De câteva decenii, am încercat, prin tot felul de mijloace, să ne eliberăm, în același timp, de materialismul frenetic și de tradițiile religioase depășite. Ne-a invadat valul descătușării sexuale, iar revenirea în forță a spiritualului, în cele mai variate aspecte ale sale, dă năvală peste noi.
Propunerile cu privire la „dezvoltarea personală” se răspândesc în mod delirant, întrucât avem în zilele noastre propriul șaman, propriul mentor spiritual, propriul terapeut, cărți de tarot, propriul ghicitor, propriul medic chinez sau tibetan, așa cum fiecare avea odinioară un medic de familie sau un psiholog, pentru unii dintre noi. Curentul New Age a făcut „colaje” între tradiții și a reușit să facă din curentele mistice autentice, unul dintre amestecurile cele mai neinteresante și ireale.
Din fericire, tibetanii și-au făcut apariția surâzători, cu simțul umorului, cu o rigoare și înțelegere profundă, dar au apărut totodată și propovăduitorii sufismului, ai doctrinei zen, ai diferitelor forme de budism, preoți hinduși sau amerindieni care s-au străduit să-și facă cunoscute tradițiile minunate prin autenticitatea lor. Școlile cele mai secrete și-au croit un drum până la noi. Regăsim printre noi practicanți ai învățăturii Dzogchen, ai religiei tibetane Bön-po, ai tradiției șivaiste Nath, ai doctrinei Advaïta și adepți ai curentului hindus Aghori.
Maeștrii autentici și impostorii coexistă fără nicio opreliște, stagiile și pensiile își urmează cursul pretutindeni în Europa. Învățăm să mergem prin foc sau să intrăm în legătură cu spiritele, să medităm nemișcați douăsprezece ore pe zi, să intrăm în transă, să respirăm ca yoghinii, să ne însușim anumite poziții, să ne descoperim propriul corp și sens al vieții, să ajungem la orgasmul „tantric”, să recităm incantații, asta dacă nu vom cădea în capcanele din ce în ce mai ascunse ale sectelor prezente pretutindeni, gata să ne abată visele noastre absolute spre o înstrăinare tristă a libertății fundamentale. Primim tot felul de inițieri, facem să ni se deschidă propriile chakre, trezim energia vitală interioară – Kundalini, repetăm formule cabalistice, venerăm toate divinitățile care există pe pământ, avem conversații cu îngerii, reinventăm puținul pe care îl știm despre tradiții în manieră prêt-à-porter, pus de îndată pe piaţă, însă de fapt, căutăm același lucru: cum să integrăm experiența asupra vieții sociale occidentale într-o cunoaștere mai amănunțită, care ne-ar putea aduce fericirea supremă și care ne-ar putea împăca cu propriile noastre emoții și simțiri.
Ne dorim o cale care să nu se opună vieții, o viață care să nu se opună acestei căi, pe scurt, vrem integrarea cât mai armonioasă a spiritualului și materialului într-o cale accesibilă și cât mai „familiară” din punct de vedere cultural. Ne dorim să gustăm din plinătatea vieții fără să trecem peste agitația caracteristică vieții, vrem acea bucurie liberă și dinamică, de natură să ne îndrepte pașii spre experiența de ansamblu a realității.
Privind în jurul nostru, vedem atâtea ființe care se aruncă în căutarea hedonistă a plăcerii. Acestea încearcă să-și trăiască propriile pasiuni și uneori chiar reușesc. Se alipesc nebunește de lumea materială și sfârșesc prin a ajunge la o nemulțumire cronică, ce îi împinge spre o căutare din ce în ce mai disperată. Aceste ființe sunt deseori egoiste, fac ravagii în jurul lor, însă cu toate acestea ajungem să le invidiem în ascuns din cauza senzației de libertate pe care o răspândesc în jur. Fac să răsune în noi o aspirație naturală și fundamentală pentru plăcere. Chiar dacă nu vrem să recunoaștem, vitalitatea acestora nu ne lasă indiferenți. Printre aceștia, unii sunt atinși de har și găsesc o forță subtilă și vitală în plăcerea hedonistă. Alții sunt adevărați filozofi.
La polul opus, descoperim ființe fascinate de căutarea spiritualului, care au tendința să-și purifice dorințele și pasiunile, încercând să reducă impactul acestora asupra vieții lor de zi cu zi. Despre acestea se spune că sunt înțelepți sau se află pe calea dobândirii înțelepciunii. Aceștia se recomandă ca fiind aparținători ai unei școli spirituale de prestigiu. Analizându-i cu sobrietate, remarcăm uneori semne de uscăciune a inimii și corpului. O oarecare lipsă a spontaneității. O aură de frică față de femeie le înconjoară ființa. Par să fie supuși unor tensiuni excesive, iar virtutea lor pare un pic superficială. Toleranța acestora are limite, sunt de multe ori puțin fanatici, făcându-ne să avem dubii asupra echilibrului lor. Ar fi de ajuns doar o tentație frumoasă ca să-i determine să alunece spre căutarea disperată a plăcerii, pe care o condamnă la ceilalți.
Unii reușesc să filtreze aceste pasiuni, descoperind în ei un fel de har, și ajung la ceea ce le promiteau învățăturile.
(spune Daniel Odier în „Dorință, pasiune, spiritualitate”)