Era odată un om, un mare adept al lui Buddha, care avea o statuie frumoasă a lui Buddha, o statuie din lemn, o operă de artă – foarte antică, foarte valoroasă. O purta cu el ca pe o mare comoară.
Într-o noapte s-a întâmplat să stea într-o colibă rece și iarna era foarte geroasă, așa că tremura tot. Până la urmă părea că urma să moară. Și nu avea lemne pentru foc.
În mijlocul nopții, când tremura, se spune că a apărut Buddha și a zis, „De ce nu mă arzi?”
Statuia de lemn era acolo, omul s-a speriat, „Trebuie că e un demon,” a zis. „Ce spui? Să ard statuia lui Buddha? Niciodată!”
Buddha a râs și a zis, „Dacă mă vei căuta în statuie nu mă vei găsi. Sunt în tine, nu în statuie. Nu sunt în obiectul venerat, sunt în cel care venerează! Și eu tremur în tine – arde statuia!”