Un joc foarte periculos

Am să vă spun o poveste…

Odată, un tânăr provenind dintr-o familie aristocratică foarte bogată a venit la un maestru Zen. Avea totul, îşi putea îndeplini orice dorinţă; avea bani suficienţi, nu avea nicio problemă. Dar se săturase de tot – se săturase de sex, se săturase de femei, se săturase de vin. A venit la acel maestru Zen şi i-a spus:

– M-am săturat de lume. Există vreo cale să mă transform? Există vreun mod să mă cunosc pe mine însumi, să aflu cine sunt? Dar înainte să-mi răspunzi la întrebare, lasă-mă pe mine să-ţi spun ceva. Să-ţi spun ceva despre mine. Eu sunt din fire nehotărât şi nu pot face nimic prea mult timp, aşa că dacă îmi vei da vreo tehnică de meditaţie, dacă mă vei pune să meditez, să ştii că voi medita câteva zile, după care voi începe să trag chiulul, pentru că ştiu că nu mă aşteaptă nimic în această lume, decât nefericirea şi moartea. Aşa sunt eu, nu sunt statornic în nimic, prin urmare, înainte să-mi dai vreun sfat, ţine cont de lucrul acesta.

Maestrul i-a spus:

– Va fi foarte dificil dacă nu eşti din fire statornic, pentru că va trebui un efort susţinut ca să repari ce ai stricat în trecut. Trebuie să te întorci în timp, să realizezi o regresie. Să revii în momentul în care te-ai născut, când erai crud şi plin de prospeţime. Acea prospeţime trebuie recâştigată. Ea nu se află undeva înainte, ci înapoi, de aceea trebuie să te întorci la vârsta copilăriei, să redevii copil. Dar dacă zici că nu poţi face nimic mai mult de câteva zile, după care încerci să scapi, va fi dificil. Totuşi aş vrea să-ţi pun o întrebare: ai fost vreodată interesat de ceva atât de profund încât să simţi că te absoarbe complet?

Tânărul a stat şi s-a gândit şi apoi a răspuns:

– Da, de şah. Am fost mereu foarte interesat de jocul de şah. Îmi place şahul foarte mult şi cred că acesta este singurul lucru care m-ar putea salva. Tot restul m-a plictisit şi am renunţat la multe, numai şahul a rămas. Îmi petrec timpul cu el.

Maestrul a spus:
– Atunci cred că se poate face ceva. Aşteaptă puţin.
A chemat la el un servitor şi i-a spus să-l aducă pe un călugăr care meditase timp de doisprezece ani la mănăstire şi să-i spună acelui călugăr să ia cu el o tablă de şah.

Călugărul a venit, a adus tabla de şah – ştiuse cândva puţin şah, dar dacă timp de doisprezece ani meditase într-o cămăruţă, uitase şi de lume, şi de şah şi de tot.

Maestrul i-a spus:

– Ascultă, călugăre! Vei juca un joc foarte periculos. Dacă tânărul acesta câştigă, uite aici sabia, cu ea îţi voi tăia capul. Nu vreau ca un călugăr meditativ – care a meditat timp de doisprezece ani – să fie învins de un tânăr oarecare. Însă îţi promit că dacă vei muri de mâna mea vei fi bogat în cele mai înalte ceruri. Nu-ţi face probleme.

Tânărul nu se simţea prea în largul lui. Maestrul s-a întors către el şi i-a spus:

– Ai zis că te poţi lăsa absorbit total în jocul de şah. Uite, ai acum ocazia să fii absorbit total, nu de alta, dar este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă eşti învins, îţi voi tăia capul, dar ţine cont, ţie nu-ţi pot promite raiul, ca acestui călugăr. Cu el este în regulă, va ajunge acolo oricum, însă ţie nu pot să-ţi fac o asemenea promisiune. Dacă vei muri, vei ajunge în al şaptelea iad.

În primul moment, tânărul a încercat să se eschiveze. Era un joc mult prea periculos, iar el nu venise la maestru pentru asta. Însă, să fugă, era ruşinos. Era samurai, fiu de luptător. Fuga din faţa morţii nu era în sângele lui. A fost de acord.

A început jocul. Tânărul tremura ca frunza în vânt. Tot corpul îi tremura. A început să transpire. O transpiraţie rece i-a acoperit corpul, din creştet până-n tălpi. Era o chestiune de viaţă şi de moarte, aşa că mintea i s-a oprit – ori de câte ori ne confruntăm cu urgenţa maximă, procesele gândirii încetează; consumul de energie este atât de mare, încât corpul nu-şi mai permite să-şi irosească resurele pe activitatea mentală. Gândirea este o îndeletnicire pentru timpul liber. Când nu are nicio problemă reală, omul se poate gândi, dar când apare urgenţa şi nu mai este timp pentru minte, atunci procesele gândirii se opresc. În asemenea cazuri trebuie acţionat imediat.

Moartea se apropia cu fiecare moment. Călugărul juca foarte senin şi calm, în timp ce tânărul se gândea: „Moartea este sigură!” Dar imediat ce gândurile au dispărut, a fost total absorbit de joc. Când gândurile au dispărut, a uitat de moartea iminentă – fiindcă şi gândul la moarte tot un gând era. A uitat de moarte, a uitat de viaţă, a devenit o parte a jocului, total absorbit.

Treptat, mintea a dispărut cu totul şi a început să joace foarte bine. Nu mai jucase aşa niciodată. La început, călugărul juca mai bine decât el şi părea că o să câştige, dar din momentul în care tânărul s-a lăsat absorbit de joc, a făcut nişte mişcări foarte bune şi călugărul pierdea. Nu mai exista nimic în afara momentului prezent.

Toate problemele au dispărut, corpul a încetat să-i mai tremure, transpiraţia s-a evaporat. Se simţea uşor ca un fulg, imponderabil. Faptul că transpirase abundent la început fusese chiar de ajutor, fiindcă mai pierduse din greutate. Simţea că zbura. Mintea dispăruse, percepţia devenise clară, absolut clară, şi putea vedea cinci mişcări înainte. Nu mai jucase atât de bine niciodată. Jocul adversarului său era din ce în ce mai slab, era o chestiune de minute să îl învingă. Victoria lui era sigură.

Apoi, deodată, când privirea lui era clară, limpede ca o oglindă curată, şi percepţia profundă, l-a văzut pe călugăr. Era atât de inocent. Meditase doisprezece ani – devenise ca o floare. După doisprezece ani de austeritate, puritatea lui era absolută. Nu avea nicio dorinţă, niciun gând, niciun scop, nu mai exista nicio ţintă de atins pentru el. Era atât de inocent cât poate o fiinţă omenească să fie, mai inocent ca un copil. Faţa lui era atât de frumoasă, atât de limpede, ochii albaştri, senini ca cerul… Tânărul s-a simţit inundat de compasiune pentru omul din faţa sa – nu mai era mult şi acelui om urma să i se taie capul. În momentul în care a apărut compasiunea, în fiinţa tânărului s-au deschis uşi neştiute şi inima i s-a umplut de o simţire nouă, copleşitoare, necunoscută lui până atunci. Era beatitudinea. Asupra fiinţei sale interioare a început să plouă cu flori. Se simţea copleşit de beatitudine… Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea stare, o asemenea binecuvântare.

A început să facă greşeli intenţionate, gândindu-se: „Dacă eu sunt ucis, nu e nicio pierdere. Nu sunt vrednic de nimic. Dar dacă acest om este ucis, se pierde ceva atât de frumos! Eu sunt doar o existenţă inutilă…” Tânărul a tot făcut greşeli, astfel încât călugărul a câştigat. Atunci maestrul a răsturnat tabla de şah şi a început să râdă.

– Nu a pierdut nimeni acest joc. Aţi câştigat amândoi.

Călugărul era deja în rai, atinsese realizarea spirituală, prin urmare nu mai era nevoie ca un maestru să-i taie capul. Nu avusese nicio problemă când acesta spusese: „Îţi voi tăia capul.” Nu apăruse nici măcar un singur gând în mintea lui, nu se clintise nimic în el. Nu i se păruse că era o chestiune de alegere – când maestrul spune ceva, aşa trebuie să fie. A consimţit la spusele maestrului din toată inima. De aceea el nici nu tremurase, nici nu transpirase. Urma să joace şah; moartea nu era nici pe departe o problemă.

Maestrul i-a spus tânărului:

– Ai câştigat, iar victoria ta este mai mare decât a acestui călugăr. Îţi voi oferi iniţierea. Poţi să rămâi aici şi în curând vei atinge iluminarea.

Tânărul realizase cele două aspecte de bază: meditaţia şi compasiunea. Buddha le numeşte pragya, meditaţia, şi karuna, compasiunea.

El a spus:

– Te rog să îmi explici ce s-a întâmplat. Mă simt transformat. Nu mai sunt omul care a venit aici acum câteva ore. Omul acela a murit. Ceva s-a petrecut – ai făcut un miracol.

Maestrul i-a răspuns:

– Din cauză că moartea era iminentă, nu ai mai putut să gândeşti. Procesele mentale s-au oprit. Moartea era atât de aproape încât gândirea devenise imposibilă. Între tine şi moarte rămăsese un spaţiu atât de îngust, încât gândurile nu mai aveau loc să se mişte. Nu mai era spaţiu, mintea s-a oprit. Atunci a apărut spontan meditaţia. Dar asta nu ar fi fost de ajuns, fiindcă meditaţia care apare din cauza unei urgenţe nu rezistă, se pierde. Când urgenţa dispare, dispare şi meditaţia. Deci nu aş fi putut să răstorn tabla în momentul acela, a trebuit să aştept.

Când apare starea de meditaţie, indiferent din ce cauză, îi urmează compasiunea. Compasiunea este o înflorire a meditaţiei. Dacă nu apare compasiunea, înseamnă că din- tr-un motiv sau altul, meditaţia este greşită.

Maestrul a continuat:

– Apoi m-am uitat la tine. Erai inundat de beatitudine, aveai ochii unuia care a atins starea de buddha. L-ai privit pe călugăr şi ai simţit că este mai bine să te sacrifici tu decât să-l laşi pe el să moară, căci el este mai de preţ decât tine.

Aceasta este compasiunea autentică: atunci când celălalt devine mai preţios decât tine. Aceasta este iubirea: când te poţi sacrifica pentru un alt om. Când tu devii mijlocul şi celălalt scopul – aceasta este iubirea. Dacă tu eşti finalitatea şi celălalt este folosit ca mijloc de a o atinge, atunci e doar dorinţă. Dorinţa este întotdeauna plină de cruzime, în timp ce iubirea este întotdeauna plină de compasiune.

– Apoi am văzut în ochii tăi cum se naşte compasiunea, a spus maestrul, şi am observat că făceai greşeli intenţionate ca să pierzi, să fii tu ucis şi călugărul salvat. În acel moment am răsturnat tabla de şah. Câştigaseşi. Poţi să rămâi acum aici. Te-am învăţat şi meditaţia, şi compasiunea. Urmează aceste direcţii şi permite-le să se manifeste spontan în tine – nu ca răspuns al unor situaţii, nu ca soluţie de urgenţă, ci sub forma unei calităţi a fiinţei tale.

(din „O pasăre in zbor” de Osho)

cop1_OSHO_o pasare in zbor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *