Despre Samadhi 

După ce am terminat acest jurnal care acoperă perioada șederii mele India și l-am intitulat Zile de Pace Supremă, unii dintre prietenii mei, citindu-mi jurnalul, mi-au pus întrebări despre Samadhi. M-au întrebat: „Ce este această stare? Cum o putem atinge? Cum te simți în starea aceasta? Cât durează? După ce îți dai seama că ai atins-o? Ce se întâmplă cu conștiința psiho-mentală atunci când ești în Samadhi?”, și așa mai departe. Mi-au cerut, de asemenea, să le explic ce cale ne conduce la starea de Samadhi sau, mai pe scurt, ce anume trebuie să facem ca să experimentăm această stare. 

Pot să spun doar că cel mai sigur mod de a atinge starea de Samadhi este să studiem învățăturile celor pentru care Samadhi este o stare normală de conștiință. Sunt asemenea sfinți în fiecare religie și sunt, de asemenea, Marii Rishi ai Indiei. Numai cei care cunosc această stare în deplinătatea ei pot vorbi cu competență despre ea, fără a-i imprima nicio notă personală. 

Există două feluri de Samadhi: unul este Samadhi temporar – înseamnă că extazul spiritual apare spontan, sporadic sau uneori ca rezultat al unui efort deliberat, dar nu durează decât o perioadă scurtă de timp, după care cel care a avut această experiență revine la starea „normală” de conștiință, rămânând doar cu unele urme ale experienței sale extatice, cu câteva reflexii ale acesteia, întocmai cum razele soarelui se reflectă pe suprafața unduioasă a unei ape. Acest tip de Samadhi a fost experimentat în diverse forme de mulți sfinți, yoghini și discipoli ai diferitelor școli spirituale. 

Desigur, tot ce pot să spun eu despre Samadhi se referă la această „formă temporară”. Dar aceasta poate conduce la Samadhi absolut, atins numai de ființele care au realizat perfecțiunea evoluției spirituale și care apar ca meteorii pe firmamentul umanității. Întrucât noi nu cunoaștem nimic despre starea supremă, numită de Sri Ramana Maharshi „starea naturală” sau „SahajaSamadhi”, nu suntem în măsură să discutăm despre aceasta. Ar fi ca și cum am încerca să rezolvăm o ecuație cu prea multe necunoscute. 

Una dintre caracteristicile „starii naturale” este continuitatea, faptul de a fi neîntreruptă. Când este atinsă această stare, nu mai există nicio diferență între a vorbi sau a păstra tăcerea, a fi activ sau a dormi, întrucât conștiința nu mai coboară niciodată pe nivelul pe care noi îl numim „normal”. 

Intenționat nu folosesc terminologia sanscrită, pentru că nu ar face altceva decât să îngreuneze înțelegerea subiectului de către cei care nu sunt familiarizați cu aceasta, iar indienii vor înțelege oricum ce vreau să spun, chiar dacă nu folosesc termenii clasici. 

Starea de Samadhi temporar – singura despre care putem vorbi – necesită pe perioada cât se manifestă, o anumită limitare a funcțiilor fizice. Unii trebuie să păstreze imobilitatea completă a corpului, astfel încât corpul fizic pare cuprins de un fel de amorțeală; uneori se oprește respirația sau urmează spontan un ritm special. Nu mă refer acum la cei care practică meditația cu scopul precis de a atinge starea Samadhi și adoptă în mod deliberat un anumit ritm respirator pentru a atinge această stare; asemenea practici nu sunt, oricum, recomandate de Marii Rishi. Alții intră într-o stare profundă de meditație sau transă și își pierd pentru o anumită perioadă de timp toate simțurile fizice sau percep lumea exterioară în mod nedeslușit, ca prin vis. 

Mulți caută în mod deliberat aceleași împrejurări în care au fost odată capabili să experimenteze extazul spiritual, sperând că astfel vor avea din nou aceeași stare. Alții se roagă sau cer ajutorul Maestrului pentru a experimenta starea de Samadhi. Dar ceea ce contează este înțelegerea, realizarea, și nu circumstanțele sau locul unde apare această stare. 

Am fost odată întrebat: „Cum știm că am atins într-adevăr starea de Samadhi sau extaz spiritual?” 

În mod normal, noi cunoaștem din proprie experiență – comună tuturor ființelor umane – două stări de conștiință: starea de veghe și starea de somn sau de vis. Haideți să le analizăm pe scurt pe amândouă și să deducem apoi în mod inteligent cum am putea să o abordăm pe a treia. Este un fapt incontestabil că în timp ce dormim, experiențele noastre sunt similare și în același timp foarte diferite de cele din starea de veghe. Somnul, la rândul lui, diferă de la om la om. La unii este o stare vagă, cețoasă, caracterizată de incertitudine. Alții spun că au în timpul visului experiențe clare, bine definite, „reale”. Depinde, probabil, de creierul și de sistemul nervos al fiecăruia, ca și de nivelul de dezvoltare generală a individului. Dar atunci când ne trezim, privim visele din timpul nopții ca fiind nereale și nu le acordăm, în general, vreo semnificație aparte. Dacă visul a fost neplăcut, spunem: „Bine că s-a terminat! Din fericire, nu a fost decât un vis.” Asta înseamnă că starea superioară care a urmat stării de vis o exclude pe cea inferioară și o face neimportantă, lipsită de semnificație, în ochii noștri. Dacă în timp ce citiți aceste rânduri, aveți o imagine clară a faptului la care se referă, vă va fi mai ușor să dobândiți o înțelegere mentală a stării de Samadhi. 

Relația stării de Samadhi cu starea de veghe este aceeași ca cea a stării de veghe cu starea de somn. 

Dacă înțelegem această idee, multe dintre capitolele acestei cărți vor deveni mai clare și vom înțelege mai ușor învățăturile lui Maharshi. 

Meditați în starea de veghe la ce ați văzut în timp ce visați? De exemplu, dacă sunteți „uciși” în timp ce dormeați, are acest fapt vreo influență asupra vieții voastre de fiecare zi? Ori dacă visați că mâncați, vă ține de foame după ce vă treziți? Vă puteți imagina așa ceva? Noi pur și simplu negăm realitatea din vis atunci când ne trezim. Și avem dreptate. Haideți să mergem mai departe. Din perspectiva stării superioare, numită Samadhi, realitatea stării de veghe ne apare la fel ca starea de vis atunci când ne trezim. Acesta este criteriul la care trebuie să ne raportăm atunci când ne punem întrebarea: „Cum știm că am atins o stare transcendentală de conștiință?” 

Pe scurt, Samadhi conține trei faze: prima – când simțim că se apropie. În această stare, încă ne mișcăm și vorbim ca de obicei. O putem compara cu crepusculul înainte de răsăritul soarelui. 

A doua fază poate fi comparată cu miezul zilei, când soarele este sus pe cer. Funcțiile mentale și fizice sunt slăbite, le simțim ca prin vis, în timp ce realitatea unică, independentă de forme și stări, răsare în noi și ne lumniează întreaga ființă. În acele momente, știm cine suntem, nu ne mai identificăm cu personalitățile noastre, suntem mai presus și dincolo de aspectele individuale, limitate. Respirăm libertate, beatitudine și înțelepciune. 

A treia fază, care apare imediat după ce „revenim” din Samadhi, este ca un alt crepuscul, cel care precedă „apusul”. Încă mai simțim în noi ultimele raze de lumină, ne amintim lumina foarte clar, dar realitatea ei vie începe să pălească pe măsură ce revenim la starea „normală” de conștiință, la așa-zisa stare de „veghe”. Însă amintirea stării de Samadhi nu dispare din noi complet niciodată. Nu putem încă să o menținem permanent, din cauză că nu suntem suficient de evoluați, dar știm în mod irefutabil că această stare există, știm că ea este adevărul și unica realitate. După ce am experimentat măcar o dată starea de Samadhi, nu mai suntem aceleași ființe. 

Este interesant de observat că această stare are propriul ei domeniu de vibrații, extrem de subtile și de puternice. Acestea influențează mediul în care trăim; observăm cu ușurință efectul pe care îl au aceste vibrații asupra oamenilor atunci când experimentăm noi înșine starea de Samadhi, chiar dacă imperfectă. Dacă în momentul când începe să răsară starea de Samadhi sau imediat după ce am avut-o, vorbim cu alți oameni, observăm că ei se comportă diferit, simțind probabil inconștient nevoia să ni se adreseze pe un alt ton decât cel obșnuit, cu toate că nu văd nimic schimbat în persoana „normală”, obișnuită, căreia i se adresează. Dar fiecare om posedă starea de Samadhi latent în ființă, pe care într-o bună zi și-o va revela. Acest germen „adormit” al Spiritului răspunde vibrațiilor Spiritului trezit. 

Se poate să nu înțelegem cât de mare este ajutorul pe care ni-l poate da un Maestru spiritual, care a atins el însuși pe deplin starea de Samadhi, astfel încât pentru el a devenit o stare normală și continuă de conștiință. „Magnetismul” spiritual al Maestrului este un element de maximă importanță pentru trezirea discipolului din starea de somn a materiei, către lumina realității. Dacă înțelegeți acest lucru, veți înțelege mai bine experiențele acelora care s-au aflat în prezența lui Maharshi. Nu știu să spun exact conform cărei legi cuvintele Maestrului, atunci când sunt citite sau când medităm asupra lor, au puterea să ne ajute să trezim Spiritul în ființa noastră. De asemenea, locurile unde a fost Maestrul, convorbirile cu aceia care l-au cunoscut și i-au fost discipoli, ne pot ajuta foarte mult să ne deschidem aria de cuprindere a conștiințelor noastre, altfel spus să ne lărgim orizontul. Menționez acest lucru ca pe un fapt, cu toate că nu știu să explic modurile în care acționează. 

Unii oameni au avut experiența stării de Samadhi sub influența unei emoții puternice sau transe. Binecunoscutul Sfânt al Indiei, Sri Ramakrishna, intra adeseori în starea de Samadhi sub influența unui impuls exterior. Odată se afla la Grădina Zoologică din Calcutta și a intrat în Samadhi când a văzut un leu. Pe urmă a explicat că a văzut în puternicul rege al animalelor reflexia Celui Preaînalt și o singură clipă de contemplație a acestui aspect a fost de-ajuns pentru ca el să fie transportat din starea normală de conștiință în starea superioară Samadhi

Contemplarea munților maiestuoși sau a vastelor întinderi ale mării sau a oricărei alte forme de expresie a frumuseții și puterii naturii, poate, de asemenea, să ne ajute în mod considerabil să părăsim „somnul” planului fizic și să pătrundem într-o stare superioară de conștiință. Poate cineva care a citit despre viața Sfântului Francisc din Assisi sau a oricărui alt sfânt cu același temperament contemplativ și înclinat spre devoțiune, să nu observe asemănarea cu viața lui Sri Ramakrishna? 

Dar avem oare nevoie de atât de multe exemple din diferite biografii ale sfinților? Nu suntem oare deja conștienți că există în noi aspecte elevate, stări sublime de zbor lăuntric, care pot fi trezite în inimile noastre prin simplul fapt că stăm liniștiți pe malul mării și contemplăm apusul soarelui sau contemplăm panorama ce ni se oferă de pe culmile unui munte? Putem ridica acest sentiment la o putere mult mai mare prin imaginație, îi putem adăuga „tăcerea minții” și puritatea inimii, și astfel nu am fi prea departe de înțelegerea țelului nostru. Prin muzică, prin cântec, prin repetarea mantrelor, prin incantații, se pot obține aceleași rezultate. Iată motivul pentru care aceste practici au fost introduse în ritualul tuturor religiilor lumii. 

Samadhi este o stare de beatitudine absolută. Cineva ar putea spune că mici fragmente ale stării de Samadhi sunt prezente în fiecare experiență a beatitudinii pure și intense, chiar în viețile noastre de fiecare zi. Indiferent cât de mici ar fi aceste „boabe de nectar”, esența lor este aceeași ca a stării de extaz numită Samadhi. Ori de câte ori, prin indiferent ce impuls, putem evada din personalitățile noastre înguste și reușim să uităm de „visul stării veghe”, sunt prezenți germenii stării de Samadhi. 

