germene. În orice om există ceva sublim, o parte excepţională pe care o manifestă fragmentar, contextual, insuficient sau deloc.
Această parte, pe care îmi place s-o numesc Sinele, poate fi dinamizată prin transfigurare. Mecanismul e simplu: raportându-te la această parte din el, îi transmiţi ceva din energia ta, adică o trezeşti, o faci să vibreze. El/ea se va bucura de acest proces şi, eventual, îl va duce mai departe. Transfigurarea este un drum în spirală, o modalitate a Viului de a se elabora şi transforma la nesfârşit, împingând creaţia mai departe, mai sus şi simultan mai adânc, pentru că nici un pol nu vine în manifestare fǎră polul complementar.
(zice Adrian Nuță în „Despre iubirea nonposesivă și exuberantă”)