Indiferent ce dobândiți pe măsură ce evoluați spiritual – și dobândiți multe, fiecare moment este o nouă descoperire în călătoria spre interiorul ființei, în fiecare moment primiți câte un dar – este ceva ce nici măcar nu v-ați imaginat, ce nu ați cerut niciodată. Sunt milioane de daruri pe calea spirituală, dar numai cei care știu să i le ofere în totalitate lui Dumnezeu ajung la capătul ei. Altminteri, începeți să vă atașați de aceste daruri și evoluția voastră se oprește. Vă opriți aici. Stagnați. Vă așezați în locul și momentul de care v-ați atașat și începeți să trăiți așa.
Dacă doriți să atingeți starea de samadhi, pacea ultimă, liniștea supremă, adevărul ultim, atunci nu vă atașați niciodată de nicio realizare indiferent că este din lumea aceasta, din lumea cealaltă, psihologică, parapsihologică, intelectuală, intuitivă – ori de care ar fi. Nu permiteți niciun atașament. Oferiți-i lui Dumnezeu totul. Oferiți-i totul neîncetat lui Dumnezeu și veți primi înapoi înmiit! Oferiți-i totul lui Dumnezeu.
Când oferiți totul, realizați dumnezeirea. Când oferiți totul, când îi dați totul în dar lui Dumnezeu, el vine către voi sub forma unui ultim dar. Dumnezeirea este ultimul dar pe care îl primiți.
Cel care sălășluiește pe pământ, pe care pământul nu îl cunoaște, al cărui trup este pământul, care conduce pământul lăuntric, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare. Cel care sălășluiește în ceruri, pe care cerurile nu îl cunosc, al cărui corp sunt cerurile și care conduce cerurile lăuntrice, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare. Cel care sălășluiește în lumină, pe care lumina nu îl cunoaște, al cărui trup este lumina, care conduce lumina lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare. Cel care sălășluiește în suflare, pe care suflarea nu îl cunoaște, al cărui trup este suflarea, care conduce suflarea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare. Cel care sălășluiește în minte, pe care mintea nu îl cunoaște, al cărui trup este mintea, care conduce mintea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare. Cel care sălășluiește în cunoaștere, pe care cunoașterea nu îl cunoaște, al cărui trup este cunoașterea, care conduce cunoașterea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare. Cel care nu e văzut, dar vede; cel care nu e auzit, dar aude; cel care nu e perceput, dar percepe; cel care nu e cunoscut, dar cunoaște. Nu există altcineva care vede în afară de el, nu există altcineva care aude în afară de el, nu există altcineva care percepe sau știe în afară de el. Acesta este Sinele tău, stăpânul lăuntric, cel care nu moare – OM.
Tot ceea ce a fost și este creat nu este El, ci creația sa. Tot ceea ce a fost creat, adică tot ceea ce este deja „ceva”, trebuie să fi devenit ceva la un moment dat și – conform legii creației – într-o bună zi va dispărea, căci existența sa este temporară. De aceea, nu mi-L pot imagina pe Dumnezeu ca pe „Ceva”, nici nu Îi pot da un nume, căci tot ceea ce s-a transformat în ceva din nimic este creație, și nu Creator. Numai Dumnezeu este ființa eternă și numai despre El pot spune, în prezentul etern: „El este!” De aceea, din punct de vedere uman, pot exprima conceptul de Dumnezeu numai astfel: Dumnezeu este vidul etern din care ia naștere tot ceea ce e trecător. Atunci când reușesc să părăsesc condiția de creație și să mă întorc la Creator, pentru o clipă pătrund în neant, în vid, sau cu alte cuvinte, mă transform în acest vid beatific – de parcă ființa mea definită s-ar evapora. Acest sentiment de anihilare a fost numit de misticii occidentali „moarte mistică”. Numai trecând prin moartea mistică pot experimenta învierea; numai atunci mă pot transforma din creatură în Creator. Când am devenit una cu El – cu Creatorul – nu mai vorbesc despre El la persoana a treia. Nu mai spun: „El este tot ceea ce este.” Dimpotrivă, ajung să manifest starea de „Eu sunt tot ceea ce sunt.” Moise a experimentat această stare. El a devenit una cu Dumnezeu, cu adevăratul său Sine, iar voia sa a devenit voia Tatălui. Însă el știa că oamenii nu vor înțelege această stare și de aceea, a spus: „Dumnezeu cel adevărat m-a trimis la voi, Dumnezeul tuturor creațiilor, al cărui nume este «Eu sunt ceea ce sunt.»” Cei care au experimentat această stare știu că Moise a reușit să o pună în cuvinte cât se poate de corect.
Mulți au încercat să descrie această stare a ființei, această bucurie nespusă a împlinirii și păcii, însă cuvintele sunt neputincioase în exprimarea acestui adevăr sublim. Cei care s-au apropiat de această stare elevată prin conștiința lor, se află în pragul beatitudinii. În spatele lor se așterne lumea creată, cu eternul ciclu al vieții și al morții, iar în fața lor se așterne vidul din care a fost creat totul. Acest vid în care este conținut totul se cheamă Nirvana. Termenul de „Nirvana” este înțeles greșit de cei care îl confundă adeseori cu anihilarea. Nu există o expresie adecvată pentru acest termen, însă ne putem apropia de adevăratul său înțeles atunci când îl numim „a deveni tot ceea ce este.” Cei care ating această stare trebuie să lase în urmă orice gând care îi leagă de lumea creată – chiar și gândul și senzația de „Eu”. Sinele este Viața, Cuvântul, Logosul Divin și este deopotrivă Dumnezeu Tatăl și principiul creator – Esența – care manifestă neîncetat legea nașterii și a morții. Cel care dorește să devină complet liber trebuie să renunțe la orice idee legată de lumea concretă, la conștiința personală a sinelui.
Sinele este primul gând care se naște în individul care devine conștient și cel din urmă gând care îl urmează în marea trecere: „Eu sunt Alpha și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 1:8), spune Logosul Divin în Biblie. „Eu sunt Începutul, Mijlocul și Sfârșitul,” spune Logosul Divin în Bhagavad Gita. Însă trebuie să renunțăm chiar și la această conștiință de Sine. Poarta este deschisă; conștiința individuală se unește cu Tatăl, se contopește în El – în Absolut, în Etern. Această stare nu poate fi descrisă, numai experimentată. Maeștrii indieni de Yoga o numesc „Nirvikalpa Samadhi”, în timp ce misticii creștini vorbesc despre ea ca „extazul sacru” sau „uniunea mistică”. Denumirile pot varia, însă trăirea este aceeași.
În Bhagavad Gita, Krishna îl povățuiește astfel pe cel care îl caută pe Dumnezeu:
Astfel, el va sta deoparte, singur, reflectând la cele sfinte și meditând asupra lui Dumnezeu, controlându-și simțurile și gândurile, fără dorințe, așezat într-un loc curat, ce nu este nici prea înalt, și nici prea jos. Acolo va sta așezat pe o rogojină de iarbă kuśa sau pe o piele de căprioară și toate posesiunile lui se vor reduce la pânza cu care își acoperă șoldurile. Își va orienta mintea asupra Unicului, devenind stăpânul simțurilor și gândurilor sale. Se va relaxa așezat în acea poziție, eliberat de grijile lumești și va practica yoga spre a atinge puritatea sufletului devotat lui Dumnezeu. Își va menține corpul, capul și gâtul în poziție nemișcată, iar privirea îi va fi orientată înainte, spre vârful nasului. El trebuie să fie complet detașat, fără nicio grijă. Sufletul lui trebuie să fie împăcat și fără frică, va fi neclintit în jurământul lui, și va gândi doar la Mine, va medita la Mine, aspirând către Mine cu întreaga lui ființă. Meditând astfel la Mine în mod constant, el va deveni stăpânul atotputernic al regatului său și va intra pe tărâmul păcii, Nirvana. Spiritul său va fi cuprins de fericirea cea mai înaltă, când în inima sa – dăruită lui Dumnezeu și neatinsă de păcat – nu mai apare nicio dorință. Cel ce se unește astfel constant cu Dumnezeu și se sacrifică pe sine simte înlăuntrul său fericirea nesfârșită pe care prezența lui Dumnezeu cel etern o revarsă asupra lui. Fiind unit cu Dumnezeu, el are viața lui Dumnezeu. Spiritul lui este spiritul lui Dumnezeu, prezent în toate lucrurile, și esența reală a tuturor lucrurilor se manifestă prin el. Cel care Mă cunoaște pe Mine în toate lucrurile ca Unicul și Cel Mai Înalt, acela nu-i pierdut pentru Mine și nici Eu nu-s pierdut pentru el. Cel care năzuiește spre unitate mă adoră în toate ființele; oriunde s-ar afla acest yoghin, în Mine se află. Cel care, prin asemuire cu Sinele, privește pretutindeni la fel, fie că este fericire sau suferință, în acela Mă sălășluiesc și el se sălășluiește în Mine, oricare ar fi soarta lui pe pământ. (Bhagavad Gita, al 6-lea cântec)
Spun Selvarajan Yesudian şi Elisabeth Haich în “Raja Yoga”
Osho, de ce călugării Zen au nevoie să trăiască lângă maeștrii lor timp de zece, douăzeci sau chiar patruzeci de ani, înainte să se producă iluminarea instantanee?
Din cauza stupidității lor. Poți atinge iluminarea într-o singură clipă sau poți aștepta timp de patruzeci de ani; depinde cât de greu de cap ești. Poți aștepta vieți întregi. Depinde cât de atașați sunteți de ignoranță. Maestrul Zen nu este responsabil pentru faptul că discipolul a așteptat patruzeci de ani să atingă iluminarea. Responsabilitatea este a discipolului. Trebuie că era foarte, foarte prost, un nerod sadea. Nu-i intra nimic în cap. Ori era foarte dotat intelectual. Indiferent ce-i spunea maestrul, el înțelegea totul imediat, din punct de vedere intelectual. Nu prindea înțelesul real, cel care poate fi transmis doar de la inimă la inimă. Acest tip de înțelegere apare numai într-o comunicare profundă, în care inimile sunt conectate.
Cei care trebuie să aștepte timp de patruzeci de ani sunt fie foarte proști, fie foarte bine informați. În ambele cazuri este vorba de prostie. Sunt fie pandiți, fie idioți, adică totuna. Pandiții înțeleg și mai puțin ca idioții. Un idiot mai înțelege câte ceva, din cauză că are o minte simplă. Nu are o minte complicată. Dacă se întâmplă să pătrundă ceva în ea, atunci el înțelege.
Omul informat, în schimb – erudiții, logicienii, teologii, filozofii – posedă straturi peste straturi de informații, de care este aproape imposibil să treacă vreo înțelegere. Dacă ești simplu, lucrurile se petrec repede. Dacă nu ești simplu, va trebui să aștepți să înțelegi mai întâi modul în care complexitatea creează probleme.
Singurii responsabili pentru cât de repede înțelegeți sunteți voi. Maestrul este doar o prezență. Vă puteți folosi de ea sau nu. Este asemeni soarelui, a unei lămpi care dă lumină: puteți deschide ochii și veți vedea, dar dacă nu-i deschideți, lampa nu vă va forța în vreun fel să deschideți ochii. Nici chiar soarele nu poate face asta. Așa că rețineți: dacă așteptați, este din cauza voastră – fie a deșteptăciunii, fie a stupidității voastre. Renunțați la amândouă. Așa veți deveni discipoli, renunțând și la stupiditate, și la cunoștințe. Când renunțați la ele, nu mai este nicio barieră: sunteți vulnerabili, deschiși. În acea stare de deschidere, iluminarea poate să apară în orice moment.
Pentru mine, grația a apărut în ziua în care m-am simțit frustrat că nu obțin rezultate după patru ani de meditație intensă. Așa cum am menționat mai devreme, în acel moment mi-am spus: „Asta este! Nu voi fi niciodată capabil să reușesc! Nu voi atinge niciodată iluminarea!” A fost un moment devastator. Era ca și când totul din mine obosise definitiv. Simțeam cu adevărat că sunt învins, și chiar eram.
Nimic din mine nu mai dorea să continue. Nimic din mine nu mai avea nicio speranță pentru viitor. Îmi aduc aminte că stăteam în coliba mea de meditație și m-am simțit complet strivit. Am fost convins că acela era sfârșitul vieții mele spirituale și îmi aduc aminte că m-am gândit: „Ce voi face acum? Viața mea spirituală s-a terminat. Am eșuat.” Și cum stăteam acolo și trăiam acel moment de înfrângere totală, absolută – o înfrângere atât de reală că nici măcar nu mi-a părut rău pentru mine – chiar în timpul acelei trăiri, inima mea a început să înflorească. A fost ca și când o iubire aurită curgea prin ființa mea. Era ca și când aș fi putut auzi totul și tot ce auzeam era doar cântecul acelei iubiri.
Am ieșit din colibă și tot ce vedeam în jur era o expresie a acelei iubiri, o manifestare a iubirii. Întregul univers era doar o iubire imensă, infinită, în care eu mă scăldam. Atunci am auzit o voce – ceea ce a fost ciudat pentru mine, pentru că de-a lungul vieții mele spirituale nu fusesem susceptibil să am viziuni sau să aud voci. Nu știam de unde provine, dar a zis așa: „În acest mod te iubesc și în acest mod să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.” Când am auzit acea voce, am știut că era adevărat. Acea voce interioară îmi spusese ceva ce știusem în tot acel timp, dar cu care nu puteam avea contact. Ceea ce nu știam era că fusesem îmbăiat cu acea iubire de-a lungul întregii mele vieți, dar nu fusesem niciodată complet deschis față de ea. Acea iubire mi-a oferit o provocare. A spus: „Așa să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.”
Îmi aduc aminte că m-am gândit: „Nu am nicio idee cum să fac asta! Cum aș putea eu să iubesc în acest fel?” Imensitatea iubirii necondiționate trecea prin mine în valuri și nu puteam nici măcar concepe cum aș putea eu iubi în acel mod, însă cumva știam că este posibil. Cumva, știam că se va întâmpla. Nu știam când sau unde, dar cumva, știam.
Acela a fost un moment de grație. Toată acea experiență a fost grație. Sentimentul înfrângerii absolute, faptul că nu aveam încotro să mă îndrept, faptul că nu vedeam nicio ieșire, descurajarea pe care o simțeam în ceea ce privea căutarea mea spirituală: totul era grație. Uneori, grația trece prin noi precum ceva foarte ascuțit. Această înfrângere a fost cea care m-a deschis – mi-a deschis corpul, mintea – și doar prin această experiență de înfrângere am putut să mă deschid în fața imensității iubirii necondiționate.
Aceasta nu a fost ultima dată când m-am simțit înfrânt și nici ultima dată când mi s-a oferit un moment de grație. De fapt, de-a lungul anilor, viața mea spirituală a devenit o înfrângere după alta. Dar cu fiecare moment de înfrângere, în fiecare clipă în care am simțit că mă lovesc de un zid pe care nu știam cum să-l depășesc, stagnam din ce în ce mai mult. Și de fiecare dată când stagnam, se dezvăluia grația. Cu timpul, am realizat că nu trebuia să mă chinui atât de tare, că nu trebuia să mă lupt cu viața sau cu mine însumi pentru a mă deschide să primesc grația divină. Dar a fost nevoie de multe, multe înfrângeri până să mă pot deschide voluntar și să mă abandonez grației care este întotdeauna prezentă.
Adesea, oameni din lumea spirituală sunt ocupați cu meditații, cu lauda numelui lui Dumnezeu sau cu realizarea de diverse practici spirituale și rugăciuni menite să-i con- ducă spre o stare de fericire și la cunoașterea grației divi- ne. Oamenii spirituali adesea ascultă învățăturile marilor iluminați și încearcă să le aplice, dar de multe ori aceștia ratează elementul cheie, și anume: suntem dependenți de faptul că suntem noi înșine. Suntem dependenți de propriul egoism. Suntem dependenți de propria suferință, de convin- gerile și opiniile noastre despre lume. Chiar credem că uni- versul s-ar destrăma dacă ne-am abandona drumul. În acest fel, ne dorim, de fapt, să continuăm să suferim.
Majoritatea dependenților găsesc tot felul de motive pentru care sunt așa și, multe dintre aceste motive pot fi valide și pot conține o fărâmă de adevăr. Dar, în final, la sfârșitul zilei, atunci când suntem dependenți de ceva, orice, este pentru că alegem să fim dependenți. Putem da vina pe alte lucruri, pe alte persoane, pe circumstanțe – și desigur că toate momentele dureroase au de a face cu suferința noastră și cu lucrurile de care suntem dependenți. Dar atunci când vine vorba despre momentul acesta, despre aici și acum, adevărul este că nu suntem în trecut. Realitatea este că ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Este de domeniul trecutului, dar există în noi o parte care vrea să se agațe de ce s-a întâmplat, și asta în mare parte pentru că suntem îngroziți la gândul renunțării la ceea ce ne face să suferim, pentru că dacă am renunța la trecut, nu am mai ști cine suntem. Nu am mai avea posibilitatea să ne consolăm cu trecutul. Nu am mai putea să simțim milă față de noi înșine. În schimb, am trăi în acest moment și doar aici, ne-am privi în față fără să ne judecăm pe noi înșine, fără să simțim rușine sau vinovăție.
Eu am început să mă implic în lumea spirituală la o vârstă destul de fragedă. Aveam aproximativ 20 de ani când pur și simplu am simțit nevoia să știu ce este adevărat, ce este real. Nu am cum să explic motivele pentru care simțeam nevoia să știu. Nici măcar nu le pot înțelege. Pur și simplu m-am trezit într-o zi și am simțit că trebuie să înțeleg ceea ce este, în final, real și adevărat. Știam că viața mea s-a schimbat în totalitate și direcția în care credeam că decurge viața mea nu mai era deloc relevantă. Se trezise în mine ceva complet nou și am știut că urmează să se întâmple ceva complet diferit de ceea ce plănuiam eu. Acela a fost momentul în care am început ceea ce se numește „căutare spirituală” și, ca majoritatea căutătorilor, am ajuns, ulterior, să-mi găsesc un maestru și am început să meditez.
Maestrul meu era un budist Zen, iar în această tradiție, cea mai întâlnită practică este aceea de a sta pe pernuțe, privind peretele din fața și meditând ore în șir, așa că asta făceam și eu. Stăteam pe pernuță și încercam să meditez, încercam și tot încercam. Indiferent de cât de mult încer- cam, nu reușeam niciodată să fiu cu adevărat bun într-un mod consistent la asta. Nu reușeam să-mi dau seama cum să-mi opresc mintea. Ceea ce făceam adesea pe pernuță era să sufăr, nu neapărat din cauza trecutului, ci mai degrabă pentru că părea că nu am deloc puterea să trec dincolo de viziunea pe care o aveam și de care mă țineam agățat.
Cumva, intuitiv, am simțit că nu percepeam viața așa cum era în realitate. Am avut un sentiment că mai exista ceva, o viziune diferită, că exista o realitate mai măreață față de cea pe care o vedeam eu. Am încercat tot ce am putut să trec dincolo de asta: meditam și meditam și îmi luam notițe într-un carnețel. Citeam. Vorbeam cu o grămadă de oameni. Și mă gândeam la asta, apoi mai meditam și tot așa.
Fiind atlet în copilărie, știam cum să trag tare către succes. Îmi era destul de familiară noțiunea muncitului din greu de-a lungul unor lungi perioade de timp, așa că, chiar și când a continuat să doară, puteam sta jos și medita și mai mult. Încercam și tot încercam, ca mulți alții, și undeva după aproape patru ani, m-am lovit de un perete. Am realizat că pur și simplu nu puteam să fac ce încercam să fac. Mi-am dat seama că nu știam, de fapt, nimic. A durat ani de zile până să-mi pot spune: „Nu am nicio idee ce fac. Nu știu ce este real și ce nu. Am diverse teorii; am scris teancuri de caiete despre ce cred că este și ce nu cred că este real, ce cred că este Dumnezeu și ce nu este, dar în realitate, la sfârșitul zilei, după patru ani de chin spiritual intens, nu știu cu nimic mai mult decât știam la început.”
A fost cu adevărat o înfrângere dureroasă. Nu știam ce să fac pentru că am știut, într-un final, că n-aveam nicio idee despre cum să ajung să privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Nu știam nimic despre cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știam nimic despre cum să nu sufăr. Mă lovisem de un zid.
În ziua în care m-am lovit de acest zid, mă aflam în coliba din curtea din spate, pe care o construisem ca loc pentru meditație, și stăteam jos, pe pernuță, așa cum stătusem în fiecare dimineață. Am aprins tămâie și m-am așezat jos, cu fața spre perete. Cum am început să încerc să meditez, să-mi calmez mintea, deodată – dinăuntrul meu, nu din mintea mea – de undeva din profunzimile mele, ceva a strigat către mine: „Nu mai pot să fac asta! Nu pot! Nu știu cum să depășesc spațiul acesta! Nu știu cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știu cum să mă opresc din a mă lupta. Nu știu cum să fac asta!” Acela a fost momentul. A fost momentul în care totul a luat o altă întorsătură. Atunci nu am știut, dar tot ce făcusem până la momentul respectiv mă pregătise să realizez că nu am niciun fel de putere, pentru că eram blocat într-o viziune anume a lucrurilor. Tot ce făcusem în încercarea de a nu mai suferi, de a nu mă mai chinui, avea ca sursă tot propria mea percepție. Nu era nimic de făcut. În final, am înfruntat ultimul lucru cu care aș fi vrut să mă confrunt – cred că ultimul lucru cu care ar vrea oricine să se confrunte – o înfrângere categorică, absolută, care te zdruncină. Este un sentiment destul de diferit față de acela de disperare sau deznădejde. Atunci când simțim disperare sau deznădejde, nu suntem încă complet învinși, iar asta înseamnă că nu ne-am oprit încă. Există ceva în noi care încă se luptă cu ceea ce este.
Dar totul s-a schimbat în acel moment în care am realizat că nu există, literalmente, nimic să pot face. Deodată, viziunea mea asupra lucrurilor s-a schimbat complet. Ca și cum ai întoarce invers un card sau o monedă, tot ce simțisem sau gândisem vreodată, tot ceea ce-mi puteam aminti a dispărut în acel moment. Eram pentru prima dată cu adevărat singur. Și, în această singurătate, nu știam ce sunt, unde sunt sau ce se întâmplă. Tot ce știam era că mă lovisem de capătul unui drum imaginar. Ajunsesem la un zid de cărămidă și mă trezisem brusc pe cealaltă parte a lui, unde el nici măcar nu mai exista. Apoi m-a izbit această revelație prin care mi-am dat seama că eram nimic și totul în același timp.
Imediat ce am realizat acest lucru, am început să râd. M-am gândit: „Doamne! Am căutat asta ani de zile, am făcut mii de ore de meditație, am scris zeci de caiete – toate aceste căutări și tot acest chin.” Poate sună ca o perioadă scurtă de timp – dar atunci când ești tânăr, patru ani par o eternitate. Iar în acel moment am râs, pentru că mi-am dat seama că ceea ce căutam fusese întotdeauna chiar acolo, că această trezire pe care o doream era chiar acel spațiu în care existam. Fusesem în tot acest timp aproape de sfârșitul suferinței. Era o ușă deschisă chiar de la început, chiar de la prima gură de aer pe care o luasem vreodată.
Suferința mea, precum orice altă suferință, era complet opțională, doar că eu nu știusem asta. Faptul că nu puteam să-mi dau seama, nu reușeam să înțeleg că nu pot să schimb ceva, a fost lucrul care m-a adus la acel moment de revelație. Asta înseamnă să te oprești sau, mai exact, asta înseamnă să fii oprit, sa fii complet oprit. Era o renunțare spirituală, ceva asemănător cu ce ar putea experimenta un dependent de droguri. Deodată, am realizat că dependența mea era legată chiar de mine – eu, cel care se chinuia; eu, cel care se lupta pentru iluminare; eu, cel confuz. Eram dependent de mine. Și nu exista un secret despre cum să nu mai fii dependent de tine. Ajunsesem într-un punct în care eram la pământ, în care m-am oprit și mi-am dat seama că nu știu nimic.
Mai auzisem aceste învățături înainte, desigur. Auzisem învățătura: „Nu este necesar să știi. Renunță la ceea ce crezi că știi.” Însă eu luasem aceste învățături și le împachetasem convenabil în viziunea mea despre lume. Credeam că am înțeles ce susțineau marii maeștrii spirituali. Dar în acel moment, am văzut că, de fapt, nu înțelesesem nimic. Nu înțelesesem o singură vorbă, și a fost destul de șocant.
De
câteva decenii, am încercat, prin tot felul de mijloace, să ne
eliberăm, în același timp, de materialismul frenetic și de
tradițiile religioase depășite. Ne-a invadat valul
descătușării sexuale, iar revenirea în forță a
spiritualului, în cele mai variate aspecte ale sale, dă năvală
peste noi.
Propunerile cu privire
la „dezvoltarea personală” se răspândesc în mod delirant,
întrucât avem în zilele noastre propriul șaman, propriul
mentor spiritual, propriul terapeut, cărți de tarot, propriul
ghicitor, propriul medic chinez sau tibetan, așa cum fiecare avea
odinioară un medic de familie sau un psiholog, pentru unii dintre
noi. Curentul New Age a făcut „colaje” între tradiții și
a reușit să facă din curentele mistice autentice, unul dintre
amestecurile cele mai neinteresante și ireale.
Din fericire,
tibetanii și-au făcut apariția surâzători, cu simțul
umorului, cu o rigoare și înțelegere profundă, dar au apărut
totodată și propovăduitorii sufismului, ai doctrinei zen, ai
diferitelor forme de budism, preoți hinduși sau amerindieni care
s-au străduit să-și facă cunoscute tradițiile minunate prin
autenticitatea lor. Școlile cele mai secrete și-au croit un drum
până la noi. Regăsim printre noi practicanți ai
învățăturii Dzogchen,
ai religiei tibetane Bön-po,
ai tradiției șivaiste Nath,
ai doctrinei Advaïta și
adepți ai curentului hindus Aghori.
Maeștrii autentici
și impostorii coexistă fără nicio opreliște, stagiile și
pensiile își urmează cursul pretutindeni în Europa.
Învățăm să mergem prin foc sau să intrăm în
legătură cu spiritele, să medităm nemișcați douăsprezece
ore pe zi, să intrăm în transă, să respirăm ca yoghinii,
să ne însușim anumite poziții, să ne descoperim propriul
corp și sens al vieții, să ajungem la orgasmul „tantric”,
să recităm incantații, asta dacă nu vom cădea în
capcanele din ce în ce mai ascunse ale sectelor prezente
pretutindeni, gata să ne abată visele noastre absolute spre o
înstrăinare tristă a libertății fundamentale. Primim tot
felul de inițieri, facem să ni se deschidă propriile chakre,
trezim energia vitală interioară – Kundalini,
repetăm formule cabalistice, venerăm toate divinitățile care
există pe pământ, avem conversații cu îngerii, reinventăm
puținul pe care îl știm despre tradiții în manieră
prêt-à-porter, pus de îndată pe piaţă, însă de fapt,
căutăm același lucru: cum să integrăm experiența asupra
vieții sociale occidentale într-o cunoaștere mai amănunțită,
care ne-ar putea aduce fericirea supremă și care ne-ar putea
împăca cu propriile noastre emoții și simțiri.
Ne dorim o cale care
să nu se opună vieții, o viață care să nu se opună
acestei căi, pe scurt, vrem integrarea cât mai armonioasă a
spiritualului și materialului într-o cale accesibilă și cât
mai „familiară” din punct de vedere cultural. Ne dorim să
gustăm din plinătatea vieții fără să trecem peste
agitația caracteristică vieții, vrem acea bucurie liberă și
dinamică, de natură să ne îndrepte pașii spre experiența
de ansamblu a realității.
Privind în jurul
nostru, vedem atâtea ființe care se aruncă în căutarea
hedonistă a plăcerii. Acestea încearcă să-și trăiască
propriile pasiuni și uneori chiar reușesc. Se alipesc nebunește
de lumea materială și sfârșesc prin a ajunge la o
nemulțumire cronică, ce îi împinge spre o căutare din ce
în ce mai disperată. Aceste ființe sunt deseori egoiste, fac
ravagii în jurul lor, însă cu toate acestea ajungem să le
invidiem în ascuns din cauza senzației de libertate pe care o
răspândesc în jur. Fac să răsune în noi o aspirație
naturală și fundamentală pentru plăcere. Chiar dacă nu vrem
să recunoaștem, vitalitatea acestora nu ne lasă indiferenți.
Printre aceștia, unii sunt atinși de har și găsesc o forță
subtilă și vitală în plăcerea hedonistă. Alții sunt
adevărați filozofi.
La polul opus,
descoperim ființe fascinate de căutarea spiritualului, care au
tendința să-și purifice dorințele și pasiunile, încercând
să reducă impactul acestora asupra vieții lor de zi cu zi.
Despre acestea se spune că sunt înțelepți sau se află pe
calea dobândirii înțelepciunii. Aceștia se recomandă ca
fiind aparținători ai unei școli spirituale de prestigiu.
Analizându-i cu sobrietate, remarcăm uneori semne de uscăciune
a inimii și corpului. O oarecare lipsă a spontaneității. O
aură de frică față de femeie le înconjoară ființa. Par
să fie supuși unor tensiuni excesive, iar virtutea lor pare un
pic superficială. Toleranța acestora are limite, sunt de multe
ori puțin fanatici, făcându-ne să avem dubii asupra
echilibrului lor. Ar fi de ajuns doar o tentație frumoasă ca
să-i determine să alunece spre căutarea disperată a
plăcerii, pe care o condamnă la ceilalți.
Unii reușesc să filtreze aceste pasiuni, descoperind în ei un fel de har, și ajung la ceea ce le promiteau învățăturile.
(spune Daniel Odier în „Dorință, pasiune, spiritualitate”)
După ce am terminat acest jurnal care acoperă perioada șederii mele India și l-am intitulat Zile de Pace Supremă, unii dintre prietenii mei, citindu-mi jurnalul, mi-au pus întrebări despre Samadhi. M-au întrebat: „Ce este această stare? Cum o putem atinge? Cum te simți în starea aceasta? Cât durează? După ce îți dai seama că ai atins-o? Ce se întâmplă cu conștiința psiho-mentală atunci când ești în Samadhi?”, și așa mai departe. Mi-au cerut, de asemenea, să le explic ce cale ne conduce la starea de Samadhi sau, mai pe scurt, ce anume trebuie să facem ca să experimentăm această stare.
Pot să spun doar că cel mai sigur mod de a atinge starea de Samadhi este să studiem învățăturile celor pentru care Samadhi este o stare normală de conștiință. Sunt asemenea sfinți în fiecare religie și sunt, de asemenea, Marii Rishi ai Indiei. Numai cei care cunosc această stare în deplinătatea ei pot vorbi cu competență despre ea, fără a-i imprima nicio notă personală.
Există două feluri de Samadhi: unul este Samadhi temporar – înseamnă că extazul spiritual apare spontan, sporadic sau uneori ca rezultat al unui efort deliberat, dar nu durează decât o perioadă scurtă de timp, după care cel care a avut această experiență revine la starea „normală” de conștiință, rămânând doar cu unele urme ale experienței sale extatice, cu câteva reflexii ale acesteia, întocmai cum razele soarelui se reflectă pe suprafața unduioasă a unei ape. Acest tip de Samadhi a fost experimentat în diverse forme de mulți sfinți, yoghini și discipoli ai diferitelor școli spirituale.
Desigur, tot ce pot să spun eu despre Samadhi se referă la această „formă temporară”. Dar aceasta poate conduce la Samadhi absolut, atins numai de ființele care au realizat perfecțiunea evoluției spirituale și care apar ca meteorii pe firmamentul umanității. Întrucât noi nu cunoaștem nimic despre starea supremă, numită de Sri Ramana Maharshi „starea naturală” sau „SahajaSamadhi”, nu suntem în măsură să discutăm despre aceasta. Ar fi ca și cum am încerca să rezolvăm o ecuație cu prea multe necunoscute.
Una dintre caracteristicile „starii naturale” este continuitatea, faptul de a fi neîntreruptă. Când este atinsă această stare, nu mai există nicio diferență între a vorbi sau a păstra tăcerea, a fi activ sau a dormi, întrucât conștiința nu mai coboară niciodată pe nivelul pe care noi îl numim „normal”.
Intenționat nu folosesc terminologia sanscrită, pentru că nu ar face altceva decât să îngreuneze înțelegerea subiectului de către cei care nu sunt familiarizați cu aceasta, iar indienii vor înțelege oricum ce vreau să spun, chiar dacă nu folosesc termenii clasici.
Starea de Samadhi temporar – singura despre care putem vorbi – necesită pe perioada cât se manifestă, o anumită limitare a funcțiilor fizice. Unii trebuie să păstreze imobilitatea completă a corpului, astfel încât corpul fizic pare cuprins de un fel de amorțeală; uneori se oprește respirația sau urmează spontan un ritm special. Nu mă refer acum la cei care practică meditația cu scopul precis de a atinge starea Samadhi și adoptă în mod deliberat un anumit ritm respirator pentru a atinge această stare; asemenea practici nu sunt, oricum, recomandate de Marii Rishi. Alții intră într-o stare profundă de meditație sau transă și își pierd pentru o anumită perioadă de timp toate simțurile fizice sau percep lumea exterioară în mod nedeslușit, ca prin vis.
Mulți caută în mod deliberat aceleași împrejurări în care au fost odată capabili să experimenteze extazul spiritual, sperând că astfel vor avea din nou aceeași stare. Alții se roagă sau cer ajutorul Maestrului pentru a experimenta starea de Samadhi. Dar ceea ce contează este înțelegerea, realizarea, și nu circumstanțele sau locul unde apare această stare.
Am fost odată întrebat: „Cum știm că am atins într-adevăr starea de Samadhi sau extaz spiritual?”
În mod normal, noi cunoaștem din proprie experiență – comună tuturor ființelor umane – două stări de conștiință: starea de veghe și starea de somn sau de vis. Haideți să le analizăm pe scurt pe amândouă și să deducem apoi în mod inteligent cum am putea să o abordăm pe a treia. Este un fapt incontestabil că în timp ce dormim, experiențele noastre sunt similare și în același timp foarte diferite de cele din starea de veghe. Somnul, la rândul lui, diferă de la om la om. La unii este o stare vagă, cețoasă, caracterizată de incertitudine. Alții spun că au în timpul visului experiențe clare, bine definite, „reale”. Depinde, probabil, de creierul și de sistemul nervos al fiecăruia, ca și de nivelul de dezvoltare generală a individului. Dar atunci când ne trezim, privim visele din timpul nopții ca fiind nereale și nu le acordăm, în general, vreo semnificație aparte. Dacă visul a fost neplăcut, spunem: „Bine că s-a terminat! Din fericire, nu a fost decât un vis.” Asta înseamnă că starea superioară care a urmat stării de vis o exclude pe cea inferioară și o face neimportantă, lipsită de semnificație, în ochii noștri. Dacă în timp ce citiți aceste rânduri, aveți o imagine clară a faptului la care se referă, vă va fi mai ușor să dobândiți o înțelegere mentală a stării de Samadhi.
Relația stării de Samadhi cu starea de veghe este aceeași ca cea a stării de veghe cu starea de somn.
Dacă înțelegem această idee, multe dintre capitolele acestei cărți vor deveni mai clare și vom înțelege mai ușor învățăturile lui Maharshi.
Meditați în starea de veghe la ce ați văzut în timp ce visați? De exemplu, dacă sunteți „uciși” în timp ce dormeați, are acest fapt vreo influență asupra vieții voastre de fiecare zi? Ori dacă visați că mâncați, vă ține de foame după ce vă treziți? Vă puteți imagina așa ceva? Noi pur și simplu negăm realitatea din vis atunci când ne trezim. Și avem dreptate. Haideți să mergem mai departe. Din perspectiva stării superioare, numită Samadhi, realitatea stării de veghe ne apare la fel ca starea de vis atunci când ne trezim. Acesta este criteriul la care trebuie să ne raportăm atunci când ne punem întrebarea: „Cum știm că am atins o stare transcendentală de conștiință?”
Pe scurt, Samadhi conține trei faze: prima – când simțim că se apropie. În această stare, încă ne mișcăm și vorbim ca de obicei. O putem compara cu crepusculul înainte de răsăritul soarelui.
A doua fază poate fi comparată cu miezul zilei, când soarele este sus pe cer. Funcțiile mentale și fizice sunt slăbite, le simțim ca prin vis, în timp ce realitatea unică, independentă de forme și stări, răsare în noi și ne lumniează întreaga ființă. În acele momente, știm cine suntem, nu ne mai identificăm cu personalitățile noastre, suntem mai presus și dincolo de aspectele individuale, limitate. Respirăm libertate, beatitudine și înțelepciune.
A treia fază, care apare imediat după ce „revenim” din Samadhi, este ca un alt crepuscul, cel care precedă „apusul”. Încă mai simțim în noi ultimele raze de lumină, ne amintim lumina foarte clar, dar realitatea ei vie începe să pălească pe măsură ce revenim la starea „normală” de conștiință, la așa-zisa stare de „veghe”. Însă amintirea stării de Samadhi nu dispare din noi complet niciodată. Nu putem încă să o menținem permanent, din cauză că nu suntem suficient de evoluați, dar știm în mod irefutabil că această stare există, știm că ea este adevărul și unica realitate. După ce am experimentat măcar o dată starea de Samadhi, nu mai suntem aceleași ființe.
Este interesant de observat că această stare are propriul ei domeniu de vibrații, extrem de subtile și de puternice. Acestea influențează mediul în care trăim; observăm cu ușurință efectul pe care îl au aceste vibrații asupra oamenilor atunci când experimentăm noi înșine starea de Samadhi, chiar dacă imperfectă. Dacă în momentul când începe să răsară starea de Samadhi sau imediat după ce am avut-o, vorbim cu alți oameni, observăm că ei se comportă diferit, simțind probabil inconștient nevoia să ni se adreseze pe un alt ton decât cel obșnuit, cu toate că nu văd nimic schimbat în persoana „normală”, obișnuită, căreia i se adresează. Dar fiecare om posedă starea de Samadhi latent în ființă, pe care într-o bună zi și-o va revela. Acest germen „adormit” al Spiritului răspunde vibrațiilor Spiritului trezit.
Se poate să nu înțelegem cât de mare este ajutorul pe care ni-l poate da un Maestru spiritual, care a atins el însuși pe deplin starea de Samadhi, astfel încât pentru el a devenit o stare normală și continuă de conștiință. „Magnetismul” spiritual al Maestrului este un element de maximă importanță pentru trezirea discipolului din starea de somn a materiei, către lumina realității. Dacă înțelegeți acest lucru, veți înțelege mai bine experiențele acelora care s-au aflat în prezența lui Maharshi. Nu știu să spun exact conform cărei legi cuvintele Maestrului, atunci când sunt citite sau când medităm asupra lor, au puterea să ne ajute să trezim Spiritul în ființa noastră. De asemenea, locurile unde a fost Maestrul, convorbirile cu aceia care l-au cunoscut și i-au fost discipoli, ne pot ajuta foarte mult să ne deschidem aria de cuprindere a conștiințelor noastre, altfel spus să ne lărgim orizontul. Menționez acest lucru ca pe un fapt, cu toate că nu știu să explic modurile în care acționează.
Unii oameni au avut experiența stării de Samadhi sub influența unei emoții puternice sau transe. Binecunoscutul Sfânt al Indiei, Sri Ramakrishna, intra adeseori în starea de Samadhi sub influența unui impuls exterior. Odată se afla la Grădina Zoologică din Calcutta și a intrat în Samadhi când a văzut un leu. Pe urmă a explicat că a văzut în puternicul rege al animalelor reflexia Celui Preaînalt și o singură clipă de contemplație a acestui aspect a fost de-ajuns pentru ca el să fie transportat din starea normală de conștiință în starea superioară Samadhi.
Contemplarea munților maiestuoși sau a vastelor întinderi ale mării sau a oricărei alte forme de expresie a frumuseții și puterii naturii, poate, de asemenea, să ne ajute în mod considerabil să părăsim „somnul” planului fizic și să pătrundem într-o stare superioară de conștiință. Poate cineva care a citit despre viața Sfântului Francisc din Assisi sau a oricărui alt sfânt cu același temperament contemplativ și înclinat spre devoțiune, să nu observe asemănarea cu viața lui Sri Ramakrishna?
Dar avem oare nevoie de atât de multe exemple din diferite biografii ale sfinților? Nu suntem oare deja conștienți că există în noi aspecte elevate, stări sublime de zbor lăuntric, care pot fi trezite în inimile noastre prin simplul fapt că stăm liniștiți pe malul mării și contemplăm apusul soarelui sau contemplăm panorama ce ni se oferă de pe culmile unui munte? Putem ridica acest sentiment la o putere mult mai mare prin imaginație, îi putem adăuga „tăcerea minții” și puritatea inimii, și astfel nu am fi prea departe de înțelegerea țelului nostru. Prin muzică, prin cântec, prin repetarea mantrelor, prin incantații, se pot obține aceleași rezultate. Iată motivul pentru care aceste practici au fost introduse în ritualul tuturor religiilor lumii.
Samadhi este o stare de beatitudine absolută. Cineva ar putea spune că mici fragmente ale stării de Samadhi sunt prezente în fiecare experiență a beatitudinii pure și intense, chiar în viețile noastre de fiecare zi. Indiferent cât de mici ar fi aceste „boabe de nectar”, esența lor este aceeași ca a stării de extaz numită Samadhi. Ori de câte ori, prin indiferent ce impuls, putem evada din personalitățile noastre înguste și reușim să uităm de „visul stării veghe”, sunt prezenți germenii stării de Samadhi.
Dar nimeni nu poate să atingă această stare elevată de conștiință din curiozitate sau așa-numita „pasiune de a cunoaște”. Nicio cantitate de efort nu vă va putea ajuta în această privință, dacă aceasta este singura voastră motivație. Este în zadar! Samadhi nu poate fi închis între limitele înguste ale minții, din cauză că trăsătura sa definitorie este tocmai transcenderea tuturor nivelurilor mentale. Nu vă păcăliți spunând că ați dori să studiați această stare în mod „științific”, fiindcă o asemenea abordare ar fi totuna cu a încerca să luați apă cu ciurul.
Motivația voastră, scopul pentru care încercați să atingeți starea de Samadhi, constituie factorul decisiv pentru succesul încercării de a o atinge. Lăsați intuiția să vă ghideze. Numai atunci când veți fi pregătiți și vă veți dori din toată inima să transformați tot ceea ce este trecător în ființa voastră în permanent și etern, când Eternul devine mai important pentru voi decât toate aspectele aparent „reale” ale lumii vizibile, numai atunci veți fi capabili să realizați acest mare efort și veți primi tot ajutorul de care aveți nevoie.
Unii adepți ai științelor spirituale spun că Samadhi este o stare mai puternică decât moartea, că nu se poate muri în starea aceasta, deoarece în ea viața fizică este oarecum suspendată. Astfel se explică, spun ei, cum este posibil ca unii yoghini care practică anumite forme de Samadhi să trăiască sute, uneori mii de ani. Pe de altă parte, se cunosc cazuri de yoghini care au părăsit această lume datorită faptului că nu s-au mai întors la conștiința normală din starea de Samadhi.
(din “Zile de Pace Supremă. Experienţa întâlnirii cu Ramana Maharshi – cea mai înaltă formă de yoga trăită” de Mouni Sadhu)
Lao Tzu trecea printr-un sat împreună cu discipolii săi. A văzut un bărbat care avea cocoașă. Le-a spus discipolilor săi: „Duceți-vă la cocoșatul acela și întrebați-l cum se simte, fiindcă am auzit că asupra orașului s-a abătut necazul. Regele i-a forțat pe toți tinerii și pe toți bărbații în putere să se ducă la armată.”
Discipolii s-au dus la cocoșat și l-au întrebat. Cocoșatul le-a spus: „Sunt fericit! Din cauza cocoașei mele, pe mine nu m-au luat. Nu le sunt de folos, iar asta m-a salvat.”
Discipolii s-au întors și i-au spus lui Lao Tzu ce auziseră. Acesta le-a zis: „Să țineți minte asta. Fiți inutili. Altminteri veți deveni carne de tun în război.”
Altădată, pe când treceau printr-o pădure, au ajuns lângă un copac falnic: o mie de căruțe s-ar fi putut odihni la umbra lui. Întreaga pădure era tăiată, mii de tâmplari lucrau acolo. Lao Tzu le-a zis discipolilor: „Aflați ce s-a întâmplat. De ce n-au tăiat copacul acesta falnic?”
Discipolii s-au dus și au întrebat; tâmplarul le-a spus: „Copacul acela nu e bun de nimic. Ramurile lui nu sunt drepte, nu poți să faci mobilă din ele; iar dacă îl arzi, face atât de mult fum încât nu poate fi folosit drept carburant. Iar frunzele îi sunt atât de amare încât nici măcar animalele nu vor să le mănânce. Așa că nu e bun de nimic. De aceea nu l-am tăiat.”
Se spune că Lao Tzu a început să râdă și le-a zis discipo- lilor: „Fiți ca acel copac, inutili. Și atunci nimeni nu vă va tăia. Și uitați-vă la copacul acesta, cât de mare s-a făcut, doar pentru că e inutil!”
Viața poate fi privită în două moduri. Fie o privești ca fiind utilitară – un lucru trebuie folosit pentru altceva; viața devine atunci un mijloc, și există un scop care trebuie împlinit. Sau viața poate fi luată ca o distracție, nu ca o utilitate. Și atunci momentul acesta e totul, nu există niciun obiectiv, niciun scop.
Cineva i-a pus unui mistic sufist, Junaid, o întrebare. Se știa că în anii lui de căutare și învățare, Junaid trăise cu aproape toți marii maeștri ai vremii lui. Oamenii se întrebau cum își dăduse el seama că aceia erau maeștri adevărați – fiindcă existau mii de falși maeștri – de unde avea el capacitatea să aprecieze imediat care dintre ei era real, cum de evita pretinșii maeștri și se ducea mereu la cei autentici.
Când el însuși s-a iluminat, cineva l-a întrebat: „Un lucru a rămas învăluit în mister pentru noi. Cum îți puteai da seama, câtă vreme tu însuți erai neiluminat? Ce criteriu aveai? Aproape că nu te-ai înșelat niciodată. De unde atâta intuiție? Sau era, cumva, vorba de vreo metodă?”
Junaid a răspuns: „Aveam o metodă. Mă duceam la cineva despre care se spunea că ar fi maestru și eram foarte smerit, foarte umil. Îi atingeam picioarele în timp ce din ochi îmi șiroiau lacrimile, cădeam la pământ, îmi luam o înfățișare întru totul modestă și observam ce se întâmplă. Dacă la vederea smereniei mele, omul devenea arogant, dominator, fugeam de-acolo cum ai fugi de ciumă. Fugeam de el de-mi scăpărau călcâiele.”
Cel care pusese întrebarea a continuat: „Dacă omul nu devenea dominator și posesiv, arogant, atunci ce făceai?”
Junaid a răspuns: „Dacă mă comportam cu smerenie, iar celălalt, maestrul, devenea și el smerit și modest în purtare – când îi atingeam eu picioarele, mi le atingea și el – o rupeam la fugă de-acolo.”
Cel care pusese întrebarea a fost și mai nedumerit. „Am venit aici ca să lămuresc misterul”, a zis el, „iar acum tu mi l-ai făcut și mai de nepătruns. În ambele cazuri îți luai tălpășița? Și atunci când anume hotărai să rămâi? Cum trebuia să reacționeze maestrul?”
Junaid a răspuns: „Trebuia să nu reacționeze deloc. Indiferent dacă eu îmi luam sau nu înfățișare modestă, el trebuia să rămână el însuși. Dacă devenea arogant, aceasta era o reacție – văzând un om umil, voia să-l domine. Dacă devenea el însuși umil, însemna că la vederea unui om umil, simțea că i se face concurență – el voia să demonstreze că era mai umil decât mine. Și asta e tot aroganță, una foarte subtilă, dar tot egoul e la mijloc. El spune: «N-ai tu cum să dovedești că ești mai umil decât mine.» Așa că începea să se arate modest.
Fugeam de aceste două tipuri de oameni. Rămâneam doar alături de aceia care se uitau pur și simplu la mine și rămâneau ei înșiși, fără să reacționeze. Acei oameni atinseseră un echilibru, ceva ce hindușii numesc Stithpragya: cineva a cărui flacără interioară nu se mai clintește acum, nu mai tremură câtuși de puțin. Astfel de oameni nu reacționează, nu mai au o minte care să reacționeze, și indiferent ce faci tu, lor le este egal. Nu poți să-i tulburi în niciun fel. Cu astfel de oameni rămâneam eu.”
Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.
Splendid… Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă accepți ceea ce este, nu există posibilitatea să fii nefericit. Am observat mii de oameni, căutători, necăutători, ancorați în lumea aceasta, ancorați în lumea cealaltă, și în fiecare zi văd același fenomen: oamenii nu sunt cu adevărat interesați să fie fericiți. Nimeni nu pare interesat să fie fericit, deoarece toți sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice aiureli: pentru gelozie, pentru posesivitate, pentru furie, pentru ură. Sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice prostii. Dar nu sunt gata să sacri ce furia, posesivitatea și gelozia pentru fericire.
Și-atunci cum aș putea să spun că oamenii sunt interesați să fie fericiți? Pe ei îi interesează să fie nefericiți. Nu contează ce spun ei. Eu îi văd că încearcă mereu să fie nefericiți, caută căi și mijloace prin care să fie nefericiți. E realmente un fenomen extraordinar – într-o lume în care nefericirea nu există, omul a creat atâta nefericire. S-a dovedit într-adevăr a fi un creator. Într-o lume în care nu există posibilitatea nefericirii, cum de ai reușit s-o creezi? Ești absolut uimitor. Aveți o măiestrie nemaivăzută dacă ați reușit să creați nefericirea. Sunteți din cale-afară de creativi – din păcate însă, ceea ce creați e iadul.
Fericirea e un fenomen simplu, nu e nevoie de nimic ca să o ai. Trebuie doar să exiști și să fii fericit. Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă nu accepți ceea ce este, vei fi nefericit. Tu spui întruna că vrei să fii fericit, dar încontinuu respingi ceea ce este. Cum ai putea să fii fericit? Acceptă și vezi de unde mai apare atunci nefericirea. S-ar putea să aștepți vieți întregi și nefericirea nu va mai apărea, fiindcă i-ai tăiat rădăcinile.
Dar tu vrei fericire în termenii tăi, cu condițiile impuse de tine. De fapt, pe tine nu fericirea te interesează – altminteri de ce i-ai mai pune condiții? Ai putea spune: „Indiferent cum stau lucrurile, eu sunt gata să fiu fericit pentru că vreau să fiu fericit.” Tu însă spui: „Nu! Mai întâi trebuie îndeplinite condițiile impuse de mine.” Pui condiții imposibile, care nu pot fi îndeplinite.
Ai o iubită – ai putea fi fericit chiar în secunda asta. Dar tu pui condiția ca iubita să-ți promită că te va iubi de-a pururi. De ce să aduci în discuție așa ceva? Cum ar putea cineva să promită asta? Nimeni nu știe ce va aduce viitorul. Iubita ta nu e Dumnezeu, cum ar putea ea să-ți promită asta? Nici măcar zeii nu pot face promisiuni, fiindcă o promisiune înseamnă că viitorul e pecetluit de pe acum. Iar viitorul nu e pecetluit. El urmează căi nebănuite. Așa că tu ceri să-ți promită ceva imposibil. Ea va spune: „Îți promit”, dar tu știi că e ceva fals. Te amăgește și tu știi asta, fiindcă și tu ești o ființă omenească și știi foarte bine că nu se pot face promisiuni legate de viitor.
Ceri ceva imposibil și prin însuși faptul că ceri asta distrugi fericirea. Dacă îți promite, știi că promisiunea e falsă. Cum s-ar putea promite ceva? Mai întâi ceri promisiunea, iar dacă nu îți e oferită, ești nefericit. Dacă îți e oferită, ești iarăși nefericit, indcă știi că e o minciună. Și vei căuta întruna modalități prin care să demonstrezi că ai fost amăgit – „Promisiunea ta a fost falsă.”
Pe măsură ce vă privesc tot mai mult, văd clar că nimeni nu pare interesat să fie fericit. Sunteți gata să pierdeți fericirea pentru orice lucru de nimic. O puteți sacrifica pentru orice idee prostească. Nu sacrificați niciodată nimic pentru fericire.
Matematica e simplă.
Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.