Cum să comunici cu Dumnezeu

Citeam despre un hasid, un maestru evreu, Baal Șem. Era rabin într‐un sătuc și ori de câte ori erau necazuri în satul acela, boală, calamitate sau orice alt necaz, el se ducea în pădure. Acolo căuta un loc anume, sub un anume copac, unde îndeplinea un ritual și se ruga la Dumnezeu. După aceea, calamitatea, boala, necazurile dispăreau.

La un moment dat Baal Șem a murit. După ce a murit, au fost din nou necazuri în satul acela. Satul a fost lovit de calamitate și oamenii au cerut disperați un succesor, un nou rabin care să se ducă în pădure și să se roage la Dumnezeu. Noul rabin era foarte necăjit fiindcă nu știa exact locul și copacul unde se ruga Baal Șem. S‐a dus totuși în pădure și s‐a oprit în dreptul unui copac oarecare. A aprins focul, a îndeplinit ritualul și s‐a rugat la Dumnezeu zicând:

– Doamne, nu știu exact unde venea maestrul meu ca să se roage, dar Tu știi cu siguranță. Ești omnipotent, omniprezent, așa că nu văd de ce Te‐aș căuta într‐un loc anume. În satul meu sunt probleme, te rog, Doamne, ascultă‐mă și fă ceva pentru oamenii aceia.

Și atunci calamitatea a dispărut.

După un timp și rabinul acela a murit și succesorul lui a trebuit să rezolve aceleași probleme. În sat au fost necazuri și oamenii au venit la el. Noul rabin era și mai necăjit, fiindcă el nu mai știa nici măcar rugăciunea. S‐a dus totuși în pădure și a ales un loc oarecare. Nu știa cum se aprinde focul ritual, dar a aprins un foc așa cum s‐a priceput el și i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, eu nu știu să aprind focul ritual, nu știu nici locul și am uitat și rugăciunea. Dar tu ești atotcunoscător și știi deja aceste lucruri. Nu e nevoie să le știu și eu. Așa că fă ce este necesar.

Când s‐a întors în sat, necazurile trecuseră.

A murit și rabinul acela și din nou a fost nevoie de un succesor… Și din nou în sat au fost probleme. Sătenii au venit, ca de obicei, la rabin. Rabinul stătea în fotoliul lui. De acolo i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, uite ce e, eu nu mă duc nicăieri. Tu te afli pretutindeni, iar eu nu știu nici rugăciunea, nici ritualul, nici unde să‐l fac. Dar de vreme ce Tu știi totul, n‐ar trebui să conteze faptul că eu nu știu. Ce rost are rugăciunea spusă în cadrul unui ritual anume, îndeplinit într‐un loc anume? Eu știu doar povestea antecesorilor mei. Îți voi spune cum a fost cu Baal Șem și cu toți cei care i‐au urmat. Tu fă ceea ce trebuie făcut și cu asta basta.

Atunci toate problemele s‐au rezolvat. Se mai spune că partea aceasta i‐a plăcut lui Dumnezeu cel mai mult.

(din „Calea Yoga” de Osho)

calea yoga

Un joc foarte periculos

Am să vă spun o poveste…

Odată, un tânăr provenind dintr-o familie aristocratică foarte bogată a venit la un maestru Zen. Avea totul, îşi putea îndeplini orice dorinţă; avea bani suficienţi, nu avea nicio problemă. Dar se săturase de tot – se săturase de sex, se săturase de femei, se săturase de vin. A venit la acel maestru Zen şi i-a spus:

– M-am săturat de lume. Există vreo cale să mă transform? Există vreun mod să mă cunosc pe mine însumi, să aflu cine sunt? Dar înainte să-mi răspunzi la întrebare, lasă-mă pe mine să-ţi spun ceva. Să-ţi spun ceva despre mine. Eu sunt din fire nehotărât şi nu pot face nimic prea mult timp, aşa că dacă îmi vei da vreo tehnică de meditaţie, dacă mă vei pune să meditez, să ştii că voi medita câteva zile, după care voi începe să trag chiulul, pentru că ştiu că nu mă aşteaptă nimic în această lume, decât nefericirea şi moartea. Aşa sunt eu, nu sunt statornic în nimic, prin urmare, înainte să-mi dai vreun sfat, ţine cont de lucrul acesta.

Maestrul i-a spus:

– Va fi foarte dificil dacă nu eşti din fire statornic, pentru că va trebui un efort susţinut ca să repari ce ai stricat în trecut. Trebuie să te întorci în timp, să realizezi o regresie. Să revii în momentul în care te-ai născut, când erai crud şi plin de prospeţime. Acea prospeţime trebuie recâştigată. Ea nu se află undeva înainte, ci înapoi, de aceea trebuie să te întorci la vârsta copilăriei, să redevii copil. Dar dacă zici că nu poţi face nimic mai mult de câteva zile, după care încerci să scapi, va fi dificil. Totuşi aş vrea să-ţi pun o întrebare: ai fost vreodată interesat de ceva atât de profund încât să simţi că te absoarbe complet?

