Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit şi pe neaşteptate. Într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătăţii mele era normală şi foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Aşadar nici în ziua aceea când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătăţii mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simţind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înţeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea şi imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, şi nici măcar prietenii. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci şi acolo.
Şocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a articula verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morţii. Mi-am întins picioarele ca şi cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigaţia să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, ţeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut şi inert. Însă eu simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar şi sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Aşadar „Eu” sunt Spirit care transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt aşadar Spirit nemuritor.”
Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga fiinţă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentaţie mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conştientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinaţie pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenţiei mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neştirbită, din acel moment şi până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară şi să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot aşa cum nota principală (sruti) acompaniază şi se contopeşte cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.
Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepţie a Sinelui meu şi nu fusesem niciodată atras spre el în mod conştient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcţie, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinaţie de a sălăşlui permanent în „Sine”.
Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morţii şi realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare şi ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forţă anume, numeşte-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine şi m-a luat în stăpânire. După această experienţă am renăscut şi am devenit o fiinţă nouă, indiferentă la orice altceva şi nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.
„După experienţa morţii, lumea în care trăiam nu mai era aceeaşi”, îşi amintea Ramana. „Cum aş mai fi putut să-mi readuc atenţia la învăţătură? Înainte mai reuşeam totuşi să urmăresc lecţiile pe care mi le repetau ceilalţi băieţi şi să reproduc şi eu aceleaşi lucruri după ei, dar după aceea nu mai eram în stare nici măcar de atât. La şcoală mintea mea nu se mai putea concentra deloc la studii. Mi-l imaginam pe Dumnezeu, aşteptând să se pogoare deodată din ceruri şi să apară în faţa mea.”
„Înainte obişnuiam să merg destul de rar la templu cu prietenii, şi atunci doar priveam icoanele, îmi puneam pe frunte cenuşă sacră şi vermillon (roşu aprins) şi mă întorceam acasă fără a fi simţit nici cea mai mică emoţie. După trezirea la noua mea viaţă, mergeam la templu aproape zilnic. Mă duceam de unul singur şi stăteam vreme îndelungată în faţa lui Shiva, a lui Nataraja sau a zeiţei Minakshi şi a celor şaizeci şi trei de sfinţi. Simţeam cum mă cuprindeau valuri de emoţie. Spiritul meu încetase să mai considere trupul ca pe ceva important, aşa cum o făcea mai înainte, deoarece abandonase ideea eu-sunt-corpul. Ca urmare, spiritul meu tânjea să se ancoreze de ceva nou, de aici numeroasele mele vizite la templu, precum şi abandonarea sufletului într-o abundenţă de lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu (Ishvara) cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Stăpânul universului şi al destinelor tuturor creaturilor, Atotştiutorul şi Omniprezentul, şi mă rugam din când în când ca Harul lui să se pogoare asupra mea, pentru ca devoţiunea mea să crească şi să devină la fel de intensă şi eternă ca şi cea a celor şaizeci şi trei de sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam de loc, lăsând adâncul din mine să se reverse în adâncul din afară. Lacrimile erau un însemn al acestui exces sufletesc şi nu al vreunei senzaţii de plăcere sau durere.”
(Fragment din „Biografia lui Ramana Maharsi” de Gabriele Ebert)