Despre sentimentul mirării

Osho,
Observându-mi gândurile și senzațiile, rămân cu un sentiment de mirare. Mă mir de unde vin și încotro se duc.

 

E frumos să fii umplut cu sentimentul mirării, dar rămâi vigilent, fiindcă imediat ai putea să-l pierzi. Dacă începi să te gândești de unde au venit gândurile și încotro se duc, sentimentul mirării s-a pierdut deja. A rămâne cu sentimentul mirării fără a permite gândurilor să-și facă apariția, asta înseamnă meditație.

Iisus spune iar și iar: „Numai aceia care sunt asemenea copiilor vor putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Ce vrea el să spună? Ce vrea să spună prin „asemenea copiilor”? El se referă la sentimentul mirării. Copiii rămân cu sentimentul mirării. Reține cuvântul rămân – ei nu se îndepărtează de el. Trec de la o mirare la alta, dar rămân cu sentimentul mirării. Mintea ta distorsionează imediat mirarea. O frântură de clipă ai fost într-o stare de mirare, dar în clipa următoare gândirea și-a făcut apariția și ai început să te gândești: „De unde vin aceste gân- duri? Unde se duc?” Acum sentimentul mirării nu mai există.

Întrebările omoară sentimentul mirării, indcă întrebările sunt deja în drumul către răspunsuri. O întrebare este o săgeată, ținta este răspunsul. Dacă poți primi răspunsul, acesta va fi moartea mirării. Dacă întrebi, ai început deja să te îndrepți către răspuns. Dacă primești răspunsul, mirarea e pierdută. De aceea, cu cât este umanitatea mai instruită și disciplinată în răspunsuri științifice, cu atât se pierde sentimentul mirării.

De fapt, să găsești acum un om capabil să se mire e aproape imposibil. Chiar dacă crezi că te miri, s-ar putea ca de fapt doar să crezi că te miri. Sunt mai mari șansele să te gândești, de fapt, la mirare. Sentimentul mirării este o dimensiune cu totul diferită, ea are o calitate total diferită. Sentimentul mirării înseamnă să rămâi cu ochi capabili să se minuneze, cu o inimă capabilă să se minuneze, fără să naști întrebări.

Florile sunt aici, fluturii sunt aici, arborii sunt aici; norii se mișcă și întreaga lume e minunată. Numai tu ți-ai pierdut sentimentul mirării. Privește cu ochi absolut tăcuți, fără întrebări care să-ți umble prin minte – asta înseamnă că nu cauți niciun răspuns. Dacă ești în căutarea unui răspuns, atunci ce faci, de fapt? – încerci să omori sentimentul mirării. Nu te simți în largul tău cu mirarea și de aici vine și întrebarea pe care ai pus-o.

Din mirare se nasc două posibilități. Una este cea a filosofiei, cealaltă este a religiei. Dacă mirarea se transformă într-un șir de întrebări, treci în dimensiunea filosofiei. Și te vei rătăci, fiindcă aceasta nu duce nicăieri, doar te distruge pur și simplu. O întrebare duce la un răspuns; răspunsul va duce la o mie de întrebări și tot așa la nesfârșit. Cu cât pui mai multe întrebări, și cu cât capeți mai multe răspunsuri, cu atât vei deveni mai divizat și mai fragmentar. Unitatea se pierde, ceea ce era un singur tot se transformă într-o multitudine de elemente.

O altă cale pornește din același punct: calea religiei. Rămâi cu sentimentul mirării, nu încerci să iscodești și nu transformi energia mirării într-o întrebare. Permiți mirării să existe, ești în largul tău cu ea, te simți perfect în compania mirării. Rămâi cu mirarea, iar ea devine prietena ta. Te însoțește atunci când mergi, atunci când dormi; deschizi ochii dimineața și mirarea e acolo. Inspiri și inspiri mirare, expiri și expiri mirare. Ea devine ființa ta întreagă – ești un om religios.

Un om religios este cel care trăiește cu mirare, cel care se simte perfect în largul lui cu mirarea și care nu se grăbește câtuși de puțin să o distrugă. În felul acesta el ajunge să cunoască nu răspunsurile, ci misterul de pretutindeni. Misterul nu este un răspuns. Ajungi față în față cu misterul numai atunci când ai încetat să mai pui întrebări. Mirarea duce la mister. Sentimentul mirării crește și crește și crește și întreaga viață devine o poveste misterioasă. Dacă vrei un termen religios pentru asta, acela e Dumnezeu.

Dacă nu te împaci prea bine cu termenul de Dumnezeu, uită de el. „Misterul” e un cuvânt cât se poate de bun. Fiindcă Dumnezeu nu e o persoană, Dumnezeu e un mister care nu poate fi rezolvat, ceva în interiorul căruia te poți afla. Poți să-l cunoști într-un anume sens, într-un sens diametral opus sensului cunoașterii obișnuite. Inima ta îl poate cunoaște, îl poți iubi, iar prin iubire îl poți cunoaște, dar nu prin intermediul întrebărilor. Trăiești în el și îi permiți să trăiască în tine – totul e misterios. Chiar și firele de iarbă sunt misterioase, și pretutindeni e semnătura misterului, nu poți să faci o mișcare fără să dai peste Dumnezeu. Nu întrebi: „Unde e Dumnezeu?” Și nu întrebi „Ce e Dumnezeu?” Știi.

Rămâi cu acest sentiment de mirare. E dificil, e aproape imposibil, din cauză că mintea a fost instruită să pună întrebări, să investigheze. E ca o mâncărime – n-o poți lăsa să rămână acolo, îți vine să te scarpini. Dar încearcă. Începe cu mâncărimea. Dacă într-o zi simți că te mănâncă piciorul, nu te scărpina, așteaptă și rămâi cu mâncărimea. Cât poate să persiste? Încetul cu încetul dispare, se dizolvă și nu lasă urme, nu lasă semne în urma ei.

Dacă poți, rămâi cu sentimentul de mirare – o răbdare profundă e necesară pentru asta, fiindcă mintea se va simți cuprinsă cu totul de un neastâmpăr și va spune: „Întreabă, investighează. De unde vine mirarea asta? Și unde se duce? Ce e cu ea? De ce apare?” O mie de întrebări se vor ivi, dar rămâi cu sentimentul mirării și nu permite acestor întrebări să te tulbure. Chiar dacă ele apar, rămâi indiferent față de ele. Fii atent la sentimentul mirării și neatent la întrebări. Curând vei vedea că sentimentul mirării s-a topit într-un sentiment al misterului. Sentimentul mirării e ca un val mic, iar sentimentul misterului e oceanic, e întregul ocean. Valul dispare, se face nevăzut. Când simți mirarea, ești prezent. Când sentimentul mirării se topește în mister, nu mai ești prezent; rămâne numai un sentiment oceanic, o unitate cu întregul. Separarea a dispărut. E un sentiment foarte frumos.

Cel care a pus întrebarea spune: „Observându-mi gândurile și sentimentele, rămân cu un sentiment de mirare.” Rămâi! Rămâi cu el. Fă din el un însoțitor permanent. Nu există pe lume prieten mai bun. Nu există îndrumător mai bun – mirarea te conduce la mister. Mirarea e ușa către mister, iar misterul te duce către infinit, către divin, către Dumnezeu – spune-i cum vrei. Dar nu începe să gândești imediat. Știu că impulsul e greu de controlat, dar mai știu și că nu e imposibil – eu am reușit, așa că știu că se poate. E anevoios, e aproape imposibil – întrebările apar iar și iar, și uiți ce ți-ai propus. Ești atât de adormit, încât a-ți aminti un anumit lucru e ceva foarte dificil.

Eu știu că e greu să ții minte chiar și pentru un minut, dar dacă poți să ții minte un minut, efortul va fi răsplătit imens. Așa că data viitoare când simți mirare, rămâi cu ea, păstreaz-o. Va fi greu, dar dacă poți să o menții chiar și un singur minut, îți va oferi foarte mult. O mare tăcere te va înconjura și, încetul cu încetul, cu cât guști mai mult din ea și cu cât mai mult îi permiți să apară, cu atât mai multe posibilități se vor deschide. Va veni o zi când sentimentul mirării se va dizolva în mister – și odată cu acel sentiment de mirare te vei dizolva și tu.

Da, Iisus are dreptate când spune că doar copiii, aceia care au sentimentul mirării, oamenii asemănători copiilor – numai ei vor putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Vei fi ispitit să gândești. Mintea ta ar vrea să reducă mirarea la un simplu proces de gândire, dar rezistă acelei ispite. Dacă poți face asta, ai cheia în mâinile tale.

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Cum să comunici cu Dumnezeu

Citeam despre un hasid, un maestru evreu, Baal Șem. Era rabin într‐un sătuc și ori de câte ori erau necazuri în satul acela, boală, calamitate sau orice alt necaz, el se ducea în pădure. Acolo căuta un loc anume, sub un anume copac, unde îndeplinea un ritual și se ruga la Dumnezeu. După aceea, calamitatea, boala, necazurile dispăreau.

La un moment dat Baal Șem a murit. După ce a murit, au fost din nou necazuri în satul acela. Satul a fost lovit de calamitate și oamenii au cerut disperați un succesor, un nou rabin care să se ducă în pădure și să se roage la Dumnezeu. Noul rabin era foarte necăjit fiindcă nu știa exact locul și copacul unde se ruga Baal Șem. S‐a dus totuși în pădure și s‐a oprit în dreptul unui copac oarecare. A aprins focul, a îndeplinit ritualul și s‐a rugat la Dumnezeu zicând:

– Doamne, nu știu exact unde venea maestrul meu ca să se roage, dar Tu știi cu siguranță. Ești omnipotent, omniprezent, așa că nu văd de ce Te‐aș căuta într‐un loc anume. În satul meu sunt probleme, te rog, Doamne, ascultă‐mă și fă ceva pentru oamenii aceia.

Și atunci calamitatea a dispărut.

După un timp și rabinul acela a murit și succesorul lui a trebuit să rezolve aceleași probleme. În sat au fost necazuri și oamenii au venit la el. Noul rabin era și mai necăjit, fiindcă el nu mai știa nici măcar rugăciunea. S‐a dus totuși în pădure și a ales un loc oarecare. Nu știa cum se aprinde focul ritual, dar a aprins un foc așa cum s‐a priceput el și i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, eu nu știu să aprind focul ritual, nu știu nici locul și am uitat și rugăciunea. Dar tu ești atotcunoscător și știi deja aceste lucruri. Nu e nevoie să le știu și eu. Așa că fă ce este necesar.

Când s‐a întors în sat, necazurile trecuseră.

A murit și rabinul acela și din nou a fost nevoie de un succesor… Și din nou în sat au fost probleme. Sătenii au venit, ca de obicei, la rabin. Rabinul stătea în fotoliul lui. De acolo i‐a spus lui Dumnezeu:

– Doamne, uite ce e, eu nu mă duc nicăieri. Tu te afli pretutindeni, iar eu nu știu nici rugăciunea, nici ritualul, nici unde să‐l fac. Dar de vreme ce Tu știi totul, n‐ar trebui să conteze faptul că eu nu știu. Ce rost are rugăciunea spusă în cadrul unui ritual anume, îndeplinit într‐un loc anume? Eu știu doar povestea antecesorilor mei. Îți voi spune cum a fost cu Baal Șem și cu toți cei care i‐au urmat. Tu fă ceea ce trebuie făcut și cu asta basta.

Atunci toate problemele s‐au rezolvat. Se mai spune că partea aceasta i‐a plăcut lui Dumnezeu cel mai mult.

(din „Calea Yoga” de Osho)

calea yoga

Ești cu adevărat doar un om care s-a iluminat?

Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:

Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.

Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.

Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.

Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.

Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.

Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.

Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”

Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.

Osho