Don Miguel Ruiz

O întâlnire cu infinitul

O altă ocazie de a percepe adevărul mi s-a ivit pe vremea când îmi făceam stagiatura ca medic. Mă aflam într-un orăşel pe nume Altar Sonora, aflat în deşertul Sonoran. Era vară, iar căldura era atât de puternică încât nu puteam dormi. M-am decis atunci să părăsesc clinica şi să fac o plimbare prin deşert. În noaptea aceea era lună nouă şi am putut vedea pe cer milioane de stele. Eram singur în mijlocul deşertului, iar frumuseţea acestuia m-a copleşit. Am perceput atunci infinitatea, eternitatea, nesfârşitul, şi am înţeles dincolo de orice îndoială că stelele sunt vii. Întreaga infinitate, pământul-mamă, creaţia în ansamblul ei, sunt vii. Toate alcătuiesc o singură fiinţă vie.

Văzusem aceste stele de multe ori înainte, dar niciodată din această perspectivă. Reacţia mea emoţională era copleşitoare. Am simţit o fericire intensă, dublată de o mare pace în inima mea. Atunci, s-a produs ceva incredibil. Am avut senzaţia că nu sunt singur în deşert. În timp ce eu percepeam imensitatea infinitului, acesta mă percepea pe mine. Toate acele milioane de stele făceau parte integrantă din fiinţa cosmică, iar aceasta cunoştea totul şi percepea totul. Universul ştia că eu exist!

S-a întâmplat apoi ceva şi mai extraordinar. Percepţia mea s-a schimbat, şi pentru o clipă m-am simţit una cu imensitatea stelelor, percepând infinitatea în propriul meu corp. M-am putut vedea în mijlocul deşertului, atât de mic. Mi-am dat seama că trupul meu este alcătuit el însuşi din miliarde de stele micuţe, respectiv atomii, care alcătuiau împreună o imensitate comparabilă cu cea a cerului înstelat.

În acea noapte am înţeles că infinitul din interiorul corpului fizic este o simplă continuare a infinitului din jurul meu. Fac parte integrantă din infinitate, la fel ca oricare alt obiect pe care îl percep. Nu există nici o diferenţă între noi, oamenii, sau între noi şi obiecte. Alcătuim cu toţii aceeaşi unitate, căci totul este alcătuit din lumină. Lumina se manifestă pe sine în miliarde de forme diferite, creând astfel universul material. Mai mult decât atât, am înţeles că nu există decât o singură forţă care pune în mişcare universul şi care transformă lucrurile. Forţa care pune în mişcare stelele este aceeaşi cu forţa care îmi pune în mişcare atomii din trupul meu. Eu o numesc viaţă, iar lumina este mesagerul sau purtătorul ei, căci ea trimite în permanenţă informaţii tuturor lucrurilor care există.

Cel mai incredibil mi s-a părut faptul că această lumină este vie. Lumina este o fiinţă vie care conţine în ea întreaga înţelepciune a universului şi care ocupă întregul spaţiu. Nu există spaţii goale între stele, la fel cum nu există spaţii goale între atomii din trupul meu. Spaţiul dintre stele este umplut de lumină. El pare gol numai pentru simplul fapt că nu există nici un obiect care să o reflecte. Orice obiect am trimite în spaţiu, el va începe să reflecte lumina, căci întreaga materie are această proprietate, la fel ca o oglindă.

Am căutat apoi în buzunar o oglinjoară pe care o port tot timpul la mine. Am putut vedea în ea copia exactă a creaţiei, un fel de realitate virtuală alcătuită din lumină. În acel moment am înţeles că ochii meu nu sunt altceva decât două asemenea oglinzi. Lumina proiectează o realitate virtuală în interiorul creierului meu, la fel ca în cazul oglinzii. Era evident că tot ceea ce percepeam era o realitate virtuală alcătuită din imagini luminoase. Singura diferenţă dintre ochii mei şi oglinda pe care o ţineam în mână era legată de faptul că ochii meu erau conectaţi la un creier. Acest creier îmi permite să analizez, să interpretez şi să descriu realitatea virtuală pe care o percep în fiecare moment.

Eu sunt un co-creator, alături de Dumnezeu, alături de viaţă. Dumnezeu creează ceea ce este real, iar eu creez o realitate virtuală în interiorul minţii mele. Prin intermediul luminii, viaţa îmi trimite o sumedenie de informaţii, pe care le percep cu ochii, după care inventez o întreagă poveste legată de ceea ce percep. Altfel spus, calific, justific şi explic ceea ce percep. Dacă văd un copac, nu mă limitez la această viziune, ci încep să-l calific, să-l descriu, îmi fac o părere în legătură cu el. Îmi place sau îmi displace. Mi se pare frumos sau nu. Indiferent ce părere am eu despre el, aceasta reprezintă doar perspectiva mea, o poveste creată de mine. De îndată ce încep să calific, să interpretez sau să judec ceea ce percep, percepţia mea nu mai este reală; ea devine o lume virtuală. Acesta este procesul pe care toltecii îl numesc vis.

Dintr-o dată, lucrurile au început să se lege în mintea mea. Am înţeles acum ce au dorit să-mi explice atâta vreme mama şi bunicul din înţelepciunea străveche a toltecilor. Aceştia credeau că oamenii trăiesc într-un vis. Visul este o lume iluzorie alcătuită din imagini ale luminii, iar mintea visează indiferent dacă creierul este adormit sau în stare de veghe.

Mi-am amintit apoi că cuvântul toltec înseamnă „artist al spiritului”. Tradiţia toltecă afirmă că orice om este un artist, iar arta supremă este expresia frumuseţii spiritului nostru. Dacă înţelegem acest punct de vedere, ne putem da seama cât de frumos este să ne considerăm artişti, nu simpli oameni. Dacă ne considerăm nişte simpli oameni, noi ne limităm singuri maniera în care ne exprimăm în viaţa de zi cu zi. Auzim de multe ori în jurul nostru: „Nu sunt decât un om. Nu sunt perfect”. Dacă ne vom considera artişti, această autolimitare va dispărea. Vom deveni astfel creatori, la fel ca şi cel care ne-a creat pe noi înşine.

Toltecii cred că cea care creează în realitate această artă este forţa vieţii care operează prin noi şi că orice om este doar un instrument al acestei forţe. Orice manifestare a artistului suprem poate deveni ea însăşi un artist, a cărui artă este propria sa viaţă. Arta sa este vie şi conştientă de sine, căci se naşte din viaţă. În acest fel, creaţia nu are practic sfârşit; ea continuă la infinit, în fiecare moment, pretutindeni.

În ce fel ne trăim viaţa? Aceasta este arta noastră, arta de a trăi. Prin intermediul puterii noastre de creaţie, noi exprimăm forţa vieţii în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce simţim, în tot ceea ce facem. Există însă două feluri de artişti: unii care îşi creează povestea vieţii fără a fi lucizi şi alţii care îşi descoperă conştiinţa de sine şi îşi creează povestea vieţii plini de iubire şi în spiritul adevărului.

Noi ne visăm viaţa chiar în acest moment. Percepem în ea nu numai visul nostru, ci şi visul artistului suprem, reflectat în tot ceea ce percepem. Reacţionăm apoi şi încercăm să înţelegem ceea ce percepem. Fiecare om încearcă să îşi explice ceea ce percepe în propria sa manieră, în funcţie de cunoaşterea stocată în mintea sa. Din punctul meu de vedere, acest proces este un adevărat miracol. Voi trăiţi în povestea pe care v-aţi creat-o singuri, iar eu trăiesc în povestea pe care mi-am creat-o eu. Povestea fiecăruia este propria sa realitate, o realitate virtuală care este adevărată numai pentru el, cel care a creat-o.

Cu mult timp în urmă, cineva a spus: „Orice minte este un univers”, iar acest lucru este cât se poate de adevărat. Noi trăim în propria noastră lume, care este atât de particulară, încât nimeni altcineva decât noi nu poate şti ce conţine ea. Noi singuri ne cunoaştem propriul univers lăuntric, iar uneori nici măcar noi nu reuşim acest lucru. Lumea noastră este creaţia noastră şi poate fi considerată o capodoperă artistică.

Acea noapte pe care am petrecut-o în deşertul Sonoran mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care îmi percep propria fiinţă, dar şi felul în care percep restul lumii. Într-un moment de inspiraţie, am devenit conştient de forţa infinită a vieţii aflată în plină acţiune. Această forţă este întotdeauna prezentă şi orice om ar putea-o vedea, dar numai atâta vreme cât atenţia sa nu este focalizată asupra minciunilor pe care le-a acceptat sau pe care şi le-a creat singur. Bunicul avusese întru totul dreptate: „Nu există altceva decât perfecţiunea”. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg ce a vrut să-mi spună atunci, iar acest lucru a devenit posibil numai atunci când am experimentat direct acest adevăr. Am realizat atunci că sunt perfect, căci sunt inseparabil de infinitate, de forţa vieţii care creează stelele şi întregul univers de lumină. Eu sunt creaţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să devin ceea ce nu sunt.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu iubirea, cu acea iubire pe care am simţit-o pe vremea când eram copil, înainte de a mi-o refuza singur. Mi-am redescoperit atunci autenticitatea, pe care o trăisem înainte de a accepta toate acele minciuni. În acel moment de inspiraţie totul a căpătat sens pentru mine, deşi nu gândeam deloc. Devenisem pură conştiinţă. Percepeam direct cu sufletul, şi dacă aş fi încercat să exprim în cuvinte ceea ce simţeam, sunt convins că experienţa s-ar fi sfârşit pe loc.

Cred că nu există om care să nu aibă din când în când asemenea momente de inspiraţie în care percepe adevărul. Aceste momente se petrece de regulă atunci când mintea este liniştită şi când percepem forţa vieţii cu ajutorul sufletului nostru. Când îşi revin din uimire, vocile din interiorul minţii noastre (acel proces pe care îl numim gândire) se vor grăbi – evident – să invalideze această experienţă, justificând şi contestând în fel şi chip ceea ce simţim. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece minciunile în care am crezut atâta vreme nu pot supravieţui în lumina adevărului, pe care o percepem în sfârşit. Oamenii se tem de adevăr, dar cel care se teme de fapt este povestitorul mincinos. El ştie că minciunile sale nu pot supravieţui în lumina adevărului, şi întrucât nu vrea să moară, se opune din răsputeri acestei lumini.

De aceea, este nevoie de mult curaj pentru a privi în faţă propriile minciuni, convingerile noastre. Structura cunoaşterii pe care o deţinem ne face să ne simţim în siguranţă. Orice om are nevoia de a cunoaşte, chiar dacă ceea ce cunoaştem nu este adevărul. Dacă ceea ce credeam până atunci despre noi se dovedeşte neadevărat, ne simţim nesiguri, pentru că nu cunoaştem nici un alt fel în care să ne comportăm. Atunci când descoperim că nu suntem cei care credeam că suntem, temelia întregi noastre existenţe începe să se prăbuşească. Întreaga poveste personală îşi pierde semnificaţia, iar acest proces este teribil de înspăimântător.

Mie nu mi-a fost deloc teamă în acea noapte din deşert. În schimb, atunci când mi-am revenit, am simţit imediat senzaţia de teamă, căci nimic din povestea mea personală nu mi se mai părea important, dar trebuia totuşi că continui să funcţionez în această lume. Ulterior, aveam să descopăr că îmi pot rescrie povestea vieţii mele. Mi-am refăcut astfel structura convingerilor, renunţând la toate minciunile în care crezusem până atunci. Viaţa mea a continuat apoi la fel ca înainte, dar fără a mai fi guvernată de minciuni.

(Fragment din „Vocea Cunoașterii” de Don Miguel Ruiz)

Despre educatia sexuala

Osho,
Te rog să spui ceva despre educaţia sexuală englezească din şcoli.

Nu e mare lucru de spus despre ea!

Preotul e chemat să le spună copiilor să n-o facă.

Doctorul e chemat să le spună de ce să n-o facă.

În fine, directorul intră și le spune unde să n-o facă.

Asta e toată educația sexuală englezească!

 

(Zice Osho în „Indreptar spiritual”)

Trei parabole din cartea „Îndreptar spiritual” de Osho

Unul dintre marii maeștri sufiști, Junaid, a fost întrebat pe patul de moarte… Discipolul lui principal a venit aproape de el și l-a întrebat: „Maestre, iubite Maestru, ne părăsești. Întotdeauna am avut în minte o întrebare, dar nu ne-am adunat niciodată curajul ca să ți-o punem. Iar acum, că te duci, nu vom mai avea altă ocazie să-ți adresăm întrebarea, de aceea toți discipolii m-au obligat să vin și să te întreb. Cine a fost maestrul tău? O mare curiozitate legată de acest lucru a existat dintotdeauna în rândul discipolilor tăi, din cauză că noi nu te-am auzit niciodată vorbind despre maestrul tău.”

Junaid a deschis ochii și le-a spus: „Îmi va fi foarte dificil să răspund, fiindcă eu am învățat aproape de la toți. Întreaga existență a fost maestrul meu. Am învățat de la fiecare întâmplare care s-a petrecut în viața mea și sunt recunoscător tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat, fiindcă învățând din împrejurările vieții am reușit să ajung la iluminare. Dar nu am avut un maestru anume. Nu am fost atât de norocos ca voi”, le-a zis Junaid. „Voi aveți un maestru.”

Îl înțeleg pe Junaid, pentru că și în cazul meu a fost la fel. N-am avut niciodată niciun maestru; voi sunteți mult mai norocoși. A trebuit să învăț pe calea cea mai grea: din fiecare experiență, din fiecare întâmplare, de la fiecare persoană care mi-a ieșit în cale. Dar a fost o călătorie bogată, imens de bogată.

Le-a mai spus Junaid: „Ca să vă satisfac curiozitatea, am să vă dau trei exemple. Unul: îmi era foarte sete și mă duceam la râu cu bolul meu de cerșit – era tot ce aveam. Când am ajuns la râu, un câine a venit în fugă, a sărit în râu și a început să bea.

L-am privit o secundă, apoi mi-am aruncat bolul pentru cerșit, căci era de prisos – un câine se descurcă și fără el. Am sărit și eu în râu și am băut câtă apă am vrut. Tot corpul îmi era răcorit pentru că sărisem în râu, am stat așa în râu câteva momente. I-am mulțumit câinelui și i-am atins picioarele cu adâncă reverență, fiindcă îmi dăduse o lecție. Renunțasem la tot, la tot ce aveam, dar într-un anume fel țineam la bolul acela de cerșit. Era un bol frumos, foarte frumos sculptat, încrustat cu aur. Îmi fusese oferit de un rege și mereu stătusem cu gândul că mi-ar putea fi furat. Până și noaptea, aveam obiceiul să mi-l pun sub cap, în chip de pernă, ca să nu mi-l poată înhăța nimeni. Era ultimul obiect de care mă agățam, iar câinele m-a ajutat. Era foarte clar: dacă un câine se poate descurca fără un bol de cerșit, eu, care sunt om, de ce să nu mă pot descurca? Câinele a fost unul dintre maeștrii mei. Apoi,” a continuat el, „odată m-am rătăcit prin pădure, iar până când să ajung în sat, în satul cel mai apropiat pe care l-am putut găsi, se făcuse miezul nopții. Toată lumea dormea adânc. M-am plimbat încolo și încoace, să văd dacă dau peste cineva treaz care să-mi ofere adăpost peste noapte. N-am găsit decât un hoț care se afla în căutarea unei case în care să se strecoare.

I-am zis hoțului: ‚Se pare că numai doi oameni sunt treji în sat, tu și eu. Poți să-mi oferi adăpost pentru noapte?”

Hoțul mi-a răspuns: ‚Îmi dau seama, din haina pe care o porți, că ești un călugăr sufist…”

Cuvântul sufist vine de la suf suf înseamnă lână, veșmânt din lână. Sufiștii au folosit secole la rând un veșmânt din lână, de aici numele lor de sufițti. Așa cum vouă vi se spune în lume oamenii în straie portocalii, lor li se spune sufiști.

Hoțul i-a spus: „Văd că ești sufist și mă simt puțin stânjenit să te iau acasă la mine. Aș vrea din toată inima să te iau, dar trebuie să-ți spun cine sunt. Sunt un hoț. Vrei să fii oaspetele unui hoț?”

O clipă, Junaid a ezitat. Hoțul i-a zis: „Uite, e mai bine că ți-am spus. Pari să șovăi. Hoțul vrea, dar misticul pare să ezite să intre în casa unui hoț, ca și cum misticul ar fi mai slab decât hoțul. Mie nu mi-e frică de tine. De fapt, mie ar trebui să-mi fie frică de tine – s-ar putea să mă schimbi, s-ar putea să-mi transformi întreaga viață! Să te invit la mine înseamnă primejdie, dar mie nu-mi e frică. Ești binevenit. Vino acasă la mine. Mănâncă, bea, culcă- te și rămâi acolo cât poftești, pentru că eu locuiesc singur și ajunge cât câștig eu ca să ne descurcăm amândoi; va fi minunat să stau cu tine la taifas despre lucruri mărețe… Dar tu îmi pari șovăitor.”

Iar Junaid și-a dat seama că lucrul acesta era adevărat. A cerut să fie iertat. A atins picioarele hoțului și a zis: „Da, înrădăcinarea mea în propria mea ființă e încă foarte slabă. Tu ești un om cu adevărat puternic și mi-ar plăcea să vin la tine acasă. Şi mi-ar plăcea să rămân ceva mai multă vreme, nu doar peste noapte. Vreau să devin și eu mai puternic!”

Hoțul i-a zis: „Vino!” I-a pus masa sufistului, i-a dat să bea, l-a ajutat să-și pregătească culcușul și i-a zis: „Eu o să plec acum. Trebuie să-mi fac treaba. Am să revin când se crapă de ziuă.” La revărsatul zorilor, hoțul s-a întors. Junaid l-a întrebat: „Ai reușit ceva?”

Hoțul a răspuns: „Nu, azi nu, dar o să vedem mâine.”

Şi lucrul acesta s-a repetat mereu timp de treizeci de zile; în fiecare noapte hoțul pleca și în fiecare dimineață se întorcea, dar nu era niciodată abătut, nu era niciodată frustrat, nu se citea pe fața lui eșecul, era mereu voios și spunea: „Nu contează, eu am făcut tot ce-am putut. Nici azi n-am găsit nimic, dar mâine încerc din nou. Şi, cu voia lui Dumnezeu, s-ar putea întâmpla mâine, dacă nu s-a întâmplat astăzi.”

După o lună, Junaid a plecat, iar ani de zile după aceea a încercat să ajungă la ceea ce este ultim, dar eșua mereu. Însă de fiecare dată când se hotăra să renunțe la tot demersul său, își aducea aminte de hoț, de fața lui zâmbitoare și de spusele lui: „Cu voia lui Dumnezeu, ce nu s-a întâmplat astăzi s-ar putea întâmpla mâine.”

Şi când în sfârșit a atins realizarea ultimă, Junaid a zis: „Mi-am adus aminte de hoț ca de unul dintre cei mai mari maeștri ai mei. Fără el n-aș fi ceea ce sunt.”

Şi iată și al treilea exemplu. Intrasem într-un orășel. Un băiețel ducea o lumânare, o lumânare aprinsă, mergând fără îndoială către templul micuț al orașului, să lase acolo lumânarea pe timpul nopții.

Şi l-a întrebat Junaid: „Ştii să-mi spui de unde vine lumina? Ai aprins chiar tu lumânarea, deci trebuie să fi văzut de unde vine lumina? Din ce sursă?”

Băiatul a râs și i-a răspuns: „Stai!” și a suflat în lumânare, stingând-o în fața lui. I-a zis apoi: „Ai văzut lumina stingându-se. Ai putea să-mi spui unde s-a dus? Dacă-mi spui unde s-a dus, îți voi spune și eu de unde a venit, deoarece s-a dus în același loc. S-a întors la sursă.”

Iar Junaid le-a spus discipolilor: „Am întâlnit mari filozofi, dar nimeni n-a făcut o afirmație atât de frumoasă: s-a dus înapoi la sursă. În final, totul se întoarce acolo de unde a venit. Iar în al doilea rând, copilul m-a făcut conștient de propria mea ignoranță. Eu încercam să glumesc pe seama lui, dar gluma a fost pe seama mea. El mi-a arătat că a pune întrebări prostești de genul: „De unde a venit lumina?” nu e atitudine inteligentă. Lumina vine de nicăieri, din neant și se întoarce în nicăieri, în neant. I-am atins picioarele copilului”, a continuat Junaid. „Copilul a fost nedumerit și m-a întrebat: ‚De ce îmi atingi picioarele?’ I-am răspuns: ‚Tu ești maestrul meu – mi-ai arătat ceva. Mi-ai dat o mare lecție, o mare înțelegere.’

De atunci am meditat asupra neantului și, încet-încet, am intrat în neant. Iar acum a venit momentul de pe urmă, când lumânarea se va stinge, când lumina se va stinge. Şi eu știu unde mă duc – la aceeași sursă. Îmi aduc aminte de copilul acela cu recunoștință. Încă îl mai văd stând în fața mea și suflând în lumânare.”

Ce este un Maestru

Maestrul nu e decât o oglindă. El se deschide spre Dumnezeu, așa cum fereastra se deschide spre cer. Ceea ce vezi în maestru nu are legătură cu maestrul; el nu mai este. Ceea ce vezi prin fereastră nu are legătură cu fereastra, ci cu cerul, cu stelele, cu răsăritul, cu pasărea în zbor, cu florile. Nimic din ceea ce vezi prin fereastră nu are de-a face cu fereastra; fereastra nu e decât o deschidere. Maestrul nu e decât o cale.

Dacă te poți abandona, dacă poți avea încredere în maestru, atunci i te-ai abandonat lui Dumnezeu, i te-ai încredințat lui Dumnezeu. Iar mai devreme sau mai târziu vei ieși negreșit sub cerul liber. Îi vei rămâne recunoscător de-a pururi maestrului deoarece fără fereastră n-ar fi existat cerul, n-ar fi existat decât ziduri. Dar trebuie să treci prin maestru și să ajungi dincolo. Nu trebuie să te agăți de fereastră; cadrul ferestrei nu trebuie să rămână un obstacol.

Astfel că maestrul perfect e acela care te ajută să te abandonezi prin el lui Dumnezeu, nu lui. Sigur că la început pare că te abandonezi ferestrei, fiindcă ea e singura prin care poți fi în legătură cu cerul; se poate chiar să începi să venerezi cadrul ferestrei. Asta s-a întâmplat în mod repetat în istoria conștiinței omenești.

Buddha e o fereastră, la fel e Mahavira, la fel e Christos, la fel e Mahomed. Dar tu uiți de cer; închizi ochii și începi să te închini ferestrei. Ai ratat esențialul.

Nu mie trebuie să vă închinați.

Munca unui maestru adevărat e aceea de a deveni din ce în ce mai nefolositor discipolului. Buddha spune: dacă mă întâlnești în cale, omoară-mă imediat. Maestrul n-ar vrea să stea între tine și divin, iar dacă maestrul vrea să stea între tine și divin, atunci nu e deloc un maestru. Dacă te învață să te agăți, atunci învățătura lui e lumească; dacă te învață cum să nu te agăți, atunci învățătura lui e dumnezeiască.

Funcția unui maestru e cu adevărat una foarte delicată, căci la început trebuie să te ajute să i te abandonezi lui, cunoscând pericolul – dar trebuie să-și asume riscul. Pe măsură ce discipolul se apropie, pe măsură ce devine un devot, maestrul îl ajută să înțeleagă unde trebuie să ajungă.

Începutul stării de discipol nu e și sfârșitul său. Începutul trebuie să fie puțin fals, pentru simplul motiv că trăiești într-o lume de minciuni. Nu înțelegi decât limbajul, ceea ce e dincolo de limbaj nu înțelegi; de aceea trebuie să ți se vorbească în cuvinte. A vă vorbi în cuvinte ca să vă determin să fiți tăcuți e un demers foarte paradoxal! Voi înțelegeți relația; iubirea n-o înțelegeți.

Maestrul te ajută mai întâi să creezi o relație între el și tine, apoi se retrage, treptat-treptat; pe măsură ce tu devii mai capabil, el se retrage. Te ajută să te eliberezi de el.

(Zice Osho în „Îndreptar spiritual”)

Despre moralitate și religie.

Un om cu adevărat religios nu e preocupat de moralitate pentru că moralitatea este doar un joc. Trebuie să joci după regulile jocului pentru că trebuie să trăiești laolaltă cu mulți oameni. Moralitatea există pentru că trebuie să fiți în contact cu foarte mulți oameni. Nu are nimic de-a face cu esența voastră, are de-a face cu relațiile voastre.

De exemplu, dacă ești singur pe pământ și găsești o geantă plină de ducați și aur și bani, va fi imoral să o păstrezi? Dacă ești singur pe pământ, atunci nu se pune problema de moralitate sau imoralitate. Dacă ești singur pe pământ poți fi hoț? E imposibil, pentru că trebuie să existe altcineva de la care să poți fura, ai nevoie de altul ca să poți fura. Dacă ești singur pe pământ nu poți fi hoț. Dacă ești singur pe pământ, poți minți? E imposibil. Pe cine vei minți? Ca să minți e nevoie de altcineva.

Moralitatea ține întotdeauna de relații și religia este un ceva care se petrece în singurătate.

(Zice Osho în „Adevăratul înțelept”)

Despre a compara.

Mintea continuă să compare. Continuă să compare în fiecare moment și așa reușește să rateze splendoarea. Voi ratați splendoarea absolută pentru că mintea voastră continuă să compare.

Dați peste o tufă de trandafiri și vedeți un trandafir – imediat mintea compară: ați văzut trandafiri mai mari, acesta nu e nimic. Dar acest trandafir este acest trandafir, nu are nimic de-a face cu niciun alt trandafir. Poate că există trandafiri mai mari, poate că există trandafiri mai frumoși, dar acest trandafir are propria lui frumusețe, are propria lui realitate, are propria lui autenticitate, aiciacum. De ce o ratați printr-o comparație? Priviți-l – niciun alt trandafir nu vă poate oferi ceea ce vă oferă acest trandafir! Priviți-l, bucurați-vă de el, dansați cu el, cântați un cântec lângă el, deschideți-vă inima în fața lui. Lăsați-l să își răspândească parfumul spre ființa voastră, lăsați-l să curgă spre inima voastră și veți curge spre el. De ce să comparați? Pentru că după ce învățați nonsensul comparației veți rata totul. Apoi într-o altă zi va apărea un alt trandafir și îl veți rata și pe acela.

Și situația este ridicolă pentru că ați ratat un trandafir și veți rata un altul când vă veți gândi că „Acel trandafir era frumos,” și când erați lângă acel trandafir vă gândeați la alți trandafiri – dar nu v-ați uitat niciodată la nimic. O minte comparativă, o minte care compară, care ratează totul și continuă să creadă că alții, care nu mai sunt prezenți, erau mai frumoși.

Fiți prezenți în fiecare moment. Și după ce ați trăit clipa, n-o duceți cu voi – nu e nevoie.

(Zice Osho in „Adevăratul înțelept”)

Despre a dărui.

Când dați fără tragere de inimă nu dați cu adevărat; doar când dați cu iubire o faceți în mod real. Când dați fără tragere de inimă, vi s-a luat, vi s-a furat – vă simțiți jefuiți. Când o faceți cu iubire în voi înflorește ceva: cineva a acceptat ce doreați să împărtășiți, v-a acceptat darul – ați fost binecuvântați.

(Zice Osho în „Adevăratul înțelept”)

 

“Dacă ceea ce primeşti îţi poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dăruieşti”

(Zice Antoine de Saint Exuperi in „Citadela”)

Despre sfinți și păcătoși.

Se spune că un sfânt nu poate fi trimis în iad pentru că el cunoaște alchimia – știe cum să-l transforme. Ați auzit că păcătoșii merg în iad și sfinții în rai, dar ați auzit greșit. Este exact invers. Oriunde merg păcătoșii, ei își creează iadul și oriunde merg sfinții apare raiul. Sfinții nu sunt trimiși în rai – nu e nimeni care să trimită, nu e nimeni care să se ocupe de toate astea, nu e nimeni – dar oriunde merg, așa se întâmplă: ei își creează raiul, ei își duc raiul cu ei, în ei. Și păcătoșii? Îi trimiți în rai, ei creează iad; nu pot face altfel.

Deci care e definiția unui sfânt, sau a unui păcătos?

Definiția mea este: un sfânt este o persoană care a ajuns să cunoască secretul alchimic al transformării a orice în rai, iar un păcătos este o persoană care nu știe secretul transformării lucrurilor în existențe frumoase. Mai degrabă invers, face lucrurile urâte. Orice sunteți se va reflecta în jurul vostru, așa că nu încercați să fiți altceva și nu încercați să fiți altundeva.

(zice Osho în „Adevăratul înțelept”)

Unde se află Dumnezeu?

Era odată un om, un mare adept al lui Buddha, care avea o statuie frumoasă a lui Buddha, o statuie din lemn, o operă de artă – foarte antică, foarte valoroasă. O purta cu el ca pe o mare comoară.

Într-o noapte s-a întâmplat să stea într-o colibă rece și iarna era foarte geroasă, așa că tremura tot. Până la urmă părea că urma să moară. Și nu avea lemne pentru foc.

În mijlocul nopții, când tremura, se spune că a apărut Buddha și a zis, „De ce nu mă arzi?”

Statuia de lemn era acolo, omul s-a speriat, „Trebuie că e un demon,” a zis. „Ce spui? Să ard statuia lui Buddha? Niciodată!”

Buddha a râs și a zis, „Dacă mă vei căuta în statuie nu mă vei găsi. Sunt în tine, nu în statuie. Nu sunt în obiectul venerat, sunt în cel care venerează! Și eu tremur în tine – arde statuia!”

Despre rugaciune.

De fapt, când vă rugați cu adevărat nu faceți absolut nimic. Rugăciunea nu înseamnă a face ceva, înseamnă doar a fi. A fi în prezența lui Dumnezeu este o rugăciune, a simți prezența lui Dumnezeu este o rugăciune, a vă dizolva în el este rugăciune.

(zice Osho in „Adevăratul înțelept”)