Este o diferenţă între înflorire, trezire, realizare de sine şi iluminare?

Iluminarea este adevărul ultim. Căutătorul dispare, dar adevărul e găsit. Călătorul dispare, dar Dumnezeu e găsit. E important să înţelegi diferenţele…
De la iluminare nu mai e posibil să recazi, fiindcă tu nu mai eşti acolo, ca să poţi să recazi. Dar atâta vreme cât eşti, e posibil. Numai absenţa ta reprezintă garanţia că nu mai poţi recădea.

Înflorirea e începutul intrării în tine însuţi – tot aşa cum intri într-o grădină. E de o importanţă uriaşă, căci fără să intri nu vei ajunge niciodată la centru. Înflorind, îţi recunoşti pentru prima dată potenţialul. Înflorirea e perioada de tranziţie, de la omenesc la divin. Dar poţi să recazi, fiindcă înflorirea e atât de recentă şi de fragilă, iar trecutul tău e atât de vechi şi de puternic – te poate trage la loc; e încă acolo.

Trezirea înseamnă că te-ai apropiat foarte mult de centrul tău. Şi pe măsură ce te apropii de centru, căderea devine din ce în ce mai dificilă deoarece noua ta experienţă capătă putere, forţă, experienţă, iar vechiul pierde teren. Dar vechiul e încă acolo; el n-a dispărut. De obicei oamenii ajunşi la trezire nu mai cad, dar posibilitatea rămâne: se poate cădea.

Realizarea de sine înseamnă că ajungi la centrul tău. Multe religii au crezut că realizarea de sine e finalul – jainismul, de pildă – că ai ajuns la adevărul tău suprem. Nu e adevărat. Realizarea de sine nu e decât un strop de rouă care a devenit conştient, vigilent, mulţumit, împlinit. E aproape imposibil să mai cazi odată ce ai ajuns la realizarea de sine, dar spun aproape imposibil, nu absolut imposibil, fiindcă sinele te poate amăgi; îţi poate aduce egoul înapoi.
Sinele şi egoul sunt foarte asemănătoare. Sinele e cel natural, iar egoul e cel sintetic, aşa că se întâmplă uneori ca un om care a ajuns la realizarea de sine să devină un egoist pios. Egoismul lui nu va face niciun rău nimănui, dar cu siguranţă îl va împiedica să cadă în ocean şi să dispară cu desăvârşire.

Iluminarea e stropul de rouă care alunecă de pe frunza de lotus în oceanul vast, infinit. Odată picătura căzută în ocean, acum nu mai există cale nici măcar să fie găsită. Problema întoarcerii nu se mai pune.
Iluminarea este, aşadar, adevărul ultim. Ceea ce începe ca înflorire merge pe calea trezirii, ajunge la realizarea de sine. Apoi încă un salt cuantic şi dispari în ceea ce e veşnic, în ceea ce e infinit.
Tu nu mai eşti, doar existenţa e.

V-am vorbit despre Kabir, misticul cel mai mare al Indiei. Când era tânăr, a ajuns la realizarea de sine şi a scris un distih:

Herat, herat he sakhi Rahya Kabir, herai

„Căutând şi căutând şi tot căutând, o, prietene, căutătorul s-a pierdut.
Explorând şi explorând şi tot explorând, exploratorul s-a pierdut.”

Bund samani samund mein Sokat herijai

„Picătura de rouă a alunecat în ocean; acum nu mai e chip să fie adusă înapoi.”

Dar era prea devreme pentru a spune asta. Picătura de rouă era încă acolo, alunecând către ocean, dar încă nu căzuse în ocean.

Când i se apropia sfârşitul, Kabir s-a iluminat. L-a chemat pe fiul său, Kamal, şi i-a zis: „Am scris ceva greşit. La momentul respectiv acela era sentimentul meu, că ajunsesem la adevărul ultim. Înainte să mor, modifică şi scrie ceea ce am să-ţi spun acum.”

Modificarea e foarte mică la nivel de cuvinte, dar la nivel de experienţă e uriaşă. A folosit din nou aceleaşi cuvinte:

Herat, herat he sakhi
„O, preaiubite, căutând şi explorând, căutătorul s-a pierdut.”
Samund samund bund mein Sokat herijai
„Şi oceanul a alunecat în picătura de rouă; acum e imposibil de găsit.”

O mică diferenţă la nivel de cuvinte… „Picătura de rouă a alunecat în ocean” – ceva din sine a rămas în ea. Dar „oceanul a alunecat în picătura de rouă”… aceasta este extraordinara experienţă şi explozie a iluminării. Prima afirmaţie era despre realizarea de sine; a doua afirmaţie e despre iluminare.

Din iluminare, căderea e pur şi simplu imposibilă. Eşti dus – şi eşti dus pentru totdeauna; nici măcar o umbră sau o urmă a ta n-a mai rămas în urmă.
Până la realizarea de sine, posibilitatea rămâne – ea se micşorează tot mai mult, dar rămâne. Poţi începe să fii egoist cu privire la realizarea ta de sine. „Am ajuns la cunoaştere, sunt o persoană realizată. Sunt un sfânt, l-am întâlnit pe Dumnezeu” – „dar acel ‚eu’ e acolo, indiferent cât de pios. Până şi umbra lui e periculoasă; te poate trage înapoi.

Şi puteţi vedea şi la sfinţii voştri… un ego ciudat, dar foarte subtil. Spiritualitatea a devenit realizarea lor. Unii au toate bogăţiile din lume, alţii sunt cei mai frumoşi, alţii cei mai puternici, iar alţii sunt cei mai pioşi. Ceea ce contează nu e ce anume alimentează egoul – orice idee te poate face să cazi.

Nu trebuie să te opreşti până când nu ai ajuns în punctul în care nu mai eşti: atunci când nu mai există nimeni care să revendice experienţa, când ai parcurs tot cercul şi te-ai întors la lume ca un nimeni. Poate că oamenii nu te vor recunoaşte ca pe un mare sfânt… şi după cum am văzut eu, cei mai mari sfinţi au rămas nerecunoscuţi, fiindcă oamenii înţeleg numai limbajul egoului. Ei nu înţeleg limbajul absenţei egoului.
Cel mai mare înţelept le va părea oamenilor un om obişnuit, fără să aibă nimic special, fără să susţină că are vreun talent, vreo avere, vreo putere, geniu, cunoaştere – fără să susţină nimic. A devenit absolut un zero. Dar zeroul nu e negativ, e plin de dumnezeire, debordează de dumnezeire.

(Zice Osho în “Splendoarea ascunsă”)

 

splendoarea ascunsă v2

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *