Despre „iluminarea spirituală”, „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”

Noi „creştem” din univers tot aşa cum frunzele cresc pe ramuri, iar ramurile cresc din copac. A crede că exişti separat este ca şi cum ai crede că eşti o frunză care a crescut în aer, fără copac. Iată iluzia! Universul este „copacul” nostru comun, realitatea care ne naşte şi apoi ne distruge, doar pentru a ne transforma şi a ne naşte din nou. Cu acest proces putem colabora sau i ne putem opune, depinde câtă minte avem.

Iluminarea spirituală, termen preţios sub care s-au redactat tratate şi mai preţioase (câteva absolut indigeste), înseamnă înţelegerea acestei idei foarte simple. Tu nu eşti separat de mine! Eu şi tu suntem conectaţi, indiferent dacă asta ne place sau nu. Ceea ce îţi fac ţie, într-un fel, îmi fac mie însumi, deoarece tu eşti o parte din mine, iar eu sunt o parte din tine. Odată înţeleasă, ideea rodeşte într-un mod particular în planul acţiunii, în sensul următor: devine temeiul unor acţiuni pătrunse de iubire sau grijă pentru cei în care ne recunoaştem. Cu cât aceştia sunt mai mulţi, cu atât sfera iubirii se extinde.

Asta mă face, de pildă, să cred că Soarele este o fiinţă extraordinar de iubitoare, deoarece el răsare deopotrivă pentru cei cinstiţi şi pentru pungaşi, pentru oameni buni la suflet şi pentru hahalere. Tot aşa, ploaia cade peste ogoarele celor bogaţi şi săraci, deopotrivă, iar un pom îşi oferă fructele şi celor care îl îngrijesc şi celor care îl lovesc.

——-

Nu-ţi sugerez să faci tot felul de experienţe ciudate sau periculoase care, chipurile, ţi-ar testa limitele sau ţi-ar adânci cunoaşterea. Te invit să îţi trăieşti viaţa, măcar pentru o vreme, ghidat de ideea că nimic nu există separat de tine şi că, într-un fel misterios, participi la tot ceea ce se întâmplă, nu doar în această lume, ci şi în toate lumile posibile. Observă cum te simţi. Observă ce apare sau ce dispare din viaţa ta.

Trăieşte evenimentele care vin peste tine ca şi cum le-ai produce, într-o parte nevăzută a minţii tale gigantice. Acesta e un proces de amplificare. Te dilaţi atât de mult încât devii întregul, Totalitatea, Sinele. E posibil să nu-ţi placă, dacă îţi respingi propriile tendinţe narcisice. Nu-i nimic, ţi se potriveşte mai mult procesul contrar, de dimensiune.

Trăieşte evenimentele ca şi cum nu ai avea minte şi corp, adică ai fi doar un observator invizibil al întâmplărilor. Nu tu citeşti această carte. Altcineva o citeşte şi tu doar oobservi. În loc să te extinzi la infinit, ca în cazul precedent, te dizolvi. E acelaşi lucru. Şi zero, şi infinitul sunt inconceptibile pentru mintea umană. În ambele cazuri ceea ce rămâne este Sinele. Trăieşte această experienţă. Se numeşte experienţa realizării Sinelui.

Ştiu o mulţime deoameni care fac lucruri din cele mai extravagante pentru a o trăi. Ştiu pe cineva capabil să stea 3 ore pe cap (în Shirshasana). Altcineva bolboroseşte la nesfârşit o mantra sau o rugăciune creştină. Un altul îşi ţine respiraţia 10 minute, în speranţa că asta îl va face mai înţelept. Ţi-am spus, lumea este un spectacol extraordinar. Nu văd de ce ar trebui să fie chinuitor. Iluminarea spirituală nu este ceva ce poate fi atins, obţinut, câştigat sau primit ca premiu. Pentru a fi conştient, pentru a simţi că eşti, nu trebuie să faci nimic. PUR ŞI SIMPLU ŞTII ASTA!

Ceea ce te învaţă un Maestru provine din trecutul lui, din istoria lui de viaţă. Tehnicile pe care ţi le predă sunt amintirile lui. Dacă este un maestru adevărat te va constrânge să le realizezi cu un singur scop. Să ţi-l spun? Ţi-l spun, într-un acces de compasiune. Scopul metodologiilor şi tehnicilor spirituale este SĂ TE SATURI DE ELE. Ele nu-ţi oferă acel ceva esenţial pe care îl cauţi, pentru că tu deja ai acel „ceva”. Aceasta este starea de unitate.

Tu nu exişti separat de nimic, aceasta este o realitate care nu se poate modifica sau îmbunătăţi. TEHNICILE NU ATING CONŞTIENŢA! Tehnicile produc rezultate, uneori spectaculoase, în domeniul corpului şi minţii. Uddiyana Bandha sau Nadi SodhanaPranayama îţi permit accesul la puteri paranormale. Puterile paranormale (siddhis) te menţin în lumea iluziei, ba fac spectacolul şi mai înşelător. Clarviziunea sau alte forme de percepţie extrasenzorială nu reprezintă experienţe spirituale. Sunt experienţe psihologice. Un bătrânel cu dinţii în gură aproape epuizaţi poate fi mult mai avansat spiritual decât un guru tantric, care poate declanşa ploaia.

Spiritualitatea nu rezidă în acţiunile unui om care se simte separat, oricât de nobile sau fenomenale ar fi acestea. Experienţa spirituală este experienţa non separabilităţii. Aceasta este experienţa imediată, prezentă, indiferent de conţinutul ei. A mânca poate fi un act la fel de spiritual ca a te ruga pentru cineva. Contează nu atât ceea ce faci, cât starea de conştienţă în care acţionezi.

E adevărat, funcţionând în această stare de conştienţă nu mai simţi deloc impulsul de a face unele lucruri. De pildă, nu-ţi mai vine să loveşti în aproapele tău, deoarece a-l lovi pe el înseamnă a te lovi pe tine. La un alt nivel, nu-ţi mai vine să arunci obiectele nedegradabile în Natură, deoarece e ca şi cum le-ai arunca în propria ta casă. Renunţi la ideea de a-i înşela pe alţii, deoarece e ca şi cum te-ai înşela pe tine. Şi o sumedenie de alte fapte pe care le pot numi „morale”, cu diferenţa că, nefiind forţate („trebuie să te comporţi aşa”), sunt frumoase şi naturale.

——

Inteligenţa intuitivă îţi revelează natura unitară a realităţii, interdependenţa elementelor care o compun, nonseparabilitatea ei originară. Realitatea este o totalitate organică, în mişcare, infinit-diferenţiată, dar nu divizată sau scindată. Fragmentarea este doar o iluzie. O iluzie este şi Eul separat, izolat, repliat asupra lui însuşi. Credinţa în acest Eu este o marepacoste de care, după cum vezi, încerc să te scap (simultan, şi pe mine, deoarece, ştii de-acum, indiferent dacă ne convine sau nu, suntem legaţi unul de altul).

Dacă vrei, putem să-i dăm acestui proces un nume mare! Îi putem spune „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”. Mă interesează mai puţin ce scrie pe etichetă. Ceea ce contează este realizarea. Eu mi-am făcut datoria. Te-am adus în faţa uşii. Oare vei intra? Dacă vei intra vei înţelege, pentru prima dată, ce este spiritualitatea.

Spiritualitatea nu este religie. Spiritualitatea nu este esoterism. Nu este nici hedonism epicurean sau tantric. SPIRITUALITATEA ESTE CONŞTIENŢĂ. Nu este însă conştienţă de sine sau conştienţă de altul. Este înţelegerea că nu există altul. Celălalt, oricine ar fi acesta, eşti tu într-o altă formă, eşti tu deghizat, participând inocent sau complice la un joc seducător, de dimensiuni cosmice.

E foarte posibil să nu mă crezi. Asta face parte din joc! Şi pentru că cel mai frumos joc este acela în care există surprize, Sinele şi-a limitat conştiinţa infinită, suficient de mult pentru a i se părea că este piatră, vierme, girafa sau om. Pe firul timpului, în câte un bărbat sau o femeie, Sinele îşi revelează natura. Aceasta este, simbolic vorbind, ultima lui încarnare. Dar spectacolul nu se întrerupe. Sinele continuă să se manifeste, prin chiar natura lui, care, deşi dezvăluită, continuă să fie surprinzătoare şi misterioasă.

