Trei parabole din cartea „Îndreptar spiritual” de Osho

Unul dintre marii maeștri sufiști, Junaid, a fost întrebat pe patul de moarte… Discipolul lui principal a venit aproape de el și l-a întrebat: „Maestre, iubite Maestru, ne părăsești. Întotdeauna am avut în minte o întrebare, dar nu ne-am adunat niciodată curajul ca să ți-o punem. Iar acum, că te duci, nu vom mai avea altă ocazie să-ți adresăm întrebarea, de aceea toți discipolii m-au obligat să vin și să te întreb. Cine a fost maestrul tău? O mare curiozitate legată de acest lucru a existat dintotdeauna în rândul discipolilor tăi, din cauză că noi nu te-am auzit niciodată vorbind despre maestrul tău.”

Junaid a deschis ochii și le-a spus: „Îmi va fi foarte dificil să răspund, fiindcă eu am învățat aproape de la toți. Întreaga existență a fost maestrul meu. Am învățat de la fiecare întâmplare care s-a petrecut în viața mea și sunt recunoscător tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat, fiindcă învățând din împrejurările vieții am reușit să ajung la iluminare. Dar nu am avut un maestru anume. Nu am fost atât de norocos ca voi”, le-a zis Junaid. „Voi aveți un maestru.”

Îl înțeleg pe Junaid, pentru că și în cazul meu a fost la fel. N-am avut niciodată niciun maestru; voi sunteți mult mai norocoși. A trebuit să învăț pe calea cea mai grea: din fiecare experiență, din fiecare întâmplare, de la fiecare persoană care mi-a ieșit în cale. Dar a fost o călătorie bogată, imens de bogată.

Le-a mai spus Junaid: „Ca să vă satisfac curiozitatea, am să vă dau trei exemple. Unul: îmi era foarte sete și mă duceam la râu cu bolul meu de cerșit – era tot ce aveam. Când am ajuns la râu, un câine a venit în fugă, a sărit în râu și a început să bea.

L-am privit o secundă, apoi mi-am aruncat bolul pentru cerșit, căci era de prisos – un câine se descurcă și fără el. Am sărit și eu în râu și am băut câtă apă am vrut. Tot corpul îmi era răcorit pentru că sărisem în râu, am stat așa în râu câteva momente. I-am mulțumit câinelui și i-am atins picioarele cu adâncă reverență, fiindcă îmi dăduse o lecție. Renunțasem la tot, la tot ce aveam, dar într-un anume fel țineam la bolul acela de cerșit. Era un bol frumos, foarte frumos sculptat, încrustat cu aur. Îmi fusese oferit de un rege și mereu stătusem cu gândul că mi-ar putea fi furat. Până și noaptea, aveam obiceiul să mi-l pun sub cap, în chip de pernă, ca să nu mi-l poată înhăța nimeni. Era ultimul obiect de care mă agățam, iar câinele m-a ajutat. Era foarte clar: dacă un câine se poate descurca fără un bol de cerșit, eu, care sunt om, de ce să nu mă pot descurca? Câinele a fost unul dintre maeștrii mei. Apoi,” a continuat el, „odată m-am rătăcit prin pădure, iar până când să ajung în sat, în satul cel mai apropiat pe care l-am putut găsi, se făcuse miezul nopții. Toată lumea dormea adânc. M-am plimbat încolo și încoace, să văd dacă dau peste cineva treaz care să-mi ofere adăpost peste noapte. N-am găsit decât un hoț care se afla în căutarea unei case în care să se strecoare.

I-am zis hoțului: ‚Se pare că numai doi oameni sunt treji în sat, tu și eu. Poți să-mi oferi adăpost pentru noapte?”

Hoțul mi-a răspuns: ‚Îmi dau seama, din haina pe care o porți, că ești un călugăr sufist…”

Cuvântul sufist vine de la suf suf înseamnă lână, veșmânt din lână. Sufiștii au folosit secole la rând un veșmânt din lână, de aici numele lor de sufițti. Așa cum vouă vi se spune în lume oamenii în straie portocalii, lor li se spune sufiști.

Hoțul i-a spus: „Văd că ești sufist și mă simt puțin stânjenit să te iau acasă la mine. Aș vrea din toată inima să te iau, dar trebuie să-ți spun cine sunt. Sunt un hoț. Vrei să fii oaspetele unui hoț?”

O clipă, Junaid a ezitat. Hoțul i-a zis: „Uite, e mai bine că ți-am spus. Pari să șovăi. Hoțul vrea, dar misticul pare să ezite să intre în casa unui hoț, ca și cum misticul ar fi mai slab decât hoțul. Mie nu mi-e frică de tine. De fapt, mie ar trebui să-mi fie frică de tine – s-ar putea să mă schimbi, s-ar putea să-mi transformi întreaga viață! Să te invit la mine înseamnă primejdie, dar mie nu-mi e frică. Ești binevenit. Vino acasă la mine. Mănâncă, bea, culcă- te și rămâi acolo cât poftești, pentru că eu locuiesc singur și ajunge cât câștig eu ca să ne descurcăm amândoi; va fi minunat să stau cu tine la taifas despre lucruri mărețe… Dar tu îmi pari șovăitor.”

Iar Junaid și-a dat seama că lucrul acesta era adevărat. A cerut să fie iertat. A atins picioarele hoțului și a zis: „Da, înrădăcinarea mea în propria mea ființă e încă foarte slabă. Tu ești un om cu adevărat puternic și mi-ar plăcea să vin la tine acasă. Şi mi-ar plăcea să rămân ceva mai multă vreme, nu doar peste noapte. Vreau să devin și eu mai puternic!”

Hoțul i-a zis: „Vino!” I-a pus masa sufistului, i-a dat să bea, l-a ajutat să-și pregătească culcușul și i-a zis: „Eu o să plec acum. Trebuie să-mi fac treaba. Am să revin când se crapă de ziuă.” La revărsatul zorilor, hoțul s-a întors. Junaid l-a întrebat: „Ai reușit ceva?”

Hoțul a răspuns: „Nu, azi nu, dar o să vedem mâine.”

Şi lucrul acesta s-a repetat mereu timp de treizeci de zile; în fiecare noapte hoțul pleca și în fiecare dimineață se întorcea, dar nu era niciodată abătut, nu era niciodată frustrat, nu se citea pe fața lui eșecul, era mereu voios și spunea: „Nu contează, eu am făcut tot ce-am putut. Nici azi n-am găsit nimic, dar mâine încerc din nou. Şi, cu voia lui Dumnezeu, s-ar putea întâmpla mâine, dacă nu s-a întâmplat astăzi.”

După o lună, Junaid a plecat, iar ani de zile după aceea a încercat să ajungă la ceea ce este ultim, dar eșua mereu. Însă de fiecare dată când se hotăra să renunțe la tot demersul său, își aducea aminte de hoț, de fața lui zâmbitoare și de spusele lui: „Cu voia lui Dumnezeu, ce nu s-a întâmplat astăzi s-ar putea întâmpla mâine.”

Şi când în sfârșit a atins realizarea ultimă, Junaid a zis: „Mi-am adus aminte de hoț ca de unul dintre cei mai mari maeștri ai mei. Fără el n-aș fi ceea ce sunt.”

Şi iată și al treilea exemplu. Intrasem într-un orășel. Un băiețel ducea o lumânare, o lumânare aprinsă, mergând fără îndoială către templul micuț al orașului, să lase acolo lumânarea pe timpul nopții.

Şi l-a întrebat Junaid: „Ştii să-mi spui de unde vine lumina? Ai aprins chiar tu lumânarea, deci trebuie să fi văzut de unde vine lumina? Din ce sursă?”

Băiatul a râs și i-a răspuns: „Stai!” și a suflat în lumânare, stingând-o în fața lui. I-a zis apoi: „Ai văzut lumina stingându-se. Ai putea să-mi spui unde s-a dus? Dacă-mi spui unde s-a dus, îți voi spune și eu de unde a venit, deoarece s-a dus în același loc. S-a întors la sursă.”

Iar Junaid le-a spus discipolilor: „Am întâlnit mari filozofi, dar nimeni n-a făcut o afirmație atât de frumoasă: s-a dus înapoi la sursă. În final, totul se întoarce acolo de unde a venit. Iar în al doilea rând, copilul m-a făcut conștient de propria mea ignoranță. Eu încercam să glumesc pe seama lui, dar gluma a fost pe seama mea. El mi-a arătat că a pune întrebări prostești de genul: „De unde a venit lumina?” nu e atitudine inteligentă. Lumina vine de nicăieri, din neant și se întoarce în nicăieri, în neant. I-am atins picioarele copilului”, a continuat Junaid. „Copilul a fost nedumerit și m-a întrebat: ‚De ce îmi atingi picioarele?’ I-am răspuns: ‚Tu ești maestrul meu – mi-ai arătat ceva. Mi-ai dat o mare lecție, o mare înțelegere.’

De atunci am meditat asupra neantului și, încet-încet, am intrat în neant. Iar acum a venit momentul de pe urmă, când lumânarea se va stinge, când lumina se va stinge. Şi eu știu unde mă duc – la aceeași sursă. Îmi aduc aminte de copilul acela cu recunoștință. Încă îl mai văd stând în fața mea și suflând în lumânare.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *