Am auzit o legendă foarte frumoasă.
Ea spune că a existat odată un mare maestru în India, cel de-al douăzeci şi şaptelea succesor al lui Gautama Buddha; îl chema Hanyatara. Un rege din sudul Indiei i-a cerut să vină la el la curte. Regele însuşi a venit, s-a înclinat în faţa lui Hanyatara, i-a atins picioarele şi a zis: „Te rog, vino la curtea mea, să ne binecuvântezi. Aceasta a fost dintotdeauna dorinţa mea, să ascult câteva sutre ale lui Gautama Buddha rostite de un om care e el însuşi un buddha, de aceea i-am ocolit pe învăţaţi, pe pundiţi, pe profesori. I-am ocolit şi am stat în aşteptare, fiindcă sutrele acelea pe care le-a rostit Buddha sunt atât de încărcate de semnificaţie încât numai un om care a ajuns la conştiinţa aceea va putea să le dea expresie.”
Hanyatara a venit la curte cu un însoţitor. Regele era în culmea fericirii; fusese visul lui de-o viaţă ca într-o zi să vină la curtea lui, la palatul lui, un Buddha. Întregul palat a fost împodobit, întregul oraş a fost împodobit; toată capitala sărbătorea. Era o zi de mare sărbătoare. Dar regele a fost nedumerit, puţin tulburat: Hanyatara stătea în tăcere, fără să spună o vorbă, iar însoţitorul recita sutra. Ei bine, nu ăsta fusese scopul, în niciun caz. Regele ar fi putut să găsească oameni care să recite mai bine sutra decât însoţitorul acesta. El nu era decât un însoţitor care avea grijă de Hanyatara, obişnuit doar să îndeplinească treburi mărunte, un om foarte obişnuit, nici măcar un mare învăţat. Gramatica lui lăsa de dorit, pronunţia nu era tocmai aşa cum ar fi trebuit să fie. Era un om obişnuit.
Din respect, regele n-a zis nimic. Când recitarea sutrei s-a încheiat, el i-a atins picioarele lui Hanyatara şi a zis: „Domnule, lămureşte-mă într-o anumită privinţă, altminteri am să rămân nedumerit. De ce n-ai recitat tu sutra?”
Iar Hanyatara a zis: „Ce, n-am recitat eu sutra? Atunci ce altceva am făcut eu în tot timpul ăsta? Prostule!”
Regele a fost şi mai nedumerit, fiindcă Hanyatara tăcuse, nu spusese nicio vorbă. I-a zis: „Te rog, explică-mi lucrul acesta. Nu înţeleg. Sunt un om de rând, neştiutor. Poate că nu cunosc eu modul în care procedează un buddha.”
Iar Hanyatara a zis: „Am stat în linişte, inspirând, expirând. Asta a fost sutra mea. Ce altceva există în viaţă decât să inspiri, să expiri; să fii vigilent, să fii conştient. Când inspiram, eram conştient; când expiram, eram conştient. Era numai conştienţă! Ce altceva e o sutra? Conştienţă. Dacă ai fi ascultat ritmul respiraţiei mele ai fi înţeles. Am recitat-o! Cuvintele reprezintă un mod de a o recita. Faptul de a respira în tăcere, dar cu deplină conştienţă, reprezintă un alt mod de a o recita – şi încă unul cu mult mai bun. Eu am fost astăzi foarte expresiv, aşa cum n-am mai fost nicio-dată până acum. Gândindu-mă că ai aşteptat atât de mult, mi-am zis: ‚De ce să nu-i ofer ceea ce e autentic?’”
Văzându-i compasiunea, regele a fost copleşit. Acum simţea că existase un anumit ritm în tăcerea lui. Acum şi-a dat seama, retrospectiv, desigur, că omul acesta nu era tăcut în felul obişnuit al oamenilor. Mai văzuse oameni tăcuţi; câteodată el însuşi stătuse în tăcere. Aceasta era o tăcere diferită. Era un cântec, cu siguranţă era un cântec. Era un parfum în jurul acestui om. Era o vibraţie de o calitate diferită; el vibra. Ciudat lucru, dar acum îşi amintea, da, erau prezente toate acestea. Iar felul în care respira nu era unul obişnuit. Nu că adăuga ceva special respiraţiei: respiraţia lui era pură, naturală, ca cea a unui bebeluş.
Când respiri, respiraţia ta nu e niciodată naturală. Dacă eşti puţin furios, furia îţi modifică respiraţia. Dacă eşti plin de pasiune, de dorinţă trupească, dorinţa ta îţi modifică respiraţia. Dacă eşti lacom, lăcomia ta e reflectată în felul în care respiri. În permanenţă starea ta mentală se infiltrează în respiraţie şi o modifică. Poţi să urmăreşti lucrul acesta. Când eşti furios, încearcă să nu tulburi respiraţia şi vei fi total incapabil să te înfurii. Încearcă să nu-ţi modifici respiraţia. Lasă respiraţia să rămână aşa cum era înainte să te înfurii şi apoi încearcă să fii furios. Va fi imposibil. Mai întâi trebuie să se modifice respiraţia. Prin intermediul respiraţiei se schimbă corpul; mintea influenţează mai întâi respiraţia. Când eşti într-un moment de dorinţă sexuală, priveşte, păstrează-ţi respiraţia naturală şi vei constata deodată că dorinţa a dispărut, că momentul a venit şi a trecut.
Încetul cu încetul vei putea să vezi cum fiecare stare de spirit e reflectată în modul în care respiri, aşa că respiraţia ta nu e niciodată naturală fiindcă mereu există o stare sau alta. Respiraţie naturală înseamnă că nu există nicio stare de spirit: aceasta înseamnă că nu există minte – nu există nici furie, nici lăcomie, nici dorinţă sexuală, nici gelozie, nici iubire, nici ură. Absenţa oricărei stări de spirit înseamnă absenţa minţii. În starea aceea de absenţă a minţii, respiraţia e naturală. Atunci ea are o melodie, atunci ea are o calitate cu totul diferită. Atunci ea e viaţă pură. Atunci flacăra e fără de fum.
Da, şi-a amintit regele, era ceva ciudat, se întâmpla ceva. Ratase momentul. A început să plângă. A zis: „Am ratat momentul. De ce nu mi-ai spus dinainte? Acum ştiu că era ceva şi chiar şi simţisem, dar conştiinţa mea nu e atât de dezvoltată, aşa că n-am putut să înţeleg ce se întâmpla. Şi eram prea preocupat de sutra aia stupidă. Mă gândeam întruna de ce nu reciţi tu sutra şi de ce o recită însoţitorul ăsta. Eram atât de preocupat de sutra încât am ratat momentul. Dar sunt recunoscător pentru că ai arătat o compasiune atât de mare, pentru că ţi-ai arătat fiinţa atât de dezgolită, atât de autentică.”
I-a oferit lui Hanyatara un diamant mare, cel mai preţios diamant pe care îl avea şi apoi i-a zis: „Am trei fii. Domnule, fii atât de bun şi-i binecuvântează. Îi voi chema.”
Nu-i chemase până atunci gândindu-se că sunt mici – cel mai mic dintre ei avea şapte ani – şi că ar putea deranja recitarea sutrei.
Cei trei prinţi au intrat.
În loc să-i binecuvânteze, Hanyatara i-a arătat primului dintre ei, celui mai mare, diamantul pe care i-l oferise regele. Prinţul trebuie să fi avut în jur de cincisprezece ani. El s-a uitat la diamant şi a zis: „Un diamant mare, de cea mai mare puritate. De unde ai putut face rost de aşa ceva? E un diamant foarte rar, nu e un diamant de rând.”
Da, priceperea lui în privinţa diamantului a fost cât se poate de mare. Era un diamant mare, de cea mai perfectă puritate. Nici măcar Hanyatara nu mai văzuse vreodată aşa ceva.
Apoi l-a chemat pe al doilea prinţ, care trebuie să fi avut în jur de zece ani, iar acesta s-a uitat la diamant şi a zis: „Nu doar că e un diamant de cea mai mare puritate, nu doar că e de cea mai înaltă calitate, dar cu siguranţă îi aparţine tatălui meu fiindcă în regatul lui nu poate avea nimeni un astfel de diamant. E un diamant foarte rar. Domnule, nu vă aparţine dumneavoastră, nu are cum. Ca să protejaţi diamantul acesta veţi avea nevoie de o mare armată, altminteri nu-l veţi putea avea. Doar cu însoţitorul acesta nu veţi face faţă.”
Da, priceperea lui era de asemenea ireproşabilă.
Apoi a fost chemat al treilea fiu. Acesta avea numai şapte ani. El s-a uitat la diamant, s-a uitat la Hanyatara, a râs şi a zis: „Ce? Vrei să mă păcăleşti?” N-avea decât şapte ani şi a zis: „Vrei să mă păcăleşti? N-ai cum. Fiindcă adevăratele diamante nu sunt niciodată de găsit în lumea de afară. Şi ce încerci să-mi arăţi? Tu ai adevăratul diamant în tine. Îl văd! Ce ţii tu în mână nu e decât o piatră. Arunc-o, domnule!”
Şi se spune că Hanyatara l-a îmbrăţişat pe băieţelul acesta.
Numele băiatului era Bodhitara, iar Hanyatara i-a schimbat numele în Bodhidharma. El a devenit al douăzeci şi optulea succesor al lui Buddha; a fost primul patriarh al zenului în China, acest băiat Bodhitara, al cărui nume Hanyatara l-a schimbat în Bodhidharma.
Hanyatara a zis: „Băiatul acesta a privit în cea mai adâncă realitate în care poate privi cineva. Dharma înseamnă ‚realitatea ultimă’. El a pătruns în realitatea ultimă.” I-a zis regelui: „Nici măcar tu n-ai putut să vezi cine sunt. De aceea ai ratat predica mea, predica mea tăcută. De aceea ai ratat cântecul meu tăcut. Eu am cântat aici, dar ţie ţi-a scăpat. Însă băiatul ăsta, da, nu-l pot păcăli. Băiatul ăsta are să-mi fie succesor.”
Şi apoi i-a zis regelui: „Domnule, iartă-mă. N-am venit pentru tine şi n-am venit pentru că mi-ai cerut-o tu. A trebuit să vin datorită acestui băiat. Eram în căutarea acestui băiat! I-am făcut promisiunea în viaţa trecută, iar acesta a fost gestul hotărât: în viaţa trecută i-am spus acestui băiat: ‚Te voi căuta şi te voi găsi şi-ţi voi arăta un diamant, iar acela va fi momentul examinării tale. Dacă poţi să vezi diamantul meu interior şi nu te laşi păcălit, vei fi succesorul meu.”
(din „Primul principiu” de Osho)