(zice Adrian Nuță în „Calea Vrajitorului”)

Despre Tantra și Transfigurare

 

…bărbaţi şi femei care nu sunt suflete pereche pot, de asemenea, pentru o perioadă limitată de timp, face experienţa cuplului arhetipal, prin intermediul anumitor practici spirituale.
În Tantra, de pildă (în forma ei autentică), cei doi parteneri devin, pentru un timp, cosubstanţiali cuplului cosmic. Femeia îşi depăşeşte condiţia, devenind Parashakti (Absolutul Divin polarizat feminin), la fel şi bărbatul, care devine Shiva (Absolutul Divin polarizat masculin). Cei doi, prin care curge energia creatoare a Sinelui, au acces la o stare intensă de fericire, având ca suport relaţia amoroasă controlată. Cum, pe planeta noastră, se pare că nimic nu poate exista fără a fi pervertit şi tradiţia tantrică a “beneficiat” de excese şi derapaje, generând, pe bună dreptate, critici şi neîncredere. Transgresarea ritualică a convenienţelor sociale a degenerat uşor în promiscuitate şi desfrâu, libertatea sexuală a fost confundată cu libertinismul, iar evoluţia spirituală a funcţionat ca scuză perfectă pentru a da curs instinctualităţii. Din fericire, filonul tantric a păstrat maeştri şi discipoli adevăraţi, care au adus până în zilele noastre această curajoasă metodologie spirituală, capabilă să folosească aspectul cel mai grosier al iubirii (sexualitatea) într-un mod elevat, transfigurator.
Capacitatea de a contempla într-o femeie sau într-un bărbat Principiul Divin poate fi trezitǎ prin înţelegere. Dacă n-aş crede asta m-aş ridica chiar acum de la birou pentru a merge la culcare. E nevoie doar de puţină lumină pentru a înţelege că, dacă un om nu este totuna cu hainele lui, tot aşa corpul unui om nu este totuna cu spiritul lui. De ce n-ar fi oamenii, pentru Principiul Divin, ceea ce sunt hainele pentru un om? Înţelegând asta, am putea începe să sesizăm ceea ce este ideal, elevat, universal valabil într-o altă fiinţă, fie şi numai în stadiul de germene. În orice om există ceva sublim, o parte excepţională pe care o manifestă fragmentar, contextual, insuficient sau deloc.
Această parte, pe care îmi place s-o numesc Sinele, poate fi dinamizată prin transfigurare. Mecanismul e simplu: raportându-te la această parte din el, îi transmiţi ceva din energia ta, adică o trezeşti, o faci să vibreze. El/ea se va bucura de acest proces şi, eventual, îl va duce mai departe. Transfigurarea este un drum în spirală, o modalitate a Viului de a se elabora şi transforma la nesfârşit, împingând creaţia mai departe, mai sus şi simultan mai adânc, pentru că nici un pol nu vine în manifestare fǎră polul complementar.
(zice Adrian Nuță în „Despre iubirea nonposesivă și exuberantă”)

Despre căutătorul spiritual

Când spun aspiraţie spirituală mǎ refer la dorinţa intensă de a cunoaşte, prin comuniune, aspectul ultim al realităţii, izvorul creaţiei, ceea ce este adânc, sublim şi misterios. Fără trezirea şi conştientizarea acestei dorinţe nu văd cum ai putea pleca în căutarea acestei surse originare şi enigmatice. Cel căruia nu-i este sete nu caută apă. Tot aşa, cel care încă nu resimte setea spirituală (nu i s-a activat această nevoie) nu va întreprinde nimic pentru a o potoli. Însă cel care presimte existenţa a ceva înălţător şi abisal în acelaşi timp, în care s-a trezit nevoia de a-l simţi pe Dumnezeu şi care îşi asumă responsabilităţile pentru această nevoie (precizare deloc întâmplătoare; unii nu şi-o asumă!) acţionează. El devine ceea ce se numeşte, îndeobşte, un căutător spiritual, adică un căutător de aur, dar pe alt nivel.

(zice Adrian Nuță în „Despre  iubirea nonposesivă și exuberanță”)

Despre educatia sexuala

Osho,
Te rog să spui ceva despre educaţia sexuală englezească din şcoli.

Nu e mare lucru de spus despre ea!

Preotul e chemat să le spună copiilor să n-o facă.

Doctorul e chemat să le spună de ce să n-o facă.

În fine, directorul intră și le spune unde să n-o facă.

Asta e toată educația sexuală englezească!

 

(Zice Osho în „Indreptar spiritual”)

Ce este un Maestru

Maestrul nu e decât o oglindă. El se deschide spre Dumnezeu, așa cum fereastra se deschide spre cer. Ceea ce vezi în maestru nu are legătură cu maestrul; el nu mai este. Ceea ce vezi prin fereastră nu are legătură cu fereastra, ci cu cerul, cu stelele, cu răsăritul, cu pasărea în zbor, cu florile. Nimic din ceea ce vezi prin fereastră nu are de-a face cu fereastra; fereastra nu e decât o deschidere. Maestrul nu e decât o cale.

Dacă te poți abandona, dacă poți avea încredere în maestru, atunci i te-ai abandonat lui Dumnezeu, i te-ai încredințat lui Dumnezeu. Iar mai devreme sau mai târziu vei ieși negreșit sub cerul liber. Îi vei rămâne recunoscător de-a pururi maestrului deoarece fără fereastră n-ar fi existat cerul, n-ar fi existat decât ziduri. Dar trebuie să treci prin maestru și să ajungi dincolo. Nu trebuie să te agăți de fereastră; cadrul ferestrei nu trebuie să rămână un obstacol.

Astfel că maestrul perfect e acela care te ajută să te abandonezi prin el lui Dumnezeu, nu lui. Sigur că la început pare că te abandonezi ferestrei, fiindcă ea e singura prin care poți fi în legătură cu cerul; se poate chiar să începi să venerezi cadrul ferestrei. Asta s-a întâmplat în mod repetat în istoria conștiinței omenești.

Buddha e o fereastră, la fel e Mahavira, la fel e Christos, la fel e Mahomed. Dar tu uiți de cer; închizi ochii și începi să te închini ferestrei. Ai ratat esențialul.

Nu mie trebuie să vă închinați.

Munca unui maestru adevărat e aceea de a deveni din ce în ce mai nefolositor discipolului. Buddha spune: dacă mă întâlnești în cale, omoară-mă imediat. Maestrul n-ar vrea să stea între tine și divin, iar dacă maestrul vrea să stea între tine și divin, atunci nu e deloc un maestru. Dacă te învață să te agăți, atunci învățătura lui e lumească; dacă te învață cum să nu te agăți, atunci învățătura lui e dumnezeiască.

Funcția unui maestru e cu adevărat una foarte delicată, căci la început trebuie să te ajute să i te abandonezi lui, cunoscând pericolul – dar trebuie să-și asume riscul. Pe măsură ce discipolul se apropie, pe măsură ce devine un devot, maestrul îl ajută să înțeleagă unde trebuie să ajungă.

Începutul stării de discipol nu e și sfârșitul său. Începutul trebuie să fie puțin fals, pentru simplul motiv că trăiești într-o lume de minciuni. Nu înțelegi decât limbajul, ceea ce e dincolo de limbaj nu înțelegi; de aceea trebuie să ți se vorbească în cuvinte. A vă vorbi în cuvinte ca să vă determin să fiți tăcuți e un demers foarte paradoxal! Voi înțelegeți relația; iubirea n-o înțelegeți.

Maestrul te ajută mai întâi să creezi o relație între el și tine, apoi se retrage, treptat-treptat; pe măsură ce tu devii mai capabil, el se retrage. Te ajută să te eliberezi de el.

(Zice Osho în „Îndreptar spiritual”)

Despre moralitate și religie.

Un om cu adevărat religios nu e preocupat de moralitate pentru că moralitatea este doar un joc. Trebuie să joci după regulile jocului pentru că trebuie să trăiești laolaltă cu mulți oameni. Moralitatea există pentru că trebuie să fiți în contact cu foarte mulți oameni. Nu are nimic de-a face cu esența voastră, are de-a face cu relațiile voastre.

De exemplu, dacă ești singur pe pământ și găsești o geantă plină de ducați și aur și bani, va fi imoral să o păstrezi? Dacă ești singur pe pământ, atunci nu se pune problema de moralitate sau imoralitate. Dacă ești singur pe pământ poți fi hoț? E imposibil, pentru că trebuie să existe altcineva de la care să poți fura, ai nevoie de altul ca să poți fura. Dacă ești singur pe pământ nu poți fi hoț. Dacă ești singur pe pământ, poți minți? E imposibil. Pe cine vei minți? Ca să minți e nevoie de altcineva.

Moralitatea ține întotdeauna de relații și religia este un ceva care se petrece în singurătate.

(Zice Osho în „Adevăratul înțelept”)

Despre a compara.

Mintea continuă să compare. Continuă să compare în fiecare moment și așa reușește să rateze splendoarea. Voi ratați splendoarea absolută pentru că mintea voastră continuă să compare.

Dați peste o tufă de trandafiri și vedeți un trandafir – imediat mintea compară: ați văzut trandafiri mai mari, acesta nu e nimic. Dar acest trandafir este acest trandafir, nu are nimic de-a face cu niciun alt trandafir. Poate că există trandafiri mai mari, poate că există trandafiri mai frumoși, dar acest trandafir are propria lui frumusețe, are propria lui realitate, are propria lui autenticitate, aiciacum. De ce o ratați printr-o comparație? Priviți-l – niciun alt trandafir nu vă poate oferi ceea ce vă oferă acest trandafir! Priviți-l, bucurați-vă de el, dansați cu el, cântați un cântec lângă el, deschideți-vă inima în fața lui. Lăsați-l să își răspândească parfumul spre ființa voastră, lăsați-l să curgă spre inima voastră și veți curge spre el. De ce să comparați? Pentru că după ce învățați nonsensul comparației veți rata totul. Apoi într-o altă zi va apărea un alt trandafir și îl veți rata și pe acela.

Și situația este ridicolă pentru că ați ratat un trandafir și veți rata un altul când vă veți gândi că „Acel trandafir era frumos,” și când erați lângă acel trandafir vă gândeați la alți trandafiri – dar nu v-ați uitat niciodată la nimic. O minte comparativă, o minte care compară, care ratează totul și continuă să creadă că alții, care nu mai sunt prezenți, erau mai frumoși.

Fiți prezenți în fiecare moment. Și după ce ați trăit clipa, n-o duceți cu voi – nu e nevoie.

(Zice Osho in „Adevăratul înțelept”)

Despre a dărui.

Când dați fără tragere de inimă nu dați cu adevărat; doar când dați cu iubire o faceți în mod real. Când dați fără tragere de inimă, vi s-a luat, vi s-a furat – vă simțiți jefuiți. Când o faceți cu iubire în voi înflorește ceva: cineva a acceptat ce doreați să împărtășiți, v-a acceptat darul – ați fost binecuvântați.

(Zice Osho în „Adevăratul înțelept”)

 

“Dacă ceea ce primeşti îţi poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dăruieşti”

(Zice Antoine de Saint Exuperi in „Citadela”)

Despre sfinți și păcătoși.

Se spune că un sfânt nu poate fi trimis în iad pentru că el cunoaște alchimia – știe cum să-l transforme. Ați auzit că păcătoșii merg în iad și sfinții în rai, dar ați auzit greșit. Este exact invers. Oriunde merg păcătoșii, ei își creează iadul și oriunde merg sfinții apare raiul. Sfinții nu sunt trimiși în rai – nu e nimeni care să trimită, nu e nimeni care să se ocupe de toate astea, nu e nimeni – dar oriunde merg, așa se întâmplă: ei își creează raiul, ei își duc raiul cu ei, în ei. Și păcătoșii? Îi trimiți în rai, ei creează iad; nu pot face altfel.

Deci care e definiția unui sfânt, sau a unui păcătos?

Definiția mea este: un sfânt este o persoană care a ajuns să cunoască secretul alchimic al transformării a orice în rai, iar un păcătos este o persoană care nu știe secretul transformării lucrurilor în existențe frumoase. Mai degrabă invers, face lucrurile urâte. Orice sunteți se va reflecta în jurul vostru, așa că nu încercați să fiți altceva și nu încercați să fiți altundeva.

(zice Osho în „Adevăratul înțelept”)

Despre rugaciune.

De fapt, când vă rugați cu adevărat nu faceți absolut nimic. Rugăciunea nu înseamnă a face ceva, înseamnă doar a fi. A fi în prezența lui Dumnezeu este o rugăciune, a simți prezența lui Dumnezeu este o rugăciune, a vă dizolva în el este rugăciune.

(zice Osho in „Adevăratul înțelept”)