Tânărul a stat şi s-a gândit şi apoi a răspuns:

– Da, de şah. Am fost mereu foarte interesat de jocul de şah. Îmi place şahul foarte mult şi cred că acesta este singurul lucru care m-ar putea salva. Tot restul m-a plictisit şi am renunţat la multe, numai şahul a rămas. Îmi petrec timpul cu el.

Maestrul a spus:
– Atunci cred că se poate face ceva. Aşteaptă puţin.
A chemat la el un servitor şi i-a spus să-l aducă pe un călugăr care meditase timp de doisprezece ani la mănăstire şi să-i spună acelui călugăr să ia cu el o tablă de şah.

Călugărul a venit, a adus tabla de şah – ştiuse cândva puţin şah, dar dacă timp de doisprezece ani meditase într-o cămăruţă, uitase şi de lume, şi de şah şi de tot.

Maestrul i-a spus:

– Ascultă, călugăre! Vei juca un joc foarte periculos. Dacă tânărul acesta câştigă, uite aici sabia, cu ea îţi voi tăia capul. Nu vreau ca un călugăr meditativ – care a meditat timp de doisprezece ani – să fie învins de un tânăr oarecare. Însă îţi promit că dacă vei muri de mâna mea vei fi bogat în cele mai înalte ceruri. Nu-ţi face probleme.

Tânărul nu se simţea prea în largul lui. Maestrul s-a întors către el şi i-a spus:

– Ai zis că te poţi lăsa absorbit total în jocul de şah. Uite, ai acum ocazia să fii absorbit total, nu de alta, dar este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă eşti învins, îţi voi tăia capul, dar ţine cont, ţie nu-ţi pot promite raiul, ca acestui călugăr. Cu el este în regulă, va ajunge acolo oricum, însă ţie nu pot să-ţi fac o asemenea promisiune. Dacă vei muri, vei ajunge în al şaptelea iad.

În primul moment, tânărul a încercat să se eschiveze. Era un joc mult prea periculos, iar el nu venise la maestru pentru asta. Însă, să fugă, era ruşinos. Era samurai, fiu de luptător. Fuga din faţa morţii nu era în sângele lui. A fost de acord.

A început jocul. Tânărul tremura ca frunza în vânt. Tot corpul îi tremura. A început să transpire. O transpiraţie rece i-a acoperit corpul, din creştet până-n tălpi. Era o chestiune de viaţă şi de moarte, aşa că mintea i s-a oprit – ori de câte ori ne confruntăm cu urgenţa maximă, procesele gândirii încetează; consumul de energie este atât de mare, încât corpul nu-şi mai permite să-şi irosească resurele pe activitatea mentală. Gândirea este o îndeletnicire pentru timpul liber. Când nu are nicio problemă reală, omul se poate gândi, dar când apare urgenţa şi nu mai este timp pentru minte, atunci procesele gândirii se opresc. În asemenea cazuri trebuie acţionat imediat.

Moartea se apropia cu fiecare moment. Călugărul juca foarte senin şi calm, în timp ce tânărul se gândea: „Moartea este sigură!” Dar imediat ce gândurile au dispărut, a fost total absorbit de joc. Când gândurile au dispărut, a uitat de moartea iminentă – fiindcă şi gândul la moarte tot un gând era. A uitat de moarte, a uitat de viaţă, a devenit o parte a jocului, total absorbit.

Treptat, mintea a dispărut cu totul şi a început să joace foarte bine. Nu mai jucase aşa niciodată. La început, călugărul juca mai bine decât el şi părea că o să câştige, dar din momentul în care tânărul s-a lăsat absorbit de joc, a făcut nişte mişcări foarte bune şi călugărul pierdea. Nu mai exista nimic în afara momentului prezent.

Toate problemele au dispărut, corpul a încetat să-i mai tremure, transpiraţia s-a evaporat. Se simţea uşor ca un fulg, imponderabil. Faptul că transpirase abundent la început fusese chiar de ajutor, fiindcă mai pierduse din greutate. Simţea că zbura. Mintea dispăruse, percepţia devenise clară, absolut clară, şi putea vedea cinci mişcări înainte. Nu mai jucase atât de bine niciodată. Jocul adversarului său era din ce în ce mai slab, era o chestiune de minute să îl învingă. Victoria lui era sigură.

Apoi, deodată, când privirea lui era clară, limpede ca o oglindă curată, şi percepţia profundă, l-a văzut pe călugăr. Era atât de inocent. Meditase doisprezece ani – devenise ca o floare. După doisprezece ani de austeritate, puritatea lui era absolută. Nu avea nicio dorinţă, niciun gând, niciun scop, nu mai exista nicio ţintă de atins pentru el. Era atât de inocent cât poate o fiinţă omenească să fie, mai inocent ca un copil. Faţa lui era atât de frumoasă, atât de limpede, ochii albaştri, senini ca cerul… Tânărul s-a simţit inundat de compasiune pentru omul din faţa sa – nu mai era mult şi acelui om urma să i se taie capul. În momentul în care a apărut compasiunea, în fiinţa tânărului s-au deschis uşi neştiute şi inima i s-a umplut de o simţire nouă, copleşitoare, necunoscută lui până atunci. Era beatitudinea. Asupra fiinţei sale interioare a început să plouă cu flori. Se simţea copleşit de beatitudine… Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea stare, o asemenea binecuvântare.

A început să facă greşeli intenţionate, gândindu-se: „Dacă eu sunt ucis, nu e nicio pierdere. Nu sunt vrednic de nimic. Dar dacă acest om este ucis, se pierde ceva atât de frumos! Eu sunt doar o existenţă inutilă…” Tânărul a tot făcut greşeli, astfel încât călugărul a câştigat. Atunci maestrul a răsturnat tabla de şah şi a început să râdă.

– Nu a pierdut nimeni acest joc. Aţi câştigat amândoi.

Călugărul era deja în rai, atinsese realizarea spirituală, prin urmare nu mai era nevoie ca un maestru să-i taie capul. Nu avusese nicio problemă când acesta spusese: „Îţi voi tăia capul.” Nu apăruse nici măcar un singur gând în mintea lui, nu se clintise nimic în el. Nu i se păruse că era o chestiune de alegere – când maestrul spune ceva, aşa trebuie să fie. A consimţit la spusele maestrului din toată inima. De aceea el nici nu tremurase, nici nu transpirase. Urma să joace şah; moartea nu era nici pe departe o problemă.

Maestrul i-a spus tânărului:

– Ai câştigat, iar victoria ta este mai mare decât a acestui călugăr. Îţi voi oferi iniţierea. Poţi să rămâi aici şi în curând vei atinge iluminarea.

Tânărul realizase cele două aspecte de bază: meditaţia şi compasiunea. Buddha le numeşte pragya, meditaţia, şi karuna, compasiunea.

El a spus:

– Te rog să îmi explici ce s-a întâmplat. Mă simt transformat. Nu mai sunt omul care a venit aici acum câteva ore. Omul acela a murit. Ceva s-a petrecut – ai făcut un miracol.

Maestrul i-a răspuns:

– Din cauză că moartea era iminentă, nu ai mai putut să gândeşti. Procesele mentale s-au oprit. Moartea era atât de aproape încât gândirea devenise imposibilă. Între tine şi moarte rămăsese un spaţiu atât de îngust, încât gândurile nu mai aveau loc să se mişte. Nu mai era spaţiu, mintea s-a oprit. Atunci a apărut spontan meditaţia. Dar asta nu ar fi fost de ajuns, fiindcă meditaţia care apare din cauza unei urgenţe nu rezistă, se pierde. Când urgenţa dispare, dispare şi meditaţia. Deci nu aş fi putut să răstorn tabla în momentul acela, a trebuit să aştept.

Când apare starea de meditaţie, indiferent din ce cauză, îi urmează compasiunea. Compasiunea este o înflorire a meditaţiei. Dacă nu apare compasiunea, înseamnă că din- tr-un motiv sau altul, meditaţia este greşită.

Maestrul a continuat:

– Apoi m-am uitat la tine. Erai inundat de beatitudine, aveai ochii unuia care a atins starea de buddha. L-ai privit pe călugăr şi ai simţit că este mai bine să te sacrifici tu decât să-l laşi pe el să moară, căci el este mai de preţ decât tine.

Aceasta este compasiunea autentică: atunci când celălalt devine mai preţios decât tine. Aceasta este iubirea: când te poţi sacrifica pentru un alt om. Când tu devii mijlocul şi celălalt scopul – aceasta este iubirea. Dacă tu eşti finalitatea şi celălalt este folosit ca mijloc de a o atinge, atunci e doar dorinţă. Dorinţa este întotdeauna plină de cruzime, în timp ce iubirea este întotdeauna plină de compasiune.

– Apoi am văzut în ochii tăi cum se naşte compasiunea, a spus maestrul, şi am observat că făceai greşeli intenţionate ca să pierzi, să fii tu ucis şi călugărul salvat. În acel moment am răsturnat tabla de şah. Câştigaseşi. Poţi să rămâi acum aici. Te-am învăţat şi meditaţia, şi compasiunea. Urmează aceste direcţii şi permite-le să se manifeste spontan în tine – nu ca răspuns al unor situaţii, nu ca soluţie de urgenţă, ci sub forma unei calităţi a fiinţei tale.

(din „O pasăre in zbor” de Osho)

cop1_OSHO_o pasare in zbor

Adevaratul diamant

Am auzit o legendă foarte frumoasă.

Ea spune că a existat odată un mare maestru în India, cel de-al douăzeci şi şaptelea succesor al lui Gautama Buddha; îl chema Hanyatara. Un rege din sudul Indiei i-a cerut să vină la el la curte. Regele însuşi a venit, s-a înclinat în faţa lui Hanyatara, i-a atins picioarele şi a zis: „Te rog, vino la curtea mea, să ne binecuvântezi. Aceasta a fost dintotdeauna dorinţa mea, să ascult câteva sutre ale lui Gautama Buddha rostite de un om care e el însuşi un buddha, de aceea i-am ocolit pe învăţaţi, pe pundiţi, pe profesori. I-am ocolit şi am stat în aşteptare, fiindcă sutrele acelea pe care le-a rostit Buddha sunt atât de încărcate de semnificaţie încât numai un om care a ajuns la conştiinţa aceea va putea să le dea expresie.”

Hanyatara a venit la curte cu un însoţitor. Regele era în culmea fericirii; fusese visul lui de-o viaţă ca într-o zi să vină la curtea lui, la palatul lui, un Buddha. Întregul palat a fost împodobit, întregul oraş a fost împodobit; toată capitala sărbătorea. Era o zi de mare sărbătoare. Dar regele a fost nedumerit, puţin tulburat: Hanyatara stătea în tăcere, fără să spună o vorbă, iar însoţitorul recita sutra. Ei bine, nu ăsta fusese scopul, în niciun caz. Regele ar fi putut să găsească oameni care să recite mai bine sutra decât însoţitorul acesta. El nu era decât un însoţitor care avea grijă de Hanyatara, obişnuit doar să îndeplinească treburi mărunte, un om foarte obişnuit, nici măcar un mare învăţat. Gramatica lui lăsa de dorit, pronunţia nu era tocmai aşa cum ar fi trebuit să fie. Era un om obişnuit.

Din respect, regele n-a zis nimic. Când recitarea sutrei s-a încheiat, el i-a atins picioarele lui Hanyatara şi a zis: „Domnule, lămureşte-mă într-o anumită privinţă, altminteri am să rămân nedumerit. De ce n-ai recitat tu sutra?”

Iar Hanyatara a zis: „Ce, n-am recitat eu sutra? Atunci ce altceva am făcut eu în tot timpul ăsta? Prostule!”

Regele a fost şi mai nedumerit, fiindcă Hanyatara tăcuse, nu spusese nicio vorbă. I-a zis: „Te rog, explică-mi lucrul acesta. Nu înţeleg. Sunt un om de rând, neştiutor. Poate că nu cunosc eu modul în care procedează un buddha.”

Iar Hanyatara a zis: „Am stat în linişte, inspirând, expirând. Asta a fost sutra mea. Ce altceva există în viaţă decât să inspiri, să expiri; să fii vigilent, să fii conştient. Când inspiram, eram conştient; când expiram, eram conştient. Era numai conştienţă! Ce altceva e o sutra? Conştienţă. Dacă ai fi ascultat ritmul respiraţiei mele ai fi înţeles. Am recitat-o! Cuvintele reprezintă un mod de a o recita. Faptul de a respira în tăcere, dar cu deplină conştienţă, reprezintă un alt mod de a o recita – şi încă unul cu mult mai bun. Eu am fost astăzi foarte expresiv, aşa cum n-am mai fost nicio-dată până acum. Gândindu-mă că ai aşteptat atât de mult, mi-am zis: ‚De ce să nu-i ofer ceea ce e autentic?’”

Văzându-i compasiunea, regele a fost copleşit. Acum simţea că existase un anumit ritm în tăcerea lui. Acum şi-a dat seama, retrospectiv, desigur, că omul acesta nu era tăcut în felul obişnuit al oamenilor. Mai văzuse oameni tăcuţi; câteodată el însuşi stătuse în tăcere. Aceasta era o tăcere diferită. Era un cântec, cu siguranţă era un cântec. Era un parfum în jurul acestui om. Era o vibraţie de o calitate diferită; el vibra. Ciudat lucru, dar acum îşi amintea, da, erau prezente toate acestea. Iar felul în care respira nu era unul obişnuit. Nu că adăuga ceva special respiraţiei: respiraţia lui era pură, naturală, ca cea a unui bebeluş.

Când respiri, respiraţia ta nu e niciodată naturală. Dacă eşti puţin furios, furia îţi modifică respiraţia. Dacă eşti plin de pasiune, de dorinţă trupească, dorinţa ta îţi modifică respiraţia. Dacă eşti lacom, lăcomia ta e reflectată în felul în care respiri. În permanenţă starea ta mentală se infiltrează în respiraţie şi o modifică. Poţi să urmăreşti lucrul acesta. Când eşti furios, încearcă să nu tulburi respiraţia şi vei fi total incapabil să te înfurii. Încearcă să nu-ţi modifici respiraţia. Lasă respiraţia să rămână aşa cum era înainte să te înfurii şi apoi încearcă să fii furios. Va fi imposibil. Mai întâi trebuie să se modifice respiraţia. Prin intermediul respiraţiei se schimbă corpul; mintea influenţează mai întâi respiraţia. Când eşti într-un moment de dorinţă sexuală, priveşte, păstrează-ţi respiraţia naturală şi vei constata deodată că dorinţa a dispărut, că momentul a venit şi a trecut.

Încetul cu încetul vei putea să vezi cum fiecare stare de spirit e reflectată în modul în care respiri, aşa că respiraţia ta nu e niciodată naturală fiindcă mereu există o stare sau alta. Respiraţie naturală înseamnă că nu există nicio stare de spirit: aceasta înseamnă că nu există minte – nu există nici furie, nici lăcomie, nici dorinţă sexuală, nici gelozie, nici iubire, nici ură. Absenţa oricărei stări de spirit înseamnă absenţa minţii. În starea aceea de absenţă a minţii, respiraţia e naturală. Atunci ea are o melodie, atunci ea are o calitate cu totul diferită. Atunci ea e viaţă pură. Atunci flacăra e fără de fum.

Da, şi-a amintit regele, era ceva ciudat, se întâmpla ceva. Ratase momentul. A început să plângă. A zis: „Am ratat momentul. De ce nu mi-ai spus dinainte? Acum ştiu că era ceva şi chiar şi simţisem, dar conştiinţa mea nu e atât de dezvoltată, aşa că n-am putut să înţeleg ce se întâmpla. Şi eram prea preocupat de sutra aia stupidă. Mă gândeam întruna de ce nu reciţi tu sutra şi de ce o recită însoţitorul ăsta. Eram atât de preocupat de sutra încât am ratat momentul. Dar sunt recunoscător pentru că ai arătat o compasiune atât de mare, pentru că ţi-ai arătat fiinţa atât de dezgolită, atât de autentică.”

I-a oferit lui Hanyatara un diamant mare, cel mai preţios diamant pe care îl avea şi apoi i-a zis: „Am trei fii. Domnule, fii atât de bun şi-i binecuvântează. Îi voi chema.”

Nu-i chemase până atunci gândindu-se că sunt mici – cel mai mic dintre ei avea şapte ani – şi că ar putea deranja recitarea sutrei.

Cei trei prinţi au intrat.

În loc să-i binecuvânteze, Hanyatara i-a arătat primului dintre ei, celui mai mare, diamantul pe care i-l oferise regele. Prinţul trebuie să fi avut în jur de cincisprezece ani. El s-a uitat la diamant şi a zis: „Un diamant mare, de cea mai mare puritate. De unde ai putut face rost de aşa ceva? E un diamant foarte rar, nu e un diamant de rând.”

Da, priceperea lui în privinţa diamantului a fost cât se poate de mare. Era un diamant mare, de cea mai perfectă puritate. Nici măcar Hanyatara nu mai văzuse vreodată aşa ceva.

Apoi l-a chemat pe al doilea prinţ, care trebuie să fi avut în jur de zece ani, iar acesta s-a uitat la diamant şi a zis: „Nu doar că e un diamant de cea mai mare puritate, nu doar că e de cea mai înaltă calitate, dar cu siguranţă îi aparţine tatălui meu fiindcă în regatul lui nu poate avea nimeni un astfel de diamant. E un diamant foarte rar. Domnule, nu vă aparţine dumneavoastră, nu are cum. Ca să protejaţi diamantul acesta veţi avea nevoie de o mare armată, altminteri nu-l veţi putea avea. Doar cu însoţitorul acesta nu veţi face faţă.”

Da, priceperea lui era de asemenea ireproşabilă.

Apoi a fost chemat al treilea fiu. Acesta avea numai şapte ani. El s-a uitat la diamant, s-a uitat la Hanyatara, a râs şi a zis: „Ce? Vrei să mă păcăleşti?” N-avea decât şapte ani şi a zis: „Vrei să mă păcăleşti? N-ai cum. Fiindcă adevăratele diamante nu sunt niciodată de găsit în lumea de afară. Şi ce încerci să-mi arăţi? Tu ai adevăratul diamant în tine. Îl văd! Ce ţii tu în mână nu e decât o piatră. Arunc-o, domnule!”

Şi se spune că Hanyatara l-a îmbrăţişat pe băieţelul acesta.

Numele băiatului era Bodhitara, iar Hanyatara i-a schimbat numele în Bodhidharma. El a devenit al douăzeci şi optulea succesor al lui Buddha; a fost primul patriarh al zenului în China, acest băiat Bodhitara, al cărui nume Hanyatara l-a schimbat în Bodhidharma.

Hanyatara a zis: „Băiatul acesta a privit în cea mai adâncă realitate în care poate privi cineva. Dharma înseamnă ‚realitatea ultimă’. El a pătruns în realitatea ultimă.” I-a zis regelui: „Nici măcar tu n-ai putut să vezi cine sunt. De aceea ai ratat predica mea, predica mea tăcută. De aceea ai ratat cântecul meu tăcut. Eu am cântat aici, dar ţie ţi-a scăpat. Însă băiatul ăsta, da, nu-l pot păcăli. Băiatul ăsta are să-mi fie succesor.”

Şi apoi i-a zis regelui: „Domnule, iartă-mă. N-am venit pentru tine şi n-am venit pentru că mi-ai cerut-o tu. A trebuit să vin datorită acestui băiat. Eram în căutarea acestui băiat! I-am făcut promisiunea în viaţa trecută, iar acesta a fost gestul hotărât: în viaţa trecută i-am spus acestui băiat: ‚Te voi căuta şi te voi găsi şi-ţi voi arăta un diamant, iar acela va fi momentul examinării tale. Dacă poţi să vezi diamantul meu interior şi nu te laşi păcălit, vei fi succesorul meu.” 

(din „Primul principiu” de Osho)

image001

Trei parabole din cartea „Îndreptar spiritual” de Osho

Unul dintre marii maeștri sufiști, Junaid, a fost întrebat pe patul de moarte… Discipolul lui principal a venit aproape de el și l-a întrebat: „Maestre, iubite Maestru, ne părăsești. Întotdeauna am avut în minte o întrebare, dar nu ne-am adunat niciodată curajul ca să ți-o punem. Iar acum, că te duci, nu vom mai avea altă ocazie să-ți adresăm întrebarea, de aceea toți discipolii m-au obligat să vin și să te întreb. Cine a fost maestrul tău? O mare curiozitate legată de acest lucru a existat dintotdeauna în rândul discipolilor tăi, din cauză că noi nu te-am auzit niciodată vorbind despre maestrul tău.”

Junaid a deschis ochii și le-a spus: „Îmi va fi foarte dificil să răspund, fiindcă eu am învățat aproape de la toți. Întreaga existență a fost maestrul meu. Am învățat de la fiecare întâmplare care s-a petrecut în viața mea și sunt recunoscător tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat, fiindcă învățând din împrejurările vieții am reușit să ajung la iluminare. Dar nu am avut un maestru anume. Nu am fost atât de norocos ca voi”, le-a zis Junaid. „Voi aveți un maestru.”

Îl înțeleg pe Junaid, pentru că și în cazul meu a fost la fel. N-am avut niciodată niciun maestru; voi sunteți mult mai norocoși. A trebuit să învăț pe calea cea mai grea: din fiecare experiență, din fiecare întâmplare, de la fiecare persoană care mi-a ieșit în cale. Dar a fost o călătorie bogată, imens de bogată.

Le-a mai spus Junaid: „Ca să vă satisfac curiozitatea, am să vă dau trei exemple. Unul: îmi era foarte sete și mă duceam la râu cu bolul meu de cerșit – era tot ce aveam. Când am ajuns la râu, un câine a venit în fugă, a sărit în râu și a început să bea.

L-am privit o secundă, apoi mi-am aruncat bolul pentru cerșit, căci era de prisos – un câine se descurcă și fără el. Am sărit și eu în râu și am băut câtă apă am vrut. Tot corpul îmi era răcorit pentru că sărisem în râu, am stat așa în râu câteva momente. I-am mulțumit câinelui și i-am atins picioarele cu adâncă reverență, fiindcă îmi dăduse o lecție. Renunțasem la tot, la tot ce aveam, dar într-un anume fel țineam la bolul acela de cerșit. Era un bol frumos, foarte frumos sculptat, încrustat cu aur. Îmi fusese oferit de un rege și mereu stătusem cu gândul că mi-ar putea fi furat. Până și noaptea, aveam obiceiul să mi-l pun sub cap, în chip de pernă, ca să nu mi-l poată înhăța nimeni. Era ultimul obiect de care mă agățam, iar câinele m-a ajutat. Era foarte clar: dacă un câine se poate descurca fără un bol de cerșit, eu, care sunt om, de ce să nu mă pot descurca? Câinele a fost unul dintre maeștrii mei. Apoi,” a continuat el, „odată m-am rătăcit prin pădure, iar până când să ajung în sat, în satul cel mai apropiat pe care l-am putut găsi, se făcuse miezul nopții. Toată lumea dormea adânc. M-am plimbat încolo și încoace, să văd dacă dau peste cineva treaz care să-mi ofere adăpost peste noapte. N-am găsit decât un hoț care se afla în căutarea unei case în care să se strecoare.

I-am zis hoțului: ‚Se pare că numai doi oameni sunt treji în sat, tu și eu. Poți să-mi oferi adăpost pentru noapte?”

Hoțul mi-a răspuns: ‚Îmi dau seama, din haina pe care o porți, că ești un călugăr sufist…”

Cuvântul sufist vine de la suf suf înseamnă lână, veșmânt din lână. Sufiștii au folosit secole la rând un veșmânt din lână, de aici numele lor de sufițti. Așa cum vouă vi se spune în lume oamenii în straie portocalii, lor li se spune sufiști.

Hoțul i-a spus: „Văd că ești sufist și mă simt puțin stânjenit să te iau acasă la mine. Aș vrea din toată inima să te iau, dar trebuie să-ți spun cine sunt. Sunt un hoț. Vrei să fii oaspetele unui hoț?”

O clipă, Junaid a ezitat. Hoțul i-a zis: „Uite, e mai bine că ți-am spus. Pari să șovăi. Hoțul vrea, dar misticul pare să ezite să intre în casa unui hoț, ca și cum misticul ar fi mai slab decât hoțul. Mie nu mi-e frică de tine. De fapt, mie ar trebui să-mi fie frică de tine – s-ar putea să mă schimbi, s-ar putea să-mi transformi întreaga viață! Să te invit la mine înseamnă primejdie, dar mie nu-mi e frică. Ești binevenit. Vino acasă la mine. Mănâncă, bea, culcă- te și rămâi acolo cât poftești, pentru că eu locuiesc singur și ajunge cât câștig eu ca să ne descurcăm amândoi; va fi minunat să stau cu tine la taifas despre lucruri mărețe… Dar tu îmi pari șovăitor.”

Iar Junaid și-a dat seama că lucrul acesta era adevărat. A cerut să fie iertat. A atins picioarele hoțului și a zis: „Da, înrădăcinarea mea în propria mea ființă e încă foarte slabă. Tu ești un om cu adevărat puternic și mi-ar plăcea să vin la tine acasă. Şi mi-ar plăcea să rămân ceva mai multă vreme, nu doar peste noapte. Vreau să devin și eu mai puternic!”

Hoțul i-a zis: „Vino!” I-a pus masa sufistului, i-a dat să bea, l-a ajutat să-și pregătească culcușul și i-a zis: „Eu o să plec acum. Trebuie să-mi fac treaba. Am să revin când se crapă de ziuă.” La revărsatul zorilor, hoțul s-a întors. Junaid l-a întrebat: „Ai reușit ceva?”

Hoțul a răspuns: „Nu, azi nu, dar o să vedem mâine.”

Şi lucrul acesta s-a repetat mereu timp de treizeci de zile; în fiecare noapte hoțul pleca și în fiecare dimineață se întorcea, dar nu era niciodată abătut, nu era niciodată frustrat, nu se citea pe fața lui eșecul, era mereu voios și spunea: „Nu contează, eu am făcut tot ce-am putut. Nici azi n-am găsit nimic, dar mâine încerc din nou. Şi, cu voia lui Dumnezeu, s-ar putea întâmpla mâine, dacă nu s-a întâmplat astăzi.”

După o lună, Junaid a plecat, iar ani de zile după aceea a încercat să ajungă la ceea ce este ultim, dar eșua mereu. Însă de fiecare dată când se hotăra să renunțe la tot demersul său, își aducea aminte de hoț, de fața lui zâmbitoare și de spusele lui: „Cu voia lui Dumnezeu, ce nu s-a întâmplat astăzi s-ar putea întâmpla mâine.”

Şi când în sfârșit a atins realizarea ultimă, Junaid a zis: „Mi-am adus aminte de hoț ca de unul dintre cei mai mari maeștri ai mei. Fără el n-aș fi ceea ce sunt.”

Şi iată și al treilea exemplu. Intrasem într-un orășel. Un băiețel ducea o lumânare, o lumânare aprinsă, mergând fără îndoială către templul micuț al orașului, să lase acolo lumânarea pe timpul nopții.

Şi l-a întrebat Junaid: „Ştii să-mi spui de unde vine lumina? Ai aprins chiar tu lumânarea, deci trebuie să fi văzut de unde vine lumina? Din ce sursă?”

Băiatul a râs și i-a răspuns: „Stai!” și a suflat în lumânare, stingând-o în fața lui. I-a zis apoi: „Ai văzut lumina stingându-se. Ai putea să-mi spui unde s-a dus? Dacă-mi spui unde s-a dus, îți voi spune și eu de unde a venit, deoarece s-a dus în același loc. S-a întors la sursă.”

Iar Junaid le-a spus discipolilor: „Am întâlnit mari filozofi, dar nimeni n-a făcut o afirmație atât de frumoasă: s-a dus înapoi la sursă. În final, totul se întoarce acolo de unde a venit. Iar în al doilea rând, copilul m-a făcut conștient de propria mea ignoranță. Eu încercam să glumesc pe seama lui, dar gluma a fost pe seama mea. El mi-a arătat că a pune întrebări prostești de genul: „De unde a venit lumina?” nu e atitudine inteligentă. Lumina vine de nicăieri, din neant și se întoarce în nicăieri, în neant. I-am atins picioarele copilului”, a continuat Junaid. „Copilul a fost nedumerit și m-a întrebat: ‚De ce îmi atingi picioarele?’ I-am răspuns: ‚Tu ești maestrul meu – mi-ai arătat ceva. Mi-ai dat o mare lecție, o mare înțelegere.’

De atunci am meditat asupra neantului și, încet-încet, am intrat în neant. Iar acum a venit momentul de pe urmă, când lumânarea se va stinge, când lumina se va stinge. Şi eu știu unde mă duc – la aceeași sursă. Îmi aduc aminte de copilul acela cu recunoștință. Încă îl mai văd stând în fața mea și suflând în lumânare.”

Unde se află Dumnezeu?

Era odată un om, un mare adept al lui Buddha, care avea o statuie frumoasă a lui Buddha, o statuie din lemn, o operă de artă – foarte antică, foarte valoroasă. O purta cu el ca pe o mare comoară.

Într-o noapte s-a întâmplat să stea într-o colibă rece și iarna era foarte geroasă, așa că tremura tot. Până la urmă părea că urma să moară. Și nu avea lemne pentru foc.

În mijlocul nopții, când tremura, se spune că a apărut Buddha și a zis, „De ce nu mă arzi?”

Statuia de lemn era acolo, omul s-a speriat, „Trebuie că e un demon,” a zis. „Ce spui? Să ard statuia lui Buddha? Niciodată!”

Buddha a râs și a zis, „Dacă mă vei căuta în statuie nu mă vei găsi. Sunt în tine, nu în statuie. Nu sunt în obiectul venerat, sunt în cel care venerează! Și eu tremur în tine – arde statuia!”

Există Dumnezeu?

Într-o dimineaţă, Buddha a venit într-un sat, iar cineva l-a întrebat: „Există Dumnezeu?”

Buddha i-a răspuns: „Nu, nu există Dumnezeu.”

La prânz a venit altcineva la el şi i-a spus:

„Eu cred că nu există Dumnezeu. Ce ai de zis despre asta?”

Iar Buddha i-a răspuns: „Există Dumnezeu.”

Seara, o a treia persoană i-a spus lui Buddha: „Nu ştiu dacă Dumnezeu există sau nu. Tu ce zici?”

Acestuia, Buddha i-a răspuns: „E mai bine să nu spunem nimic, nici da, nici nu.”

Discipolul lui Buddha, care-l însoţea în drumul lui, a fost consternat când a auzit cele trei răspunsuri diferite pe care le-a dat maestrul său unei întrebări simple. Aşa că înainte de a se duce la culcare, el i-a zis lui Buddha: „Am fost atât de uluit de răspunsurile tale încât simt că-mi pierd mințile. Ca răspuns la aceeași întrebare – dacă există sau nu Dumnezeu – tu ai spus dimineața că nu, la prânz că da, iar seara că nici nu, nici da.

Buddha a replicat: „Niciunul dintre răspunsuri nu-ţi era adresat ție; ele erau adresate celor care au pus întrebările. Ele nu aveau nimic de-a face cu tine. De ce le-ai ascultat? Cum puteam să-ți fi răspuns ţie, câtă vreme n-ai pus tu întrebările? În ziua în care vei veni cu întrebarea ta, vei primi și răspuns.”

Discipolul a zis: „Dar cu toate astea am auzit răspunsurile.”

Buddha i-a replicat: „Răspunsurile acelea erau destinate altora şi ele erau conforme cu nevoile lor diferite.

Cel care a venit la mine de dimineaţă era un credincios, un teist şi voia ca eu să-i confirm credinţa. Nu ştie dacă există sau nu Dumnezeu. El voia doar să-i dea egoului lui satisfacţia că şi eu susţin credinţa lui. A venit la mine ca să primească susţinere, confirmare. De aceea i-am spus: ‚Nu, nu există Dumnezeu.’ Astfel l-am zguduit din temelii. Nu-l cunoştea pe Dumnezeu; dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat, n-ar mai fi venit la mine. Cel care ştie, nu caută confirmarea a ce ştie. Chiar dacă lumea întreagă îl neagă pe Dumnezeu, el va spune: ‚Dumnezeu există; problema negării pur şi simplu nu se pune’. Dar omul acesta încă întreabă, caută să afle; ceea ce ştie el nu e rezultat al înţelegerii lui directe. De aceea a trebuit să-i spun ‚nu’. De fapt, el a încetat să mai caute şi a trebuit să-i dau un ghiont ca să reînceapă căutarea.

Bărbatul care a venit la mine la prânz era un necredincios, un ateu; el crede că nu există Dumnezeu. Lui i-am spus: ‚Există Dumnezeu’. și el a încetat să mai caute; și el voia tot să-i confirm credința ateistă.

Dar cel care a venit seara nu era nici teist, nici ateu. Aşa că nu era nimerit să-l leg de vreo credinţă, căci atât ‚da’, cât şi ‚nu’, leagă. De aceea i-am spus că dacă vrea răspunsul adevărat, e mai bine să păstreze tăcerea şi să nu zică nici da, nici nu. Iar în ceea ce te privește pe tine nu se pune problema, fiindcă tu n-ai pus încă întrebarea.”

(„În căutarea miraculosului” de Osho)