Dar nimeni nu poate să atingă această stare elevată de conștiință din curiozitate sau așa-numita „pasiune de a cunoaște”. Nicio cantitate de efort nu vă va putea ajuta în această privință, dacă aceasta este singura voastră motivație. Este în zadar! Samadhi nu poate fi închis între limitele înguste ale minții, din cauză că trăsătura sa definitorie este tocmai transcenderea tuturor nivelurilor mentale. Nu vă păcăliți spunând că ați dori să studiați această stare în mod „științific”, fiindcă o asemenea abordare ar fi totuna cu a încerca să luați apă cu ciurul. 

Motivația voastră, scopul pentru care încercați să atingeți starea de Samadhi, constituie factorul decisiv pentru succesul încercării de a o atinge. Lăsați intuiția să vă ghideze. Numai atunci când veți fi pregătiți și vă veți dori din toată inima să transformați tot ceea ce este trecător în ființa voastră în permanent și etern, când Eternul devine mai important pentru voi decât toate aspectele aparent „reale” ale lumii vizibile, numai atunci veți fi capabili să realizați acest mare efort și veți primi tot ajutorul de care aveți nevoie. 

Unii adepți ai științelor spirituale spun că Samadhi este o stare mai puternică decât moartea, că nu se poate muri în starea aceasta, deoarece în ea viața fizică este oarecum suspendată. Astfel se explică, spun ei, cum este posibil ca unii yoghini care practică anumite forme de Samadhi să trăiască sute, uneori mii de ani. Pe de altă parte, se cunosc cazuri de yoghini care au părăsit această lume datorită faptului că nu s-au mai întors la conștiința normală din starea de Samadhi

(din “Zile de Pace Supremă. Experienţa întâlnirii cu Ramana Maharshi – cea mai înaltă formă de yoga trăită”  de Mouni Sadhu)

Coperta cartii "Zile de Pace Suprema" de Mouni Sadhu

Cum putem privi viața

Lao Tzu trecea printr-un sat împreună cu discipolii săi. A văzut un bărbat care avea cocoașă. Le-a spus discipolilor săi: „Duceți-vă la cocoșatul acela și întrebați-l cum se simte, fiindcă am auzit că asupra orașului s-a abătut necazul. Regele i-a forțat pe toți tinerii și pe toți bărbații în putere să se ducă la armată.”
Discipolii s-au dus la cocoșat și l-au întrebat. Cocoșatul le-a spus: „Sunt fericit! Din cauza cocoașei mele, pe mine nu m-au luat. Nu le sunt de folos, iar asta m-a salvat.”
Discipolii s-au întors și i-au spus lui Lao Tzu ce auziseră. Acesta le-a zis: „Să țineți minte asta. Fiți inutili. Altminteri veți deveni carne de tun în război.”

Altădată, pe când treceau printr-o pădure, au ajuns lângă un copac falnic: o mie de căruțe s-ar fi putut odihni la umbra lui. Întreaga pădure era tăiată, mii de tâmplari lucrau acolo. Lao Tzu le-a zis discipolilor: „Aflați ce s-a întâmplat. De ce n-au tăiat copacul acesta falnic?”
Discipolii s-au dus și au întrebat; tâmplarul le-a spus: „Copacul acela nu e bun de nimic. Ramurile lui nu sunt drepte, nu poți să faci mobilă din ele; iar dacă îl arzi, face atât de mult fum încât nu poate fi folosit drept carburant. Iar frunzele îi sunt atât de amare încât nici măcar animalele nu vor să le mănânce. Așa că nu e bun de nimic. De aceea nu l-am tăiat.”
Se spune că Lao Tzu a început să râdă și le-a zis discipo- lilor: „Fiți ca acel copac, inutili. Și atunci nimeni nu vă va tăia. Și uitați-vă la copacul acesta, cât de mare s-a făcut, doar pentru că e inutil!”

Viața poate fi privită în două moduri. Fie o privești ca fiind utilitară – un lucru trebuie folosit pentru altceva; viața devine atunci un mijloc, și există un scop care trebuie împlinit. Sau viața poate fi luată ca o distracție, nu ca o utilitate. Și atunci momentul acesta e totul, nu există niciun obiectiv, niciun scop.

 

(din „Tao rostit” de Osho)

Coperta 1 de la cartea „Tao rostit” de Osho

Cum recunoști un maestru autentic?

Cineva i-a pus unui mistic sufist, Junaid, o întrebare. Se știa că în anii lui de căutare și învățare, Junaid trăise cu aproape toți marii maeștri ai vremii lui. Oamenii se întrebau cum își dăduse el seama că aceia erau maeștri adevărați – fiindcă existau mii de falși maeștri – de unde avea el capacitatea să aprecieze imediat care dintre ei era real, cum de evita pretinșii maeștri și se ducea mereu la cei autentici.

Când el însuși s-a iluminat, cineva l-a întrebat: „Un lucru a rămas învăluit în mister pentru noi. Cum îți puteai da seama, câtă vreme tu însuți erai neiluminat? Ce criteriu aveai? Aproape că nu te-ai înșelat niciodată. De unde atâta intuiție? Sau era, cumva, vorba de vreo metodă?”

Junaid a răspuns: „Aveam o metodă. Mă duceam la cineva despre care se spunea că ar fi maestru și eram foarte smerit, foarte umil. Îi atingeam picioarele în timp ce din ochi îmi șiroiau lacrimile, cădeam la pământ, îmi luam o înfățișare întru totul modestă și observam ce se întâmplă. Dacă la vederea smereniei mele, omul devenea arogant, dominator, fugeam de-acolo cum ai fugi de ciumă. Fugeam de el de-mi scăpărau călcâiele.”

Cel care pusese întrebarea a continuat: „Dacă omul nu devenea dominator și posesiv, arogant, atunci ce făceai?”

Junaid a răspuns: „Dacă mă comportam cu smerenie, iar celălalt, maestrul, devenea și el smerit și modest în purtare – când îi atingeam eu picioarele, mi le atingea și el – o rupeam la fugă de-acolo.”

Cel care pusese întrebarea a fost și mai nedumerit. „Am venit aici ca să lămuresc misterul”, a zis el, „iar acum tu mi l-ai făcut și mai de nepătruns. În ambele cazuri îți luai tălpășița? Și atunci când anume hotărai să rămâi? Cum trebuia să reacționeze maestrul?”

Junaid a răspuns: „Trebuia să nu reacționeze deloc. Indiferent dacă eu îmi luam sau nu înfățișare modestă, el trebuia să rămână el însuși. Dacă devenea arogant, aceasta era o reacție – văzând un om umil, voia să-l domine. Dacă devenea el însuși umil, însemna că la vederea unui om umil, simțea că i se face concurență – el voia să demonstreze că era mai umil decât mine. Și asta e tot aroganță, una foarte subtilă, dar tot egoul e la mijloc. El spune: «N-ai tu cum să dovedești că ești mai umil decât mine.» Așa că începea să se arate modest.

Fugeam de aceste două tipuri de oameni. Rămâneam doar alături de aceia care se uitau pur și simplu la mine și rămâneau ei înșiși, fără să reacționeze. Acei oameni atinseseră un echilibru, ceva ce hindușii numesc Stithpragya: cineva a cărui flacără interioară nu se mai clintește acum, nu mai tremură câtuși de puțin. Astfel de oameni nu reacționează, nu mai au o minte care să reacționeze, și indiferent ce faci tu, lor le este egal. Nu poți să-i tulburi în niciun fel. Cu astfel de oameni rămâneam eu.”

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Despre fericire

Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.

Splendid… Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă accepți ceea ce este, nu există posibilitatea să fii nefericit. Am observat mii de oameni, căutători, necăutători, ancorați în lumea aceasta, ancorați în lumea cealaltă, și în fiecare zi văd același fenomen: oamenii nu sunt cu adevărat interesați să fie fericiți. Nimeni nu pare interesat să fie fericit, deoarece toți sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice aiureli: pentru gelozie, pentru posesivitate, pentru furie, pentru ură. Sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice prostii. Dar nu sunt gata să sacri ce furia, posesivitatea și gelozia pentru fericire.

Și-atunci cum aș putea să spun că oamenii sunt interesați să fie fericiți? Pe ei îi interesează să fie nefericiți. Nu contează ce spun ei. Eu îi văd că încearcă mereu să fie nefericiți, caută căi și mijloace prin care să fie nefericiți. E realmente un fenomen extraordinar – într-o lume în care nefericirea nu există, omul a creat atâta nefericire. S-a dovedit într-adevăr a fi un creator. Într-o lume în care nu există posibilitatea nefericirii, cum de ai reușit s-o creezi? Ești absolut uimitor. Aveți o măiestrie nemaivăzută dacă ați reușit să creați nefericirea. Sunteți din cale-afară de creativi – din păcate însă, ceea ce creați e iadul.

Fericirea e un fenomen simplu, nu e nevoie de nimic ca să o ai. Trebuie doar să exiști și să fii fericit. Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă nu accepți ceea ce este, vei fi nefericit. Tu spui întruna că vrei să fii fericit, dar încontinuu respingi ceea ce este. Cum ai putea să fii fericit? Acceptă și vezi de unde mai apare atunci nefericirea. S-ar putea să aștepți vieți întregi și nefericirea nu va mai apărea, fiindcă i-ai tăiat rădăcinile.

Dar tu vrei fericire în termenii tăi, cu condițiile impuse de tine. De fapt, pe tine nu fericirea te interesează – altminteri de ce i-ai mai pune condiții? Ai putea spune: „Indiferent cum stau lucrurile, eu sunt gata să fiu fericit pentru că vreau să fiu fericit.” Tu însă spui: „Nu! Mai întâi trebuie îndeplinite condițiile impuse de mine.” Pui condiții imposibile, care nu pot fi îndeplinite.

Ai o iubită – ai putea fi fericit chiar în secunda asta. Dar tu pui condiția ca iubita să-ți promită că te va iubi de-a pururi. De ce să aduci în discuție așa ceva? Cum ar putea cineva să promită asta? Nimeni nu știe ce va aduce viitorul. Iubita ta nu e Dumnezeu, cum ar putea ea să-ți promită asta? Nici măcar zeii nu pot face promisiuni, fiindcă o promisiune înseamnă că viitorul e pecetluit de pe acum. Iar viitorul nu e pecetluit. El urmează căi nebănuite. Așa că tu ceri să-ți promită ceva imposibil. Ea va spune: „Îți promit”, dar tu știi că e ceva fals. Te amăgește și tu știi asta, fiindcă și tu ești o ființă omenească și știi foarte bine că nu se pot face promisiuni legate de viitor.

Ceri ceva imposibil și prin însuși faptul că ceri asta distrugi fericirea. Dacă îți promite, știi că promisiunea e falsă. Cum s-ar putea promite ceva? Mai întâi ceri promisiunea, iar dacă nu îți e oferită, ești nefericit. Dacă îți e oferită, ești iarăși nefericit, indcă știi că e o minciună. Și vei căuta întruna modalități prin care să demonstrezi că ai fost amăgit – „Promisiunea ta a fost falsă.”

Pe măsură ce vă privesc tot mai mult, văd clar că nimeni nu pare interesat să fie fericit. Sunteți gata să pierdeți fericirea pentru orice lucru de nimic. O puteți sacrifica pentru orice idee prostească. Nu sacrificați niciodată nimic pentru fericire.

Matematica e simplă.

Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Despre fericire și tristețe

Osho,
Ori de câte ori coboară asupra mea un anumit sentiment de deschidere și o anumită pace, urmează inevitabil un puternic sentiment de anxietate și o depresie urmează inevitabil și mă face să mă simt foarte obosit. Pare să e un cerc vicios. Ce atitudine ar trebui să iau?

