Despre fericire și tristețe

Osho,
Ori de câte ori coboară asupra mea un anumit sentiment de deschidere și o anumită pace, urmează inevitabil un puternic sentiment de anxietate și o depresie urmează inevitabil și mă face să mă simt foarte obosit. Pare să e un cerc vicios. Ce atitudine ar trebui să iau?

 

Se întâmplă întotdeauna; e un cerc natural, nu vicios. Ori de câte ori ești fericit, foarte fericit, pe o culme, deodată va urma o vale. Văile însoțesc întotdeauna piscurile și nu ai cum să rămâi de-a pururi pe o culme. Mai devreme sau mai târziu va trebui să cobori într-o vale, într-o depresiune adâncă. Dacă te simți foarte plin de energie, în curând se va instala oboseala.

Opusul este întotdeauna după colț. Așa și trebuie să fie,fiindcă opusul nu este opus, este complementar. Dacă ești fericit încontinuu, o perioadă îndelungată de timp, exaltarea aceea va fi prea mult pentru tine – înseamnă trecerea la o extremă, lucru care poate pune în primejdie viața. Trebuie să fii aruncat înapoi în tristețe. Tristețea e relaxantă, ea nu te stimulează ca fericirea. E ca o noapte care urmează după o zi, iar când ești obosit, adormi.

Nu e vicios, e natural, iar natura are o economie a ei proprie. Și-atunci ce e de făcut? Nu tulbura acest ciclu. Singurul lucru pe care îl ai de făcut este ca atunci când te simți pe culmi, să nu te identi ci cu acel sentiment. Când te simți foarte, foarte fericit, adu-ți întotdeauna aminte că e vorba de o simplă stare, și că acea stare nu ești tu, ci e o atmosferă care te înconjoară. Când plouă, nu te gândești că tu ești ploaia. Când ploaia se oprește și iese soarele, nu te gândești că tu ești soarele sau strălucirea lui. E ceva ce se întâmplă în jurul tău. Reține, la fel se întâmplă înăuntrul tău. Fericirea e exact ca ploaia sau ca razele soarelui, e un fenomen climatic, o stare, un mediu care te înconjoară – nu ești tu. Tu ești privitorul, tu ești martorul care știe că acum totul e foarte frumos. Dacă ești privitorul, îți aduci aminte întotdeauna că mai devreme sau mai târziu va urma opusul. Ești deja pregătit pentru el.

Dacă ești pregătit pentru el, nu va mai atât de deprimant; înălțimile nu îți vor mai provoca o exaltare atât de mare, iar tristețea nu va mai fi atât de tristă. Treptat, piscul și valea vor începe să se apropie tot mai mult și mai mult, și va veni un moment în care piscul va dispărea, valea va dispărea, și vei rămâne pe teren plat. Terenul plat nu e nici fericire, nici nefericire. Noi i-am dat un nume diferit. Îi spunem beatitudine, ananda.

Nu e fericire. Un om aflat într-o stare de beatitudine nu e fericit în sensul obișnuit al cuvântului, fiindcă el nu trăiește niciun fel de exaltare. E absolut calm și liniștit, fără nicio urmă de exaltare. Nici tristețe nu e ceea ce trăiește el, fiindcă un om aflat într-o stare de beatitudine e tăcut, dar nu trist. Într-un om beatific, tristețea și fericirea s-au întâlnit și au creat o armonie. Toată frumusețea tristeții – și reține, există multă frumusețe în tristețe – și toată frumusețea fericirii s-au contopit. Tot ceea ce are fericirea rău – și există multe lucruri rele – și tot ceea ce are tristețea rău – iar tu știi că în tristețe sunt multe lucruri rele – a dispărut.

Ce are fericirea bun? Sentimentul de euforie. Ce are ea rău? Exaltarea, fiindcă orice exaltare provoacă oboseală. Exaltarea e o risipire a energiei; exaltarea e o febră. E o stare bolnavă care te cuprinde. Febrilitatea nu există într-un om beatific. El e fericit, dar nu e febril. Nu există exaltare în el și nici măcar nu poți să-ți dai seama dacă e fericit sau nu. Dacă întâlnești un buddha, nu vei putea să spui dacă e fericit sau nu. Fericirea lui e atât de lipsită de exaltare încât la suprafață nu se vede nimic. E atât de profund fericit încât la suprafață nu se vede nimic. Fericirea lui nu e fericirea unei furtuni, nu aduce exaltare și febră; fericirea lui e aceea a unui lac liniștit.

Când ești trist, partea rea e că te simți greoi, ai un sentiment apăsător. Într-un om beatific nu există apăsare. El e imponderabil, nu e greoi deloc. Nu pășește pe pământ; de fapt, el zboară, are aripi. Nu are greutate, iar gravitația nu-l afectează. E ca un fulg.

Ce are bun tristețea? Profunzimea. Tristețea e foarte profundă, și niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea. Niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea,fiindcă râsul e întotdeauna superficial, un pic profan, un pic vulgar. Tristețea are o sobrietate a ei; tristețea are o profunzime a ei; tristețea aduce un sentiment profund – sentimentul de vale, foarte profund și penetrant. Are ceva sacru. Un om beatific e în profunzimea aceea, în sacralitatea aceea. El e și una, și alta, și nu e nici una, nici alta. Transcende atât fericirea, cât și tristețea, și e o armonie a amândurora. Un om beatific e un miracol, o combinație rară de contrarii, o sinteză rară a contrariilor.

Așa că nu te gândi că e un cerc vicios; e un cerc natural. Tot ce ai de făcut este să îți aduci aminte că tu ești separat de orice simți. Când ești fericit, să știi că fericirea te înconjoară, clocotește în jurul tău; râsul e pretutindeni în jur, te scutură din rădăcini, dar tu rămâi vigilent. Nu te identi ca cu starea de spirit. Nu deveni una cu starea de spirit, rămâi un privitor, iar privitorul știe întotdeauna că cealaltă stare va veni și ea, urmează. În curând vei vedea că ziua dispare și că vine noap-tea. Rămâi un privitor.

Când te întristezi, continuă să privești. Așa cum trece ziua, tot așa trece și noaptea, totul trece. După câteva momente de vigilență îți vei aminti că ești complet separat – nu ești nici una, nici cealaltă. Așa vei ajunge să simți beatitudinea pentru prima dată. Acum știi că nefericirea nu te poate tulbura și că fericirea nu te poate tulbura. Ai ajuns la o stare imperturbabilă, o stare de beatitudine. Acesta este obiectivul tuturor buddha-șilor.

(Zice Osho în „Tao Trăit”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *