Oferiți-i lui Dumnezeu totul

Indiferent ce dobândiți pe măsură ce evoluați spiritual – și dobândiți multe, fiecare moment este o nouă descoperire în călătoria spre interiorul ființei, în fiecare moment primiți câte un dar – este ceva ce nici măcar nu v-ați imaginat, ce nu ați cerut niciodată. Sunt milioane de daruri pe calea spirituală, dar numai cei care știu să i le ofere în totalitate lui Dumnezeu ajung la capătul ei. Altminteri, începeți să vă atașați de aceste daruri și evoluția voastră se oprește. Vă opriți aici. Stagnați. Vă așezați în locul și momentul de care v-ați atașat și începeți să trăiți așa. 

Dacă doriți să atingeți starea de samadhi, pacea ultimă, liniștea supremă, adevărul ultim, atunci nu vă atașați niciodată de nicio realizare indiferent că este din lumea aceasta, din lumea cealaltă, psihologică, parapsihologică, intelectuală, intuitivă – ori de care ar fi. Nu permiteți niciun atașament. Oferiți-i lui Dumnezeu totul. Oferiți-i totul neîncetat lui Dumnezeu și veți primi înapoi înmiit! Oferiți-i totul lui Dumnezeu. 

Când oferiți totul, realizați dumnezeirea. Când oferiți totul, când îi dați totul în dar lui Dumnezeu, el vine către voi sub forma unui ultim dar. Dumnezeirea este ultimul dar pe care îl primiți.

(spune Osho în “Secretele științei Yoga”)

Coperta cărții „Secretele științei yoga” de Osho

Ce este Dumnezeu?

În Upanișade, înțeleptul Yajnavalkya spune:

Cel care sălășluiește pe pământ, pe care pământul nu îl cunoaște, al cărui trup este pământul, care conduce pământul lăuntric, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în ceruri, pe care cerurile nu îl cunosc, al cărui corp sunt cerurile și care conduce cerurile lăuntrice, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în lumină, pe care lumina nu îl cunoaște, al cărui trup este lumina, care conduce lumina lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în suflare, pe care suflarea nu îl cunoaște, al cărui trup este suflarea, care conduce suflarea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în minte, pe care mintea nu îl cunoaște, al cărui trup este mintea, care conduce mintea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în cunoaștere, pe care cunoașterea nu îl cunoaște, al cărui trup este cunoașterea, care conduce cunoașterea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care nu e văzut, dar vede; cel care nu e auzit, dar aude; cel care nu e perceput, dar percepe; cel care nu e cunoscut, dar cunoaște. Nu există altcineva care vede în afară de el, nu există altcineva care aude în afară de el, nu există altcineva care percepe sau știe în afară de el. Acesta este Sinele tău, stăpânul lăuntric, cel care nu moare – OM.

Tot ceea ce a fost și este creat nu este El, ci creația sa. Tot ceea ce a fost creat, adică tot ceea ce este deja „ceva”, trebuie să fi devenit ceva la un moment dat și – conform legii creației – într-o bună zi va dispărea, căci existența sa este temporară. De aceea, nu mi-L pot imagina pe Dumnezeu ca pe „Ceva”, nici nu Îi pot da un nume, căci tot ceea ce s-a transformat în ceva din nimic este creație, și nu Creator. Numai Dumnezeu este ființa eternă și numai despre El pot spune, în prezentul etern: „El este!” De aceea, din punct de vedere uman, pot exprima conceptul de Dumnezeu numai astfel: Dumnezeu este vidul etern din care ia naștere tot ceea ce e trecător. Atunci când reușesc să părăsesc condiția de creație și să mă întorc la Creator, pentru o clipă pătrund în neant, în vid, sau cu alte cuvinte, mă transform în acest vid beatific – de parcă ființa mea definită s-ar evapora.
Acest sentiment de anihilare a fost numit de misticii occidentali „moarte mistică”. Numai trecând prin moartea mistică pot experimenta învierea; numai atunci mă pot transforma din creatură în Creator. Când am devenit una cu El – cu Creatorul – nu mai vorbesc despre El la persoana a treia. Nu mai spun: „El este tot ceea ce este.” Dimpotrivă, ajung să manifest starea de „Eu sunt tot ceea ce sunt.” Moise a experimentat această stare. El a devenit una cu Dumnezeu, cu adevăratul său Sine, iar voia sa a devenit voia Tatălui. Însă el știa că oamenii nu vor înțelege această stare și de aceea, a spus: „Dumnezeu cel adevărat m-a trimis la voi, Dumnezeul tuturor creațiilor, al cărui nume este «Eu sunt ceea ce sunt.»” Cei care au experimentat această stare știu că Moise a reușit să o pună în cuvinte cât se poate de corect.

Mulți au încercat să descrie această stare a ființei, această bucurie nespusă a împlinirii și păcii, însă cuvintele sunt neputincioase în exprimarea acestui adevăr sublim. Cei care s-au apropiat de această stare elevată prin conștiința lor, se află în pragul beatitudinii. În spatele lor se așterne lumea creată, cu eternul ciclu al vieții și al morții, iar în fața lor se așterne vidul din care a fost creat totul. Acest vid în care este conținut totul se cheamă Nirvana. Termenul de „Nirvana” este înțeles greșit de cei care îl confundă adeseori cu anihilarea. Nu există o expresie adecvată pentru acest termen, însă ne putem apropia de adevăratul său înțeles atunci când îl numim „a deveni tot ceea ce este.” Cei care ating această stare trebuie să lase în urmă orice gând care îi leagă de lumea creată – chiar și gândul și senzația de „Eu”. Sinele este Viața, Cuvântul, Logosul Divin și este deopotrivă Dumnezeu Tatăl și principiul creator – Esența – care manifestă neîncetat legea nașterii și a morții. Cel care dorește să devină complet liber trebuie să renunțe la orice idee legată de lumea concretă, la conștiința personală a sinelui.

Sinele este primul gând care se naște în individul care devine conștient și cel din urmă gând care îl urmează în marea trecere: „Eu sunt Alpha și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 1:8), spune Logosul Divin în Biblie. „Eu sunt Începutul, Mijlocul și Sfârșitul,” spune Logosul Divin în Bhagavad Gita. Însă trebuie să renunțăm chiar și la această conștiință de Sine. Poarta este deschisă; conștiința individuală se unește cu Tatăl, se contopește în El – în Absolut, în Etern.
Această stare nu poate fi descrisă, numai experimentată. Maeștrii indieni de Yoga o numesc „Nirvikalpa Samadhi”, în timp ce misticii creștini vorbesc despre ea ca „extazul sacru” sau „uniunea mistică”. Denumirile pot varia, însă trăirea este aceeași.

În Bhagavad Gita, Krishna îl povățuiește astfel pe cel care îl caută pe Dumnezeu:

Astfel, el va sta deoparte, singur,
reflectând la cele sfinte și meditând asupra lui Dumnezeu,
controlându-și simțurile și gândurile,
fără dorințe, așezat într-un loc curat,
ce nu este nici prea înalt, și nici prea jos.
Acolo va sta așezat pe o rogojină de iarbă kuśa sau pe o piele de căprioară
și toate posesiunile lui se vor reduce la pânza cu care își acoperă șoldurile.
Își va orienta mintea asupra Unicului, devenind stăpânul simțurilor și gândurilor sale.
Se va relaxa așezat în acea poziție, eliberat de grijile lumești
și va practica yoga spre a atinge puritatea sufletului devotat lui Dumnezeu.
Își va menține corpul, capul și gâtul în poziție nemișcată,
iar privirea îi va fi orientată înainte, spre vârful nasului.
El trebuie să fie complet detașat, fără nicio grijă. Sufletul lui trebuie să fie împăcat și fără frică, va fi neclintit în jurământul lui, și va gândi doar la Mine, va medita la Mine, aspirând către Mine cu întreaga lui ființă.
Meditând astfel la Mine în mod constant,
el va deveni stăpânul atotputernic al regatului său
și va intra pe tărâmul păcii, Nirvana.
Spiritul său va fi cuprins de fericirea cea mai înaltă,
când în inima sa – dăruită lui Dumnezeu
și neatinsă de păcat – nu mai apare nicio dorință.
Cel ce se unește astfel constant cu Dumnezeu și se sacrifică pe sine
simte înlăuntrul său fericirea nesfârșită
pe care prezența lui Dumnezeu cel etern o revarsă asupra lui.
Fiind unit cu Dumnezeu, el are viața lui Dumnezeu.
Spiritul lui este spiritul lui Dumnezeu, prezent în toate lucrurile,
și esența reală a tuturor lucrurilor se manifestă prin el.
Cel care Mă cunoaște pe Mine în toate lucrurile ca Unicul și Cel Mai Înalt,
acela nu-i pierdut pentru Mine și nici Eu nu-s pierdut pentru el.
Cel care năzuiește spre unitate mă adoră în toate ființele; oriunde s-ar afla acest yoghin, în Mine se află.
Cel care, prin asemuire cu Sinele, privește pretutindeni la fel,
fie că este fericire sau suferință, în acela Mă sălășluiesc și el se sălășluiește în Mine,
oricare ar fi soarta lui pe pământ.
(Bhagavad Gita, al 6-lea cântec)

Spun Selvarajan Yesudian şi Elisabeth Haich în “Raja Yoga”

coperta raja yoga

Despre sentimentul mirării

Osho,
Observându-mi gândurile și senzațiile, rămân cu un sentiment de mirare. Mă mir de unde vin și încotro se duc.

 

E frumos să fii umplut cu sentimentul mirării, dar rămâi vigilent, fiindcă imediat ai putea să-l pierzi. Dacă începi să te gândești de unde au venit gândurile și încotro se duc, sentimentul mirării s-a pierdut deja. A rămâne cu sentimentul mirării fără a permite gândurilor să-și facă apariția, asta înseamnă meditație.

Iisus spune iar și iar: „Numai aceia care sunt asemenea copiilor vor putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Ce vrea el să spună? Ce vrea să spună prin „asemenea copiilor”? El se referă la sentimentul mirării. Copiii rămân cu sentimentul mirării. Reține cuvântul rămân – ei nu se îndepărtează de el. Trec de la o mirare la alta, dar rămân cu sentimentul mirării. Mintea ta distorsionează imediat mirarea. O frântură de clipă ai fost într-o stare de mirare, dar în clipa următoare gândirea și-a făcut apariția și ai început să te gândești: „De unde vin aceste gân- duri? Unde se duc?” Acum sentimentul mirării nu mai există.

Întrebările omoară sentimentul mirării, indcă întrebările sunt deja în drumul către răspunsuri. O întrebare este o săgeată, ținta este răspunsul. Dacă poți primi răspunsul, acesta va fi moartea mirării. Dacă întrebi, ai început deja să te îndrepți către răspuns. Dacă primești răspunsul, mirarea e pierdută. De aceea, cu cât este umanitatea mai instruită și disciplinată în răspunsuri științifice, cu atât se pierde sentimentul mirării.

De fapt, să găsești acum un om capabil să se mire e aproape imposibil. Chiar dacă crezi că te miri, s-ar putea ca de fapt doar să crezi că te miri. Sunt mai mari șansele să te gândești, de fapt, la mirare. Sentimentul mirării este o dimensiune cu totul diferită, ea are o calitate total diferită. Sentimentul mirării înseamnă să rămâi cu ochi capabili să se minuneze, cu o inimă capabilă să se minuneze, fără să naști întrebări.

Florile sunt aici, fluturii sunt aici, arborii sunt aici; norii se mișcă și întreaga lume e minunată. Numai tu ți-ai pierdut sentimentul mirării. Privește cu ochi absolut tăcuți, fără întrebări care să-ți umble prin minte – asta înseamnă că nu cauți niciun răspuns. Dacă ești în căutarea unui răspuns, atunci ce faci, de fapt? – încerci să omori sentimentul mirării. Nu te simți în largul tău cu mirarea și de aici vine și întrebarea pe care ai pus-o.

Din mirare se nasc două posibilități. Una este cea a filosofiei, cealaltă este a religiei. Dacă mirarea se transformă într-un șir de întrebări, treci în dimensiunea filosofiei. Și te vei rătăci, fiindcă aceasta nu duce nicăieri, doar te distruge pur și simplu. O întrebare duce la un răspuns; răspunsul va duce la o mie de întrebări și tot așa la nesfârșit. Cu cât pui mai multe întrebări, și cu cât capeți mai multe răspunsuri, cu atât vei deveni mai divizat și mai fragmentar. Unitatea se pierde, ceea ce era un singur tot se transformă într-o multitudine de elemente.

O altă cale pornește din același punct: calea religiei. Rămâi cu sentimentul mirării, nu încerci să iscodești și nu transformi energia mirării într-o întrebare. Permiți mirării să existe, ești în largul tău cu ea, te simți perfect în compania mirării. Rămâi cu mirarea, iar ea devine prietena ta. Te însoțește atunci când mergi, atunci când dormi; deschizi ochii dimineața și mirarea e acolo. Inspiri și inspiri mirare, expiri și expiri mirare. Ea devine ființa ta întreagă – ești un om religios.

Un om religios este cel care trăiește cu mirare, cel care se simte perfect în largul lui cu mirarea și care nu se grăbește câtuși de puțin să o distrugă. În felul acesta el ajunge să cunoască nu răspunsurile, ci misterul de pretutindeni. Misterul nu este un răspuns. Ajungi față în față cu misterul numai atunci când ai încetat să mai pui întrebări. Mirarea duce la mister. Sentimentul mirării crește și crește și crește și întreaga viață devine o poveste misterioasă. Dacă vrei un termen religios pentru asta, acela e Dumnezeu.

Dacă nu te împaci prea bine cu termenul de Dumnezeu, uită de el. „Misterul” e un cuvânt cât se poate de bun. Fiindcă Dumnezeu nu e o persoană, Dumnezeu e un mister care nu poate fi rezolvat, ceva în interiorul căruia te poți afla. Poți să-l cunoști într-un anume sens, într-un sens diametral opus sensului cunoașterii obișnuite. Inima ta îl poate cunoaște, îl poți iubi, iar prin iubire îl poți cunoaște, dar nu prin intermediul întrebărilor. Trăiești în el și îi permiți să trăiască în tine – totul e misterios. Chiar și firele de iarbă sunt misterioase, și pretutindeni e semnătura misterului, nu poți să faci o mișcare fără să dai peste Dumnezeu. Nu întrebi: „Unde e Dumnezeu?” Și nu întrebi „Ce e Dumnezeu?” Știi.

Rămâi cu acest sentiment de mirare. E dificil, e aproape imposibil, din cauză că mintea a fost instruită să pună întrebări, să investigheze. E ca o mâncărime – n-o poți lăsa să rămână acolo, îți vine să te scarpini. Dar încearcă. Începe cu mâncărimea. Dacă într-o zi simți că te mănâncă piciorul, nu te scărpina, așteaptă și rămâi cu mâncărimea. Cât poate să persiste? Încetul cu încetul dispare, se dizolvă și nu lasă urme, nu lasă semne în urma ei.

Dacă poți, rămâi cu sentimentul de mirare – o răbdare profundă e necesară pentru asta, fiindcă mintea se va simți cuprinsă cu totul de un neastâmpăr și va spune: „Întreabă, investighează. De unde vine mirarea asta? Și unde se duce? Ce e cu ea? De ce apare?” O mie de întrebări se vor ivi, dar rămâi cu sentimentul mirării și nu permite acestor întrebări să te tulbure. Chiar dacă ele apar, rămâi indiferent față de ele. Fii atent la sentimentul mirării și neatent la întrebări. Curând vei vedea că sentimentul mirării s-a topit într-un sentiment al misterului. Sentimentul mirării e ca un val mic, iar sentimentul misterului e oceanic, e întregul ocean. Valul dispare, se face nevăzut. Când simți mirarea, ești prezent. Când sentimentul mirării se topește în mister, nu mai ești prezent; rămâne numai un sentiment oceanic, o unitate cu întregul. Separarea a dispărut. E un sentiment foarte frumos.

Cel care a pus întrebarea spune: „Observându-mi gândurile și sentimentele, rămân cu un sentiment de mirare.” Rămâi! Rămâi cu el. Fă din el un însoțitor permanent. Nu există pe lume prieten mai bun. Nu există îndrumător mai bun – mirarea te conduce la mister. Mirarea e ușa către mister, iar misterul te duce către infinit, către divin, către Dumnezeu – spune-i cum vrei. Dar nu începe să gândești imediat. Știu că impulsul e greu de controlat, dar mai știu și că nu e imposibil – eu am reușit, așa că știu că se poate. E anevoios, e aproape imposibil – întrebările apar iar și iar, și uiți ce ți-ai propus. Ești atât de adormit, încât a-ți aminti un anumit lucru e ceva foarte dificil.

Eu știu că e greu să ții minte chiar și pentru un minut, dar dacă poți să ții minte un minut, efortul va fi răsplătit imens. Așa că data viitoare când simți mirare, rămâi cu ea, păstreaz-o. Va fi greu, dar dacă poți să o menții chiar și un singur minut, îți va oferi foarte mult. O mare tăcere te va înconjura și, încetul cu încetul, cu cât guști mai mult din ea și cu cât mai mult îi permiți să apară, cu atât mai multe posibilități se vor deschide. Va veni o zi când sentimentul mirării se va dizolva în mister – și odată cu acel sentiment de mirare te vei dizolva și tu.

Da, Iisus are dreptate când spune că doar copiii, aceia care au sentimentul mirării, oamenii asemănători copiilor – numai ei vor putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Vei fi ispitit să gândești. Mintea ta ar vrea să reducă mirarea la un simplu proces de gândire, dar rezistă acelei ispite. Dacă poți face asta, ai cheia în mâinile tale.

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Cum să comunici cu Dumnezeu

Citeam despre un hasid, un maestru evreu, Baal Șem. Era rabin într‐un sătuc și ori de câte ori erau necazuri în satul acela, boală, calamitate sau orice alt necaz, el se ducea în pădure. Acolo căuta un loc anume, sub un anume copac, unde îndeplinea un ritual și se ruga la Dumnezeu. După aceea, calamitatea, boala, necazurile dispăreau.

La un moment dat Baal Șem a murit. După ce a murit, au fost din nou necazuri în satul acela. Satul a fost lovit de calamitate și oamenii au cerut disperați un succesor, un nou rabin care să se ducă în pădure și să se roage la Dumnezeu. Noul rabin era foarte necăjit fiindcă nu știa exact locul și copacul unde se ruga Baal Șem. S‐a dus totuși în pădure și s‐a oprit în dreptul unui copac oarecare. A aprins focul, a îndeplinit ritualul și s‐a rugat la Dumnezeu zicând:

– Doamne, nu știu exact unde venea maestrul meu ca să se roage, dar Tu știi cu siguranță. Ești omnipotent, omniprezent, așa că nu văd de ce Te‐aș căuta într‐un loc anume. În satul meu sunt probleme, te rog, Doamne, ascultă‐mă și fă ceva pentru oamenii aceia.

Și atunci calamitatea a dispărut.

După un timp și rabinul acela a murit și succesorul lui a trebuit să rezolve aceleași probleme. În sat au fost necazuri și oamenii au venit la el. Noul rabin era și mai necăjit, fiindcă el nu mai știa nici măcar rugăciunea. S‐a dus totuși în pădure și a ales un loc oarecare. Nu știa cum se aprinde focul ritual, dar a aprins un foc așa cum s‐a priceput el și i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, eu nu știu să aprind focul ritual, nu știu nici locul și am uitat și rugăciunea. Dar tu ești atotcunoscător și știi deja aceste lucruri. Nu e nevoie să le știu și eu. Așa că fă ce este necesar.

Când s‐a întors în sat, necazurile trecuseră.

A murit și rabinul acela și din nou a fost nevoie de un succesor… Și din nou în sat au fost probleme. Sătenii au venit, ca de obicei, la rabin. Rabinul stătea în fotoliul lui. De acolo i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, uite ce e, eu nu mă duc nicăieri. Tu te afli pretutindeni, iar eu nu știu nici rugăciunea, nici ritualul, nici unde să‐l fac. Dar de vreme ce Tu știi totul, n‐ar trebui să conteze faptul că eu nu știu. Ce rost are rugăciunea spusă în cadrul unui ritual anume, îndeplinit într‐un loc anume? Eu știu doar povestea antecesorilor mei. Îți voi spune cum a fost cu Baal Șem și cu toți cei care i‐au urmat. Tu fă ceea ce trebuie făcut și cu asta basta.

Atunci toate problemele s‐au rezolvat. Se mai spune că partea aceasta i‐a plăcut lui Dumnezeu cel mai mult.

(din „Calea Yoga” de Osho)

calea yoga

Ești cu adevărat doar un om care s-a iluminat?

Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:

Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.

Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.

Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.

Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.

Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.

Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.

Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”

Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.

Osho