 

Se întâmplă întotdeauna; e un cerc natural, nu vicios. Ori de câte ori ești fericit, foarte fericit, pe o culme, deodată va urma o vale. Văile însoțesc întotdeauna piscurile și nu ai cum să rămâi de-a pururi pe o culme. Mai devreme sau mai târziu va trebui să cobori într-o vale, într-o depresiune adâncă. Dacă te simți foarte plin de energie, în curând se va instala oboseala.

Opusul este întotdeauna după colț. Așa și trebuie să fie,fiindcă opusul nu este opus, este complementar. Dacă ești fericit încontinuu, o perioadă îndelungată de timp, exaltarea aceea va fi prea mult pentru tine – înseamnă trecerea la o extremă, lucru care poate pune în primejdie viața. Trebuie să fii aruncat înapoi în tristețe. Tristețea e relaxantă, ea nu te stimulează ca fericirea. E ca o noapte care urmează după o zi, iar când ești obosit, adormi.

Nu e vicios, e natural, iar natura are o economie a ei proprie. Și-atunci ce e de făcut? Nu tulbura acest ciclu. Singurul lucru pe care îl ai de făcut este ca atunci când te simți pe culmi, să nu te identi ci cu acel sentiment. Când te simți foarte, foarte fericit, adu-ți întotdeauna aminte că e vorba de o simplă stare, și că acea stare nu ești tu, ci e o atmosferă care te înconjoară. Când plouă, nu te gândești că tu ești ploaia. Când ploaia se oprește și iese soarele, nu te gândești că tu ești soarele sau strălucirea lui. E ceva ce se întâmplă în jurul tău. Reține, la fel se întâmplă înăuntrul tău. Fericirea e exact ca ploaia sau ca razele soarelui, e un fenomen climatic, o stare, un mediu care te înconjoară – nu ești tu. Tu ești privitorul, tu ești martorul care știe că acum totul e foarte frumos. Dacă ești privitorul, îți aduci aminte întotdeauna că mai devreme sau mai târziu va urma opusul. Ești deja pregătit pentru el.

Dacă ești pregătit pentru el, nu va mai atât de deprimant; înălțimile nu îți vor mai provoca o exaltare atât de mare, iar tristețea nu va mai fi atât de tristă. Treptat, piscul și valea vor începe să se apropie tot mai mult și mai mult, și va veni un moment în care piscul va dispărea, valea va dispărea, și vei rămâne pe teren plat. Terenul plat nu e nici fericire, nici nefericire. Noi i-am dat un nume diferit. Îi spunem beatitudine, ananda.

Nu e fericire. Un om aflat într-o stare de beatitudine nu e fericit în sensul obișnuit al cuvântului, fiindcă el nu trăiește niciun fel de exaltare. E absolut calm și liniștit, fără nicio urmă de exaltare. Nici tristețe nu e ceea ce trăiește el, fiindcă un om aflat într-o stare de beatitudine e tăcut, dar nu trist. Într-un om beatific, tristețea și fericirea s-au întâlnit și au creat o armonie. Toată frumusețea tristeții – și reține, există multă frumusețe în tristețe – și toată frumusețea fericirii s-au contopit. Tot ceea ce are fericirea rău – și există multe lucruri rele – și tot ceea ce are tristețea rău – iar tu știi că în tristețe sunt multe lucruri rele – a dispărut.

Ce are fericirea bun? Sentimentul de euforie. Ce are ea rău? Exaltarea, fiindcă orice exaltare provoacă oboseală. Exaltarea e o risipire a energiei; exaltarea e o febră. E o stare bolnavă care te cuprinde. Febrilitatea nu există într-un om beatific. El e fericit, dar nu e febril. Nu există exaltare în el și nici măcar nu poți să-ți dai seama dacă e fericit sau nu. Dacă întâlnești un buddha, nu vei putea să spui dacă e fericit sau nu. Fericirea lui e atât de lipsită de exaltare încât la suprafață nu se vede nimic. E atât de profund fericit încât la suprafață nu se vede nimic. Fericirea lui nu e fericirea unei furtuni, nu aduce exaltare și febră; fericirea lui e aceea a unui lac liniștit.

Când ești trist, partea rea e că te simți greoi, ai un sentiment apăsător. Într-un om beatific nu există apăsare. El e imponderabil, nu e greoi deloc. Nu pășește pe pământ; de fapt, el zboară, are aripi. Nu are greutate, iar gravitația nu-l afectează. E ca un fulg.

Ce are bun tristețea? Profunzimea. Tristețea e foarte profundă, și niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea. Niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea,fiindcă râsul e întotdeauna superficial, un pic profan, un pic vulgar. Tristețea are o sobrietate a ei; tristețea are o profunzime a ei; tristețea aduce un sentiment profund – sentimentul de vale, foarte profund și penetrant. Are ceva sacru. Un om beatific e în profunzimea aceea, în sacralitatea aceea. El e și una, și alta, și nu e nici una, nici alta. Transcende atât fericirea, cât și tristețea, și e o armonie a amândurora. Un om beatific e un miracol, o combinație rară de contrarii, o sinteză rară a contrariilor.

Așa că nu te gândi că e un cerc vicios; e un cerc natural. Tot ce ai de făcut este să îți aduci aminte că tu ești separat de orice simți. Când ești fericit, să știi că fericirea te înconjoară, clocotește în jurul tău; râsul e pretutindeni în jur, te scutură din rădăcini, dar tu rămâi vigilent. Nu te identi ca cu starea de spirit. Nu deveni una cu starea de spirit, rămâi un privitor, iar privitorul știe întotdeauna că cealaltă stare va veni și ea, urmează. În curând vei vedea că ziua dispare și că vine noap-tea. Rămâi un privitor.

Când te întristezi, continuă să privești. Așa cum trece ziua, tot așa trece și noaptea, totul trece. După câteva momente de vigilență îți vei aminti că ești complet separat – nu ești nici una, nici cealaltă. Așa vei ajunge să simți beatitudinea pentru prima dată. Acum știi că nefericirea nu te poate tulbura și că fericirea nu te poate tulbura. Ai ajuns la o stare imperturbabilă, o stare de beatitudine. Acesta este obiectivul tuturor buddha-șilor.

(Zice Osho în „Tao Trăit”

Despre sentimentul mirării

Osho,
Observându-mi gândurile și senzațiile, rămân cu un sentiment de mirare. Mă mir de unde vin și încotro se duc.

 

E frumos să fii umplut cu sentimentul mirării, dar rămâi vigilent, fiindcă imediat ai putea să-l pierzi. Dacă începi să te gândești de unde au venit gândurile și încotro se duc, sentimentul mirării s-a pierdut deja. A rămâne cu sentimentul mirării fără a permite gândurilor să-și facă apariția, asta înseamnă meditație.

Iisus spune iar și iar: „Numai aceia care sunt asemenea copiilor vor putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Ce vrea el să spună? Ce vrea să spună prin „asemenea copiilor”? El se referă la sentimentul mirării. Copiii rămân cu sentimentul mirării. Reține cuvântul rămân – ei nu se îndepărtează de el. Trec de la o mirare la alta, dar rămân cu sentimentul mirării. Mintea ta distorsionează imediat mirarea. O frântură de clipă ai fost într-o stare de mirare, dar în clipa următoare gândirea și-a făcut apariția și ai început să te gândești: „De unde vin aceste gân- duri? Unde se duc?” Acum sentimentul mirării nu mai există.

Întrebările omoară sentimentul mirării, indcă întrebările sunt deja în drumul către răspunsuri. O întrebare este o săgeată, ținta este răspunsul. Dacă poți primi răspunsul, acesta va fi moartea mirării. Dacă întrebi, ai început deja să te îndrepți către răspuns. Dacă primești răspunsul, mirarea e pierdută. De aceea, cu cât este umanitatea mai instruită și disciplinată în răspunsuri științifice, cu atât se pierde sentimentul mirării.

De fapt, să găsești acum un om capabil să se mire e aproape imposibil. Chiar dacă crezi că te miri, s-ar putea ca de fapt doar să crezi că te miri. Sunt mai mari șansele să te gândești, de fapt, la mirare. Sentimentul mirării este o dimensiune cu totul diferită, ea are o calitate total diferită. Sentimentul mirării înseamnă să rămâi cu ochi capabili să se minuneze, cu o inimă capabilă să se minuneze, fără să naști întrebări.

Florile sunt aici, fluturii sunt aici, arborii sunt aici; norii se mișcă și întreaga lume e minunată. Numai tu ți-ai pierdut sentimentul mirării. Privește cu ochi absolut tăcuți, fără întrebări care să-ți umble prin minte – asta înseamnă că nu cauți niciun răspuns. Dacă ești în căutarea unui răspuns, atunci ce faci, de fapt? – încerci să omori sentimentul mirării. Nu te simți în largul tău cu mirarea și de aici vine și întrebarea pe care ai pus-o.

Din mirare se nasc două posibilități. Una este cea a filosofiei, cealaltă este a religiei. Dacă mirarea se transformă într-un șir de întrebări, treci în dimensiunea filosofiei. Și te vei rătăci, fiindcă aceasta nu duce nicăieri, doar te distruge pur și simplu. O întrebare duce la un răspuns; răspunsul va duce la o mie de întrebări și tot așa la nesfârșit. Cu cât pui mai multe întrebări, și cu cât capeți mai multe răspunsuri, cu atât vei deveni mai divizat și mai fragmentar. Unitatea se pierde, ceea ce era un singur tot se transformă într-o multitudine de elemente.

O altă cale pornește din același punct: calea religiei. Rămâi cu sentimentul mirării, nu încerci să iscodești și nu transformi energia mirării într-o întrebare. Permiți mirării să existe, ești în largul tău cu ea, te simți perfect în compania mirării. Rămâi cu mirarea, iar ea devine prietena ta. Te însoțește atunci când mergi, atunci când dormi; deschizi ochii dimineața și mirarea e acolo. Inspiri și inspiri mirare, expiri și expiri mirare. Ea devine ființa ta întreagă – ești un om religios.

Un om religios este cel care trăiește cu mirare, cel care se simte perfect în largul lui cu mirarea și care nu se grăbește câtuși de puțin să o distrugă. În felul acesta el ajunge să cunoască nu răspunsurile, ci misterul de pretutindeni. Misterul nu este un răspuns. Ajungi față în față cu misterul numai atunci când ai încetat să mai pui întrebări. Mirarea duce la mister. Sentimentul mirării crește și crește și crește și întreaga viață devine o poveste misterioasă. Dacă vrei un termen religios pentru asta, acela e Dumnezeu.

Dacă nu te împaci prea bine cu termenul de Dumnezeu, uită de el. „Misterul” e un cuvânt cât se poate de bun. Fiindcă Dumnezeu nu e o persoană, Dumnezeu e un mister care nu poate fi rezolvat, ceva în interiorul căruia te poți afla. Poți să-l cunoști într-un anume sens, într-un sens diametral opus sensului cunoașterii obișnuite. Inima ta îl poate cunoaște, îl poți iubi, iar prin iubire îl poți cunoaște, dar nu prin intermediul întrebărilor. Trăiești în el și îi permiți să trăiască în tine – totul e misterios. Chiar și firele de iarbă sunt misterioase, și pretutindeni e semnătura misterului, nu poți să faci o mișcare fără să dai peste Dumnezeu. Nu întrebi: „Unde e Dumnezeu?” Și nu întrebi „Ce e Dumnezeu?” Știi.

Rămâi cu acest sentiment de mirare. E dificil, e aproape imposibil, din cauză că mintea a fost instruită să pună întrebări, să investigheze. E ca o mâncărime – n-o poți lăsa să rămână acolo, îți vine să te scarpini. Dar încearcă. Începe cu mâncărimea. Dacă într-o zi simți că te mănâncă piciorul, nu te scărpina, așteaptă și rămâi cu mâncărimea. Cât poate să persiste? Încetul cu încetul dispare, se dizolvă și nu lasă urme, nu lasă semne în urma ei.

Dacă poți, rămâi cu sentimentul de mirare – o răbdare profundă e necesară pentru asta, fiindcă mintea se va simți cuprinsă cu totul de un neastâmpăr și va spune: „Întreabă, investighează. De unde vine mirarea asta? Și unde se duce? Ce e cu ea? De ce apare?” O mie de întrebări se vor ivi, dar rămâi cu sentimentul mirării și nu permite acestor întrebări să te tulbure. Chiar dacă ele apar, rămâi indiferent față de ele. Fii atent la sentimentul mirării și neatent la întrebări. Curând vei vedea că sentimentul mirării s-a topit într-un sentiment al misterului. Sentimentul mirării e ca un val mic, iar sentimentul misterului e oceanic, e întregul ocean. Valul dispare, se face nevăzut. Când simți mirarea, ești prezent. Când sentimentul mirării se topește în mister, nu mai ești prezent; rămâne numai un sentiment oceanic, o unitate cu întregul. Separarea a dispărut. E un sentiment foarte frumos.

Cel care a pus întrebarea spune: „Observându-mi gândurile și sentimentele, rămân cu un sentiment de mirare.” Rămâi! Rămâi cu el. Fă din el un însoțitor permanent. Nu există pe lume prieten mai bun. Nu există îndrumător mai bun – mirarea te conduce la mister. Mirarea e ușa către mister, iar misterul te duce către infinit, către divin, către Dumnezeu – spune-i cum vrei. Dar nu începe să gândești imediat. Știu că impulsul e greu de controlat, dar mai știu și că nu e imposibil – eu am reușit, așa că știu că se poate. E anevoios, e aproape imposibil – întrebările apar iar și iar, și uiți ce ți-ai propus. Ești atât de adormit, încât a-ți aminti un anumit lucru e ceva foarte dificil.

Eu știu că e greu să ții minte chiar și pentru un minut, dar dacă poți să ții minte un minut, efortul va fi răsplătit imens. Așa că data viitoare când simți mirare, rămâi cu ea, păstreaz-o. Va fi greu, dar dacă poți să o menții chiar și un singur minut, îți va oferi foarte mult. O mare tăcere te va înconjura și, încetul cu încetul, cu cât guști mai mult din ea și cu cât mai mult îi permiți să apară, cu atât mai multe posibilități se vor deschide. Va veni o zi când sentimentul mirării se va dizolva în mister – și odată cu acel sentiment de mirare te vei dizolva și tu.

Da, Iisus are dreptate când spune că doar copiii, aceia care au sentimentul mirării, oamenii asemănători copiilor – numai ei vor putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Vei fi ispitit să gândești. Mintea ta ar vrea să reducă mirarea la un simplu proces de gândire, dar rezistă acelei ispite. Dacă poți face asta, ai cheia în mâinile tale.

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Cum să comunici cu Dumnezeu

Citeam despre un hasid, un maestru evreu, Baal Șem. Era rabin într‐un sătuc și ori de câte ori erau necazuri în satul acela, boală, calamitate sau orice alt necaz, el se ducea în pădure. Acolo căuta un loc anume, sub un anume copac, unde îndeplinea un ritual și se ruga la Dumnezeu. După aceea, calamitatea, boala, necazurile dispăreau.

La un moment dat Baal Șem a murit. După ce a murit, au fost din nou necazuri în satul acela. Satul a fost lovit de calamitate și oamenii au cerut disperați un succesor, un nou rabin care să se ducă în pădure și să se roage la Dumnezeu. Noul rabin era foarte necăjit fiindcă nu știa exact locul și copacul unde se ruga Baal Șem. S‐a dus totuși în pădure și s‐a oprit în dreptul unui copac oarecare. A aprins focul, a îndeplinit ritualul și s‐a rugat la Dumnezeu zicând:

– Doamne, nu știu exact unde venea maestrul meu ca să se roage, dar Tu știi cu siguranță. Ești omnipotent, omniprezent, așa că nu văd de ce Te‐aș căuta într‐un loc anume. În satul meu sunt probleme, te rog, Doamne, ascultă‐mă și fă ceva pentru oamenii aceia.

Și atunci calamitatea a dispărut.

După un timp și rabinul acela a murit și succesorul lui a trebuit să rezolve aceleași probleme. În sat au fost necazuri și oamenii au venit la el. Noul rabin era și mai necăjit, fiindcă el nu mai știa nici măcar rugăciunea. S‐a dus totuși în pădure și a ales un loc oarecare. Nu știa cum se aprinde focul ritual, dar a aprins un foc așa cum s‐a priceput el și i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, eu nu știu să aprind focul ritual, nu știu nici locul și am uitat și rugăciunea. Dar tu ești atotcunoscător și știi deja aceste lucruri. Nu e nevoie să le știu și eu. Așa că fă ce este necesar.

Când s‐a întors în sat, necazurile trecuseră.

A murit și rabinul acela și din nou a fost nevoie de un succesor… Și din nou în sat au fost probleme. Sătenii au venit, ca de obicei, la rabin. Rabinul stătea în fotoliul lui. De acolo i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, uite ce e, eu nu mă duc nicăieri. Tu te afli pretutindeni, iar eu nu știu nici rugăciunea, nici ritualul, nici unde să‐l fac. Dar de vreme ce Tu știi totul, n‐ar trebui să conteze faptul că eu nu știu. Ce rost are rugăciunea spusă în cadrul unui ritual anume, îndeplinit într‐un loc anume? Eu știu doar povestea antecesorilor mei. Îți voi spune cum a fost cu Baal Șem și cu toți cei care i‐au urmat. Tu fă ceea ce trebuie făcut și cu asta basta.

Atunci toate problemele s‐au rezolvat. Se mai spune că partea aceasta i‐a plăcut lui Dumnezeu cel mai mult.

(din „Calea Yoga” de Osho)

calea yoga

Despre viață, moarte, creație, trecut, prezent, viitor

Discipol – Ce este Viaţa?
Bhagavan – Din punct de vedere material Viaţa este corpul; din punct de vedere spiritual ea este Conştiinţa Ultimă. Depinde din ce perspectivă o privești.

Discipol – Ce este Moartea?
Bhagavan – Este uitarea naturii tale adevărate.

Discipol – Sinuciderea este un lucru reprobabil?
Bhagavan – A ucide trupul nevinovat este cu siguranță un lucru greșit. Sinuciderea trebuie să e comisă asupra minţii, unde este depozitată întreaga suferință, şi nu asupra trupului, care este insensibil şi nu percepe nimic. Mintea este adevăratul vinovat, ea produce imensa suferință care te conduce la sinucidere, dar, printr-o eroare de raționament, este pedepsit în schimb trupul, care este insensibil şi nu are nicio vină.

Discipol – Creația este bună sau rea?
Bhagavan – Creaţia nu este nici bună, nici rea; ea este aşa cum este. Mintea umană este aceea care face tot felul de supoziții despre creaţie, deoarece ea vede lucrurile din punctul ei de vedere, urmându-și propriile interese. O femeie este pur şi simplu o femeie, dar o minte o numește „mamă”, o alta o numește „soră”, încă o alta o numește „mătușă”, şi aşa mai departe. Bărbaţii iubesc femeile, urăsc şerpii şi sunt indiferenţi la iarba sau la pietrele de pe marginea drumului. Aceste asocieri sunt cauzele întregii suferințe a lumii. Creaţia este asemenea unui arbore banian: păsările vin să-i mănânce fructele sau să se adăpostească sub frunzișul său, oamenii se răcoresc la umbra lui, iar unii pot sfârși chiar spânzurându-se de crengile lui. Cu toate acestea pomul îşi continuă liniștit viaţa, nepăsător şi inconștient la toate sarcinile ce îi sunt atribuite. Mintea însăși este aceea care îşi creează propriile dificultăți şi apoi strigă după ajutor. Este oare Dumnezeu atât de părtinitor încât să dea pace cuiva şi suferință altcuiva? În creaţie este loc pentru orice, dar omul refuză să vadă binele, armonia, frumosul, continuând să se plângă aidoma celui flămând care, stând în fața unei mâncări delicioase, în loc să întindă mâna să-și potolească foamea, continuă să se lamenteze. A cui este eroarea, a lui Dumnezeu sau a omului? Din fericire însă pentru om, Dumnezeu, în nemărginita Sa îndurare, nu-l părăsește niciodată. El întotdeauna îi mai dă noi şanse, trimiţându-i Învățători şi Scripturi pentru a-l ghida spre a-și descoperi propriile greșeli, şi pentru ca în cele din urmă să-și poată dobândi fericirea eternă.

Discipol – Ce sunt Trecutul şi Viitorul
Bhagavan – Nu există nici Trecut, nici Viitor. Există numai Prezentul. Ieri a fost prezentul pentru tine, atunci când l-ai trăit, şi mâine va tot prezentul, atunci când îl vei experimenta. Prin urmare, experiența vieţii are loc numai în prezent, iar dincolo de experiență nu există nimic.

Discipol – Atunci Trecutul şi Viitorul nu sunt decât pură imaginaţie?
Bhagavan – Da. Prezentul însuși este simplă imaginaţie, deoarece simţul timpului este mental; spațiul este tot mental. În concluzie, naşterea şi re-nașterea, care au loc în timp şi spațiu, nu pot altceva decât pură imaginaţie.

(Zice Ramana Maharshi în “Guru Ramana”)

Guru Ramana

Diferenta dintre Nirvana, Moksha si Kaivalya

Scopul golului absolut este eliberarea. Nu de lume vă eliberați. Vă eliberați de identificare. Nu vă identificați, să nu vă identificați niciodată cu nimic. Să țineți minte mereu că voi sunteți martorii, să nu pierdeți niciodată acel punct din care observați; apoi, într-o zi, conștiența interioară se ridică de parcă ar fi o mie de sori care răsar împreună.

Acesta este lucrul pe care Patanjali îl numește kaivalya, eliberarea.

Cuvântul kaivalya trebuie înțeles.
În India diverși profeți au folosit diverse cuvinte pentru acel lucru suprem.

Mahavira îi spune moksha. Moksha poate fi tradus corect ca „libertate absolută”, lipsă de legături; toate încarcerările au dispărut.

Buddha a folosit cuvântul nirvana; nirvana înseamnă „încetarea egoului”. La fel ca atunci când stingeți o lumină și flacăra pur și simplu dispare, la fel și lumea egoului dispare; nu mai sunteți o entitate. Picătura s-a dizolvat în ocean; sau oceanul s-a dizolvat în picătură. Este disoluție, anihilare.

Patanjali folosește kaivalya; cuvântul înseamnă „solitudinea absolută”. Nu este nici moksha, nici nirvana. Înseamnă solitudine absolută: ați ajuns într-un punct în care nimeni altcineva nu există pentru voi. Nimic altceva nu există; doar voi, doar voi, doar voi. De fapt, nu este posibil să spuneți că sunteți „eu”, pentru că „eu” are ca referință „tu” și „tu” a dispărut. Nu mai este posibil să spuneți că sunteți în moksha – eliberare, pentru că atunci când au dispărut toate legăturile, care este sensul libertății? Libertatea este posibilă dacă puteți fi închiși. Sunteți liberi pentru că închisoarea există undeva lângă voi. Nu sunteți în închisoare, există alți oameni în închisoare, dar potențial, teoretic, ați putea fi duși oricând la închisoare. De aceea sunteți liberi. Dar dacă închisoarea a dispărut absolut, complet, ce sens are să spuneți că sunteți liberi?
Kaivalya – doar solitudine. Dar să țineți minte, această solitudine nu are nimic de-a face cu singurătatea voastră. În singurătate există „celălalt”, este simțit; absența celuilalt este simțită. De aceea singurătatea este un lucru trist. Sunteți „singuri”: aceasta înseamnă că simțiți nevoia de celălalt. „Solitari”: când nevoia de celălalt dispare… sunteți destul pentru voi înșivă, absoluți în voi înșivă, fără nevoi, fără dorințe, fără să trebuiască să mergeți nicăieri. Asta vrea să spună Patanjali prin „ați ajuns acasă”. Aceasta este eliberarea descrisă de el; aceasta este nirvana sau moksha lui.

(Zice Osho în “Calea spre eliberare”)

Ești cu adevărat doar un om care s-a iluminat?

Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:

Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.

Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.

Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.

Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.

Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.

Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.

Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”

Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.

Osho