Diferenta dintre Nirvana, Moksha si Kaivalya

Scopul golului absolut este eliberarea. Nu de lume vă eliberați. Vă eliberați de identificare. Nu vă identificați, să nu vă identificați niciodată cu nimic. Să țineți minte mereu că voi sunteți martorii, să nu pierdeți niciodată acel punct din care observați; apoi, într-o zi, conștiența interioară se ridică de parcă ar fi o mie de sori care răsar împreună.

Acesta este lucrul pe care Patanjali îl numește kaivalya, eliberarea.

Cuvântul kaivalya trebuie înțeles.
În India diverși profeți au folosit diverse cuvinte pentru acel lucru suprem.

Mahavira îi spune moksha. Moksha poate fi tradus corect ca „libertate absolută”, lipsă de legături; toate încarcerările au dispărut.

Buddha a folosit cuvântul nirvana; nirvana înseamnă „încetarea egoului”. La fel ca atunci când stingeți o lumină și flacăra pur și simplu dispare, la fel și lumea egoului dispare; nu mai sunteți o entitate. Picătura s-a dizolvat în ocean; sau oceanul s-a dizolvat în picătură. Este disoluție, anihilare.

Patanjali folosește kaivalya; cuvântul înseamnă „solitudinea absolută”. Nu este nici moksha, nici nirvana. Înseamnă solitudine absolută: ați ajuns într-un punct în care nimeni altcineva nu există pentru voi. Nimic altceva nu există; doar voi, doar voi, doar voi. De fapt, nu este posibil să spuneți că sunteți „eu”, pentru că „eu” are ca referință „tu” și „tu” a dispărut. Nu mai este posibil să spuneți că sunteți în moksha – eliberare, pentru că atunci când au dispărut toate legăturile, care este sensul libertății? Libertatea este posibilă dacă puteți fi închiși. Sunteți liberi pentru că închisoarea există undeva lângă voi. Nu sunteți în închisoare, există alți oameni în închisoare, dar potențial, teoretic, ați putea fi duși oricând la închisoare. De aceea sunteți liberi. Dar dacă închisoarea a dispărut absolut, complet, ce sens are să spuneți că sunteți liberi?
Kaivalya – doar solitudine. Dar să țineți minte, această solitudine nu are nimic de-a face cu singurătatea voastră. În singurătate există „celălalt”, este simțit; absența celuilalt este simțită. De aceea singurătatea este un lucru trist. Sunteți „singuri”: aceasta înseamnă că simțiți nevoia de celălalt. „Solitari”: când nevoia de celălalt dispare… sunteți destul pentru voi înșivă, absoluți în voi înșivă, fără nevoi, fără dorințe, fără să trebuiască să mergeți nicăieri. Asta vrea să spună Patanjali prin „ați ajuns acasă”. Aceasta este eliberarea descrisă de el; aceasta este nirvana sau moksha lui.

(Zice Osho în “Calea spre eliberare”)

Ești cu adevărat doar un om care s-a iluminat?

Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:

Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.

Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.

Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.

Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.

Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.

Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.

Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”

Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.

Osho

Un joc foarte periculos

Am să vă spun o poveste…

Odată, un tânăr provenind dintr-o familie aristocratică foarte bogată a venit la un maestru Zen. Avea totul, îşi putea îndeplini orice dorinţă; avea bani suficienţi, nu avea nicio problemă. Dar se săturase de tot – se săturase de sex, se săturase de femei, se săturase de vin. A venit la acel maestru Zen şi i-a spus:

– M-am săturat de lume. Există vreo cale să mă transform? Există vreun mod să mă cunosc pe mine însumi, să aflu cine sunt? Dar înainte să-mi răspunzi la întrebare, lasă-mă pe mine să-ţi spun ceva. Să-ţi spun ceva despre mine. Eu sunt din fire nehotărât şi nu pot face nimic prea mult timp, aşa că dacă îmi vei da vreo tehnică de meditaţie, dacă mă vei pune să meditez, să ştii că voi medita câteva zile, după care voi începe să trag chiulul, pentru că ştiu că nu mă aşteaptă nimic în această lume, decât nefericirea şi moartea. Aşa sunt eu, nu sunt statornic în nimic, prin urmare, înainte să-mi dai vreun sfat, ţine cont de lucrul acesta.

Maestrul i-a spus:

– Va fi foarte dificil dacă nu eşti din fire statornic, pentru că va trebui un efort susţinut ca să repari ce ai stricat în trecut. Trebuie să te întorci în timp, să realizezi o regresie. Să revii în momentul în care te-ai născut, când erai crud şi plin de prospeţime. Acea prospeţime trebuie recâştigată. Ea nu se află undeva înainte, ci înapoi, de aceea trebuie să te întorci la vârsta copilăriei, să redevii copil. Dar dacă zici că nu poţi face nimic mai mult de câteva zile, după care încerci să scapi, va fi dificil. Totuşi aş vrea să-ţi pun o întrebare: ai fost vreodată interesat de ceva atât de profund încât să simţi că te absoarbe complet?

Tânărul a stat şi s-a gândit şi apoi a răspuns:

– Da, de şah. Am fost mereu foarte interesat de jocul de şah. Îmi place şahul foarte mult şi cred că acesta este singurul lucru care m-ar putea salva. Tot restul m-a plictisit şi am renunţat la multe, numai şahul a rămas. Îmi petrec timpul cu el.

Maestrul a spus:
– Atunci cred că se poate face ceva. Aşteaptă puţin.
A chemat la el un servitor şi i-a spus să-l aducă pe un călugăr care meditase timp de doisprezece ani la mănăstire şi să-i spună acelui călugăr să ia cu el o tablă de şah.

Călugărul a venit, a adus tabla de şah – ştiuse cândva puţin şah, dar dacă timp de doisprezece ani meditase într-o cămăruţă, uitase şi de lume, şi de şah şi de tot.

Maestrul i-a spus:

– Ascultă, călugăre! Vei juca un joc foarte periculos. Dacă tânărul acesta câştigă, uite aici sabia, cu ea îţi voi tăia capul. Nu vreau ca un călugăr meditativ – care a meditat timp de doisprezece ani – să fie învins de un tânăr oarecare. Însă îţi promit că dacă vei muri de mâna mea vei fi bogat în cele mai înalte ceruri. Nu-ţi face probleme.

Tânărul nu se simţea prea în largul lui. Maestrul s-a întors către el şi i-a spus:

– Ai zis că te poţi lăsa absorbit total în jocul de şah. Uite, ai acum ocazia să fii absorbit total, nu de alta, dar este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă eşti învins, îţi voi tăia capul, dar ţine cont, ţie nu-ţi pot promite raiul, ca acestui călugăr. Cu el este în regulă, va ajunge acolo oricum, însă ţie nu pot să-ţi fac o asemenea promisiune. Dacă vei muri, vei ajunge în al şaptelea iad.

În primul moment, tânărul a încercat să se eschiveze. Era un joc mult prea periculos, iar el nu venise la maestru pentru asta. Însă, să fugă, era ruşinos. Era samurai, fiu de luptător. Fuga din faţa morţii nu era în sângele lui. A fost de acord.

A început jocul. Tânărul tremura ca frunza în vânt. Tot corpul îi tremura. A început să transpire. O transpiraţie rece i-a acoperit corpul, din creştet până-n tălpi. Era o chestiune de viaţă şi de moarte, aşa că mintea i s-a oprit – ori de câte ori ne confruntăm cu urgenţa maximă, procesele gândirii încetează; consumul de energie este atât de mare, încât corpul nu-şi mai permite să-şi irosească resurele pe activitatea mentală. Gândirea este o îndeletnicire pentru timpul liber. Când nu are nicio problemă reală, omul se poate gândi, dar când apare urgenţa şi nu mai este timp pentru minte, atunci procesele gândirii se opresc. În asemenea cazuri trebuie acţionat imediat.

Moartea se apropia cu fiecare moment. Călugărul juca foarte senin şi calm, în timp ce tânărul se gândea: „Moartea este sigură!” Dar imediat ce gândurile au dispărut, a fost total absorbit de joc. Când gândurile au dispărut, a uitat de moartea iminentă – fiindcă şi gândul la moarte tot un gând era. A uitat de moarte, a uitat de viaţă, a devenit o parte a jocului, total absorbit.

Treptat, mintea a dispărut cu totul şi a început să joace foarte bine. Nu mai jucase aşa niciodată. La început, călugărul juca mai bine decât el şi părea că o să câştige, dar din momentul în care tânărul s-a lăsat absorbit de joc, a făcut nişte mişcări foarte bune şi călugărul pierdea. Nu mai exista nimic în afara momentului prezent.

Toate problemele au dispărut, corpul a încetat să-i mai tremure, transpiraţia s-a evaporat. Se simţea uşor ca un fulg, imponderabil. Faptul că transpirase abundent la început fusese chiar de ajutor, fiindcă mai pierduse din greutate. Simţea că zbura. Mintea dispăruse, percepţia devenise clară, absolut clară, şi putea vedea cinci mişcări înainte. Nu mai jucase atât de bine niciodată. Jocul adversarului său era din ce în ce mai slab, era o chestiune de minute să îl învingă. Victoria lui era sigură.

Apoi, deodată, când privirea lui era clară, limpede ca o oglindă curată, şi percepţia profundă, l-a văzut pe călugăr. Era atât de inocent. Meditase doisprezece ani – devenise ca o floare. După doisprezece ani de austeritate, puritatea lui era absolută. Nu avea nicio dorinţă, niciun gând, niciun scop, nu mai exista nicio ţintă de atins pentru el. Era atât de inocent cât poate o fiinţă omenească să fie, mai inocent ca un copil. Faţa lui era atât de frumoasă, atât de limpede, ochii albaştri, senini ca cerul… Tânărul s-a simţit inundat de compasiune pentru omul din faţa sa – nu mai era mult şi acelui om urma să i se taie capul. În momentul în care a apărut compasiunea, în fiinţa tânărului s-au deschis uşi neştiute şi inima i s-a umplut de o simţire nouă, copleşitoare, necunoscută lui până atunci. Era beatitudinea. Asupra fiinţei sale interioare a început să plouă cu flori. Se simţea copleşit de beatitudine… Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea stare, o asemenea binecuvântare.

A început să facă greşeli intenţionate, gândindu-se: „Dacă eu sunt ucis, nu e nicio pierdere. Nu sunt vrednic de nimic. Dar dacă acest om este ucis, se pierde ceva atât de frumos! Eu sunt doar o existenţă inutilă…” Tânărul a tot făcut greşeli, astfel încât călugărul a câştigat. Atunci maestrul a răsturnat tabla de şah şi a început să râdă.

– Nu a pierdut nimeni acest joc. Aţi câştigat amândoi.

Călugărul era deja în rai, atinsese realizarea spirituală, prin urmare nu mai era nevoie ca un maestru să-i taie capul. Nu avusese nicio problemă când acesta spusese: „Îţi voi tăia capul.” Nu apăruse nici măcar un singur gând în mintea lui, nu se clintise nimic în el. Nu i se păruse că era o chestiune de alegere – când maestrul spune ceva, aşa trebuie să fie. A consimţit la spusele maestrului din toată inima. De aceea el nici nu tremurase, nici nu transpirase. Urma să joace şah; moartea nu era nici pe departe o problemă.

Maestrul i-a spus tânărului:

– Ai câştigat, iar victoria ta este mai mare decât a acestui călugăr. Îţi voi oferi iniţierea. Poţi să rămâi aici şi în curând vei atinge iluminarea.

Tânărul realizase cele două aspecte de bază: meditaţia şi compasiunea. Buddha le numeşte pragya, meditaţia, şi karuna, compasiunea.

El a spus:

– Te rog să îmi explici ce s-a întâmplat. Mă simt transformat. Nu mai sunt omul care a venit aici acum câteva ore. Omul acela a murit. Ceva s-a petrecut – ai făcut un miracol.

Maestrul i-a răspuns:

– Din cauză că moartea era iminentă, nu ai mai putut să gândeşti. Procesele mentale s-au oprit. Moartea era atât de aproape încât gândirea devenise imposibilă. Între tine şi moarte rămăsese un spaţiu atât de îngust, încât gândurile nu mai aveau loc să se mişte. Nu mai era spaţiu, mintea s-a oprit. Atunci a apărut spontan meditaţia. Dar asta nu ar fi fost de ajuns, fiindcă meditaţia care apare din cauza unei urgenţe nu rezistă, se pierde. Când urgenţa dispare, dispare şi meditaţia. Deci nu aş fi putut să răstorn tabla în momentul acela, a trebuit să aştept.

Când apare starea de meditaţie, indiferent din ce cauză, îi urmează compasiunea. Compasiunea este o înflorire a meditaţiei. Dacă nu apare compasiunea, înseamnă că din- tr-un motiv sau altul, meditaţia este greşită.

Maestrul a continuat:

– Apoi m-am uitat la tine. Erai inundat de beatitudine, aveai ochii unuia care a atins starea de buddha. L-ai privit pe călugăr şi ai simţit că este mai bine să te sacrifici tu decât să-l laşi pe el să moară, căci el este mai de preţ decât tine.

Aceasta este compasiunea autentică: atunci când celălalt devine mai preţios decât tine. Aceasta este iubirea: când te poţi sacrifica pentru un alt om. Când tu devii mijlocul şi celălalt scopul – aceasta este iubirea. Dacă tu eşti finalitatea şi celălalt este folosit ca mijloc de a o atinge, atunci e doar dorinţă. Dorinţa este întotdeauna plină de cruzime, în timp ce iubirea este întotdeauna plină de compasiune.

– Apoi am văzut în ochii tăi cum se naşte compasiunea, a spus maestrul, şi am observat că făceai greşeli intenţionate ca să pierzi, să fii tu ucis şi călugărul salvat. În acel moment am răsturnat tabla de şah. Câştigaseşi. Poţi să rămâi acum aici. Te-am învăţat şi meditaţia, şi compasiunea. Urmează aceste direcţii şi permite-le să se manifeste spontan în tine – nu ca răspuns al unor situaţii, nu ca soluţie de urgenţă, ci sub forma unei calităţi a fiinţei tale.

(din „O pasăre in zbor” de Osho)

cop1_OSHO_o pasare in zbor

Ramana Maharsi

Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit şi pe neaşteptate. Într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătăţii mele era normală şi foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Aşadar nici în ziua aceea când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătăţii mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simţind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înţeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea şi imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, şi nici măcar prietenii. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci şi acolo.

Şocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a articula verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morţii. Mi-am întins picioarele ca şi cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigaţia să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, ţeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut şi inert. Însă eu simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar şi sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Aşadar „Eu” sunt Spirit care transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt aşadar Spirit nemuritor.”

Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga fiinţă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentaţie mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conştientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinaţie pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenţiei mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neştirbită, din acel moment şi până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară şi să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot aşa cum nota principală (sruti) acompaniază şi se contopeşte cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.

Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepţie a Sinelui meu şi nu fusesem niciodată atras spre el în mod conştient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcţie, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinaţie de a sălăşlui permanent în „Sine”.

Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morţii şi realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare şi ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forţă anume, numeşte-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine şi m-a luat în stăpânire. După această experienţă am renăscut şi am devenit o fiinţă nouă, indiferentă la orice altceva şi nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.

„După experienţa morţii, lumea în care trăiam nu mai era aceeaşi”, îşi amintea Ramana. „Cum aş mai fi putut să-mi readuc atenţia la învăţătură? Înainte mai reuşeam totuşi să urmăresc lecţiile pe care mi le repetau ceilalţi băieţi şi să reproduc şi eu aceleaşi lucruri după ei, dar după aceea nu mai eram în stare nici măcar de atât. La şcoală mintea mea nu se mai putea concentra deloc la studii. Mi-l imaginam pe Dumnezeu, aşteptând să se pogoare deodată din ceruri şi să apară în faţa mea.”

„Înainte obişnuiam să merg destul de rar la templu cu prietenii, şi atunci doar priveam icoanele, îmi puneam pe frunte cenuşă sacră şi vermillon (roşu aprins) şi mă întorceam acasă fără a fi simţit nici cea mai mică emoţie. După trezirea la noua mea viaţă, mergeam la templu aproape zilnic. Mă duceam de unul singur şi stăteam vreme îndelungată în faţa lui Shiva, a lui Nataraja sau a zeiţei Minakshi şi a celor şaizeci şi trei de sfinţi. Simţeam cum mă cuprindeau valuri de emoţie. Spiritul meu încetase să mai considere trupul ca pe ceva important, aşa cum o făcea mai înainte, deoarece abandonase ideea eu-sunt-corpul. Ca urmare, spiritul meu tânjea să se ancoreze de ceva nou, de aici numeroasele mele vizite la templu, precum şi abandonarea sufletului într-o abundenţă de lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu (Ishvara) cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Stăpânul universului şi al destinelor tuturor creaturilor, Atotştiutorul şi Omniprezentul, şi mă rugam din când în când ca Harul lui să se pogoare asupra mea, pentru ca devoţiunea mea să crească şi să devină la fel de intensă şi eternă ca şi cea a celor şaizeci şi trei de sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam de loc, lăsând adâncul din mine să se reverse în adâncul din afară. Lacrimile erau un însemn al acestui exces sufletesc şi nu al vreunei senzaţii de plăcere sau durere.”

 

(Fragment din „Biografia lui Ramana Maharsi” de Gabriele Ebert)

 coperta biografia lui ramana maharshi v2b

Este o diferenţă între înflorire, trezire, realizare de sine şi iluminare?

Iluminarea este adevărul ultim. Căutătorul dispare, dar adevărul e găsit. Călătorul dispare, dar Dumnezeu e găsit. E important să înţelegi diferenţele…
De la iluminare nu mai e posibil să recazi, fiindcă tu nu mai eşti acolo, ca să poţi să recazi. Dar atâta vreme cât eşti, e posibil. Numai absenţa ta reprezintă garanţia că nu mai poţi recădea.

Înflorirea e începutul intrării în tine însuţi – tot aşa cum intri într-o grădină. E de o importanţă uriaşă, căci fără să intri nu vei ajunge niciodată la centru. Înflorind, îţi recunoşti pentru prima dată potenţialul. Înflorirea e perioada de tranziţie, de la omenesc la divin. Dar poţi să recazi, fiindcă înflorirea e atât de recentă şi de fragilă, iar trecutul tău e atât de vechi şi de puternic – te poate trage la loc; e încă acolo.

Trezirea înseamnă că te-ai apropiat foarte mult de centrul tău. Şi pe măsură ce te apropii de centru, căderea devine din ce în ce mai dificilă deoarece noua ta experienţă capătă putere, forţă, experienţă, iar vechiul pierde teren. Dar vechiul e încă acolo; el n-a dispărut. De obicei oamenii ajunşi la trezire nu mai cad, dar posibilitatea rămâne: se poate cădea.

Realizarea de sine înseamnă că ajungi la centrul tău. Multe religii au crezut că realizarea de sine e finalul – jainismul, de pildă – că ai ajuns la adevărul tău suprem. Nu e adevărat. Realizarea de sine nu e decât un strop de rouă care a devenit conştient, vigilent, mulţumit, împlinit. E aproape imposibil să mai cazi odată ce ai ajuns la realizarea de sine, dar spun aproape imposibil, nu absolut imposibil, fiindcă sinele te poate amăgi; îţi poate aduce egoul înapoi.
Sinele şi egoul sunt foarte asemănătoare. Sinele e cel natural, iar egoul e cel sintetic, aşa că se întâmplă uneori ca un om care a ajuns la realizarea de sine să devină un egoist pios. Egoismul lui nu va face niciun rău nimănui, dar cu siguranţă îl va împiedica să cadă în ocean şi să dispară cu desăvârşire.

Iluminarea e stropul de rouă care alunecă de pe frunza de lotus în oceanul vast, infinit. Odată picătura căzută în ocean, acum nu mai există cale nici măcar să fie găsită. Problema întoarcerii nu se mai pune.
Iluminarea este, aşadar, adevărul ultim. Ceea ce începe ca înflorire merge pe calea trezirii, ajunge la realizarea de sine. Apoi încă un salt cuantic şi dispari în ceea ce e veşnic, în ceea ce e infinit.
Tu nu mai eşti, doar existenţa e.

V-am vorbit despre Kabir, misticul cel mai mare al Indiei. Când era tânăr, a ajuns la realizarea de sine şi a scris un distih:

Herat, herat he sakhi Rahya Kabir, herai

„Căutând şi căutând şi tot căutând, o, prietene, căutătorul s-a pierdut.
Explorând şi explorând şi tot explorând, exploratorul s-a pierdut.”

Bund samani samund mein Sokat herijai

„Picătura de rouă a alunecat în ocean; acum nu mai e chip să fie adusă înapoi.”

Dar era prea devreme pentru a spune asta. Picătura de rouă era încă acolo, alunecând către ocean, dar încă nu căzuse în ocean.

Când i se apropia sfârşitul, Kabir s-a iluminat. L-a chemat pe fiul său, Kamal, şi i-a zis: „Am scris ceva greşit. La momentul respectiv acela era sentimentul meu, că ajunsesem la adevărul ultim. Înainte să mor, modifică şi scrie ceea ce am să-ţi spun acum.”

Modificarea e foarte mică la nivel de cuvinte, dar la nivel de experienţă e uriaşă. A folosit din nou aceleaşi cuvinte:

Herat, herat he sakhi
„O, preaiubite, căutând şi explorând, căutătorul s-a pierdut.”
Samund samund bund mein Sokat herijai
„Şi oceanul a alunecat în picătura de rouă; acum e imposibil de găsit.”

O mică diferenţă la nivel de cuvinte… „Picătura de rouă a alunecat în ocean” – ceva din sine a rămas în ea. Dar „oceanul a alunecat în picătura de rouă”… aceasta este extraordinara experienţă şi explozie a iluminării. Prima afirmaţie era despre realizarea de sine; a doua afirmaţie e despre iluminare.

Din iluminare, căderea e pur şi simplu imposibilă. Eşti dus – şi eşti dus pentru totdeauna; nici măcar o umbră sau o urmă a ta n-a mai rămas în urmă.
Până la realizarea de sine, posibilitatea rămâne – ea se micşorează tot mai mult, dar rămâne. Poţi începe să fii egoist cu privire la realizarea ta de sine. „Am ajuns la cunoaştere, sunt o persoană realizată. Sunt un sfânt, l-am întâlnit pe Dumnezeu” – „dar acel ‚eu’ e acolo, indiferent cât de pios. Până şi umbra lui e periculoasă; te poate trage înapoi.

Şi puteţi vedea şi la sfinţii voştri… un ego ciudat, dar foarte subtil. Spiritualitatea a devenit realizarea lor. Unii au toate bogăţiile din lume, alţii sunt cei mai frumoşi, alţii cei mai puternici, iar alţii sunt cei mai pioşi. Ceea ce contează nu e ce anume alimentează egoul – orice idee te poate face să cazi.

Nu trebuie să te opreşti până când nu ai ajuns în punctul în care nu mai eşti: atunci când nu mai există nimeni care să revendice experienţa, când ai parcurs tot cercul şi te-ai întors la lume ca un nimeni. Poate că oamenii nu te vor recunoaşte ca pe un mare sfânt… şi după cum am văzut eu, cei mai mari sfinţi au rămas nerecunoscuţi, fiindcă oamenii înţeleg numai limbajul egoului. Ei nu înţeleg limbajul absenţei egoului.
Cel mai mare înţelept le va părea oamenilor un om obişnuit, fără să aibă nimic special, fără să susţină că are vreun talent, vreo avere, vreo putere, geniu, cunoaştere – fără să susţină nimic. A devenit absolut un zero. Dar zeroul nu e negativ, e plin de dumnezeire, debordează de dumnezeire.

(Zice Osho în “Splendoarea ascunsă”)

 

splendoarea ascunsă v2

Despre „iluminarea spirituală”, „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”

Noi „creştem” din univers tot aşa cum frunzele cresc pe ramuri, iar ramurile cresc din copac. A crede că exişti separat este ca şi cum ai crede că eşti o frunză care a crescut în aer, fără copac. Iată iluzia! Universul este „copacul” nostru comun, realitatea care ne naşte şi apoi ne distruge, doar pentru a ne transforma şi a ne naşte din nou. Cu acest proces putem colabora sau i ne putem opune, depinde câtă minte avem.

Iluminarea spirituală, termen preţios sub care s-au redactat tratate şi mai preţioase (câteva absolut indigeste), înseamnă înţelegerea acestei idei foarte simple. Tu nu eşti separat de mine! Eu şi tu suntem conectaţi, indiferent dacă asta ne place sau nu. Ceea ce îţi fac ţie, într-un fel, îmi fac mie însumi, deoarece tu eşti o parte din mine, iar eu sunt o parte din tine. Odată înţeleasă, ideea rodeşte într-un mod particular în planul acţiunii, în sensul următor: devine temeiul unor acţiuni pătrunse de iubire sau grijă pentru cei în care ne recunoaştem. Cu cât aceştia sunt mai mulţi, cu atât sfera iubirii se extinde.

Asta mă face, de pildă, să cred că Soarele este o fiinţă extraordinar de iubitoare, deoarece el răsare deopotrivă pentru cei cinstiţi şi pentru pungaşi, pentru oameni buni la suflet şi pentru hahalere. Tot aşa, ploaia cade peste ogoarele celor bogaţi şi săraci, deopotrivă, iar un pom îşi oferă fructele şi celor care îl îngrijesc şi celor care îl lovesc.

——-

Nu-ţi sugerez să faci tot felul de experienţe ciudate sau periculoase care, chipurile, ţi-ar testa limitele sau ţi-ar adânci cunoaşterea. Te invit să îţi trăieşti viaţa, măcar pentru o vreme, ghidat de ideea că nimic nu există separat de tine şi că, într-un fel misterios, participi la tot ceea ce se întâmplă, nu doar în această lume, ci şi în toate lumile posibile. Observă cum te simţi. Observă ce apare sau ce dispare din viaţa ta.

Trăieşte evenimentele care vin peste tine ca şi cum le-ai produce, într-o parte nevăzută a minţii tale gigantice. Acesta e un proces de amplificare. Te dilaţi atât de mult încât devii întregul, Totalitatea, Sinele. E posibil să nu-ţi placă, dacă îţi respingi propriile tendinţe narcisice. Nu-i nimic, ţi se potriveşte mai mult procesul contrar, de dimensiune.

Trăieşte evenimentele ca şi cum nu ai avea minte şi corp, adică ai fi doar un observator invizibil al întâmplărilor. Nu tu citeşti această carte. Altcineva o citeşte şi tu doar oobservi. În loc să te extinzi la infinit, ca în cazul precedent, te dizolvi. E acelaşi lucru. Şi zero, şi infinitul sunt inconceptibile pentru mintea umană. În ambele cazuri ceea ce rămâne este Sinele. Trăieşte această experienţă. Se numeşte experienţa realizării Sinelui.

Ştiu o mulţime deoameni care fac lucruri din cele mai extravagante pentru a o trăi. Ştiu pe cineva capabil să stea 3 ore pe cap (în Shirshasana). Altcineva bolboroseşte la nesfârşit o mantra sau o rugăciune creştină. Un altul îşi ţine respiraţia 10 minute, în speranţa că asta îl va face mai înţelept. Ţi-am spus, lumea este un spectacol extraordinar. Nu văd de ce ar trebui să fie chinuitor. Iluminarea spirituală nu este ceva ce poate fi atins, obţinut, câştigat sau primit ca premiu. Pentru a fi conştient, pentru a simţi că eşti, nu trebuie să faci nimic. PUR ŞI SIMPLU ŞTII ASTA!

Ceea ce te învaţă un Maestru provine din trecutul lui, din istoria lui de viaţă. Tehnicile pe care ţi le predă sunt amintirile lui. Dacă este un maestru adevărat te va constrânge să le realizezi cu un singur scop. Să ţi-l spun? Ţi-l spun, într-un acces de compasiune. Scopul metodologiilor şi tehnicilor spirituale este SĂ TE SATURI DE ELE. Ele nu-ţi oferă acel ceva esenţial pe care îl cauţi, pentru că tu deja ai acel „ceva”. Aceasta este starea de unitate.

Tu nu exişti separat de nimic, aceasta este o realitate care nu se poate modifica sau îmbunătăţi. TEHNICILE NU ATING CONŞTIENŢA! Tehnicile produc rezultate, uneori spectaculoase, în domeniul corpului şi minţii. Uddiyana Bandha sau Nadi SodhanaPranayama îţi permit accesul la puteri paranormale. Puterile paranormale (siddhis) te menţin în lumea iluziei, ba fac spectacolul şi mai înşelător. Clarviziunea sau alte forme de percepţie extrasenzorială nu reprezintă experienţe spirituale. Sunt experienţe psihologice. Un bătrânel cu dinţii în gură aproape epuizaţi poate fi mult mai avansat spiritual decât un guru tantric, care poate declanşa ploaia.

Spiritualitatea nu rezidă în acţiunile unui om care se simte separat, oricât de nobile sau fenomenale ar fi acestea. Experienţa spirituală este experienţa non separabilităţii. Aceasta este experienţa imediată, prezentă, indiferent de conţinutul ei. A mânca poate fi un act la fel de spiritual ca a te ruga pentru cineva. Contează nu atât ceea ce faci, cât starea de conştienţă în care acţionezi.

E adevărat, funcţionând în această stare de conştienţă nu mai simţi deloc impulsul de a face unele lucruri. De pildă, nu-ţi mai vine să loveşti în aproapele tău, deoarece a-l lovi pe el înseamnă a te lovi pe tine. La un alt nivel, nu-ţi mai vine să arunci obiectele nedegradabile în Natură, deoarece e ca şi cum le-ai arunca în propria ta casă. Renunţi la ideea de a-i înşela pe alţii, deoarece e ca şi cum te-ai înşela pe tine. Şi o sumedenie de alte fapte pe care le pot numi „morale”, cu diferenţa că, nefiind forţate („trebuie să te comporţi aşa”), sunt frumoase şi naturale.

——

Inteligenţa intuitivă îţi revelează natura unitară a realităţii, interdependenţa elementelor care o compun, nonseparabilitatea ei originară. Realitatea este o totalitate organică, în mişcare, infinit-diferenţiată, dar nu divizată sau scindată. Fragmentarea este doar o iluzie. O iluzie este şi Eul separat, izolat, repliat asupra lui însuşi. Credinţa în acest Eu este o marepacoste de care, după cum vezi, încerc să te scap (simultan, şi pe mine, deoarece, ştii de-acum, indiferent dacă ne convine sau nu, suntem legaţi unul de altul).

Dacă vrei, putem să-i dăm acestui proces un nume mare! Îi putem spune „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”. Mă interesează mai puţin ce scrie pe etichetă. Ceea ce contează este realizarea. Eu mi-am făcut datoria. Te-am adus în faţa uşii. Oare vei intra? Dacă vei intra vei înţelege, pentru prima dată, ce este spiritualitatea.

Spiritualitatea nu este religie. Spiritualitatea nu este esoterism. Nu este nici hedonism epicurean sau tantric. SPIRITUALITATEA ESTE CONŞTIENŢĂ. Nu este însă conştienţă de sine sau conştienţă de altul. Este înţelegerea că nu există altul. Celălalt, oricine ar fi acesta, eşti tu într-o altă formă, eşti tu deghizat, participând inocent sau complice la un joc seducător, de dimensiuni cosmice.

E foarte posibil să nu mă crezi. Asta face parte din joc! Şi pentru că cel mai frumos joc este acela în care există surprize, Sinele şi-a limitat conştiinţa infinită, suficient de mult pentru a i se părea că este piatră, vierme, girafa sau om. Pe firul timpului, în câte un bărbat sau o femeie, Sinele îşi revelează natura. Aceasta este, simbolic vorbind, ultima lui încarnare. Dar spectacolul nu se întrerupe. Sinele continuă să se manifeste, prin chiar natura lui, care, deşi dezvăluită, continuă să fie surprinzătoare şi misterioasă.

(zice Adrian Nuță în „Calea Vrajitorului”)

Osho

Iluminarea – o rupere de trecut

Și s-a întâmplat. A fost un miracol, dar mi-a fost foarte, foarte greu. Nu mă ajuta nimeni, nimeni nu-mi spunea unde mă duc și ce se întâmplă cu mine. Toți îmi erau împotrivă – părinți, profesori, prieteni – toți cei care îmi voiau binele. Toți erau împotrivă. Dar nu puteau face nimic, nu puteau decât să mă condamne, puteau să mă întrebe ce mai fac. ai nu făceam nimic! Totul mi se întâmpla, peste voința mea. Făcusem ceva, în mod inconștient bătusem la poartă și ea se deschisese. Meditam de mulți ani, credeam pe undeva fără să fac nimic, și încet, încet, ajunsesem într-un spațiu unde nu se întâmpla nimic, în care mă aflam ca o prezență, ca un observator.

Și nici observator nu eram, pentru că nu era nimic de observat – eram doar o prezență. Cuvintele nu pot descrie aceste lucruri, cuvintele în general prezintă lucruri care pot fi făcute. Eu nu făceam nimic. ședeam sau mergeam, dar nu făceam nimic, de fapt. Pierdusem orice ambiție, nu mai doream să fiu cineva, nu mai doream să fac nimic. Eram scufundat în mine însumi. Totul era vid, și vidul aduce cu sine o stare de nebunie. Dar tot vidul este singura poartă spre Dumnezeu. Numai cei care sunt gata să înnebunească pot ajunge acolo, nimeni alții.

M-ați întrebat ce s-a întâmplat când m-am iluminat…

Am râs, un râs din toată inima, pentru că am văzut cât de absurd este să te străduiești să te iluminezi. E ridicol, pentru că ne naștem iluminați, și să te străduiești să obții ceva care deja există e o prostie. Tu ai deja ceea ce te străduiești să realizezi; numai lucrurile pe care încă nu le ai pot fi dobândite, cele care nu fac parte implicit din ființa ta. Iluminarea este însăși natura omului.

Am luptat pentru asta multe vieți, asta a fost ținta mea. Am făcut tot ce am putut, dar de fiecare dată am ratat. așa a fost să fie, pentru că nu era ceva care poate fi dobândit. Iluminarea este natura omului, el nu o poate dobândi. Nu o poate face din ambiție.

Mintea este ambițioasă – aleargă după bani, putere, prestigiu. ai, într-o zi, când se satură de toate aceste activități extrovertite, își îndreaptă preocupările către iluminare, eliberare, nirvana, Dumnezeu… E aceeași ambiție – nu s-a schimbat decât obiectul. Mai întâi, obiectul a fost exterior, acum este interior. Atitudinea, abordarea nu s-a schimbat; ești același om, în aceeași rutină.

Ziua în care m-am iluminat“ este ziua în care mi-am dat seama că nu era nimic de realizat, nimic de făcut, nici un loc de atins. Suntem deja divini și perfecți, așa cum suntem. Nu avem nevoie de îmbunătățiri: Dumnezeu nu creează imperfecțiune. Chiar dacă te întâlnești cu un om imperfect, poți vedea că imperfecțiunea sa este perfectă. așa cum spuneam, Dumnezeu nu creează nimic imperfect.

Când spun: „ziua în care m-am iluminat“, folosesc un limbaj incorect, dar cum nu există altul, trebuie să folosesc cuvinte create de om, cuvinte precum: realizare, ideal, dobândire, îmbunătățire, progres, evoluție. Limbajul nostru nu a fost creat de iluminați. Aceștia nici n-ar putea-o face, chiar dacă ar vrea, pentru că iluminarea se petrece în liniște. Cum să transpui liniștea în vorbe? Oricât ai încerca, vorbele tot vor distruge liniștea…

Lao Tse spunea: în momentul în care afirmi un adevăr, el devine fals. Nu ai cum să spui adevărul. Dar trebuie să folosești limbajul, nu se poate altfel. așa că vorbim știind sigur că limbajul nu este adecvat experienței. Deci, eu spun: „ziua în care m-am iluminat“. Nu este o realizare, și cu atât mai puțin a mea…

Am râs în ziua aceea pentru că făcusem atâtea eforturi prostești ca să ajung acolo. Am râs de mine, am râs de toată omenirea care vrea să realizeze, să dobândească, să îmbunătățească…

În mine a apărut o stare de totală relaxare – așa se întâmplă cu toți. Încercasem totul. După aceea, văzând zădărnicia oricărui efort, am lăsat totul baltă. Am uitat. Șapte zile am trăit cât mai banal cu putință. Cei cu care eram au fost surprinși, pentru că a fost prima oară când m-au văzut trăind în cotidian. Viața mea, până atunci, fusese condusă de o disciplină strictă.

Doi ani trăisem în familie, și toți știau că mă sculam la trei dimineața ca să alerg câțiva kilometri buni, după care făceam baie în râu. Totul era o rutină ferm stabilită. Aveam febră sau eram bolnav, nu conta, făceam mereu același lucru.

Meditam timp de ore întregi. Nu mâncam prea mult, nu beam ceai sau cafea; eram foarte strict cu hrana pe care o consumam. În dimineața primei zile din cele oapte, m-am sculat la ora nouă și am băut ceai. Toți au rămas uimiți. Au spus: „Ce s-a întâmplat? Ai renunțat?“ Mă credeau un mare yoghin.

Aveam o singură fâșie de material cu care mă îmbrăcam. Ziua mi-o înfășuram pe trup, iar noaptea dormeam acoperit cu ea. Dormeam pe o rogojină de bambus. Acesta era unicul confort pe care mi-l îngăduiam. Nici nu aveam altceva în proprietatea mea… Toți s-au mirat când m-am sculat la nouă. Au spus: „Ceva nu-i în ordine. Ești bolnav?“ Am spus: „Nu, acum nu mai sunt. Am fost bolnav, mai mulți ani, dar acum sunt perfect sănătos. Mă voi trezi când somnul nu-mi va mai fi necesar, mă voi duce la culcare când mă va ajunge oboseala. Nu vreau să mai fiu sclavul unui ceas. Voi mânca ce doresc, voi bea ce doresc… Ce-i prea mult nu-i sănătos“. ai timp de șapte zile am uitat de toate scopurile și restricțiile pe care mi le impusesem, după care, nu mi-am mai reamintit niciodată de ele.

În a șaptea zi s-a întâmplat, ca din senin. Când am râs, grădinarul m-a auzit. Știa el că eram puțin nebun, dar nu mă mai auzise râzând așa. A venit în mare grabă și m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“ I-am spus: „Nu te speria. Știai că sunt zăpăcit, acum am înnebunit de tot. Râd de mine. Du-te înapoi la treburile tale. Asta e“.

Am muncit multe vieți – în care mi-am impus, am luptat, am făcut orice – și nu s-a întâmplat nimic. Acum înțeleg de ce. Efortul însuși era un obstacol, scara însăși mă împiedica să urc, dorința de căutare mă bloca. Nu poți ajunge nicăieri dacă nu cauți – căutarea este necesară – dar vine un moment când trebuie să abandonezi însăși căutarea. Ai nevoie de barcă pentru a traversa râul, dar vine un moment în care te dai jos din barcă, lași totul în urmă și uiți. Efortul este necesar, nimic nu se face fără efort. Pe de altă parte, doar prin efort, nimic nu este posibil.

Cu șapte zile înainte de 21 martie 1953 am încetat să mai îmi impun ceva. Vine un moment când vezi zădărnicia oricărui efort. Ai făcut tot ce ai putut și nu s-a întâmplat nimic. Ai făcut tot ce era omenește posibil. Ce mai e de făcut? Renunți la orice efort, ești neajutorat. În ziua aceea am renunțat la căutare, n-am mai cerut nimic, n-am mai așteptat să se întâmple nimic – și lucrurile au început să se întâmple. Din neant, a apărut o nouă energie. Nu venea de nicăieri, venea de pretutindeni. Era în copaci, în pietre, în cer, în soare, peste tot. Căutasem cu atâta încrâncenare și crezusem că era departe – dar ea era aproape de tot! Ochii mei se concentraseră asupra depărtărilor, asupra liniei orizontului, dar și-au pierdut abilitatea de a vedea ceea ce era chiar lângă ei!

În ziua în care efortul a încetat, eu însumi am încetat să mai exist – căci nu poți exista fără efort, fără dorință, fără luptă. Fenomenul egoului, al sinelui, este un proces, nu un lucru. Nu este o substanță care se află în tine, este ceva ce creezi în fiecare moment. E ca și pedalatul pe bicicletă: dacă pedalezi, bicicleta înaintează; dacă nu, se oprește. Mai merge puțin, din inerție, dar în final se oprește. Nu mai are energie, putere, să meargă nicăieri. Mai devreme sau mai târziu, ea va cădea, va dispărea.

Egoul există pentru că noi pedalăm pe bicicleta dorinței, pentru că ne luptăm pentru ceva sau altceva, pentru că ne forțăm să mergem înainte. Acesta este fenomenul egoului – să te forțezi să mergi înainte, să sari în viitor, să sari în non- existență, în miraj. E dorință, și nimic altceva. Este sete, și nimic altceva.

Egoul nu este în prezent, ci în viitor. Dacă te proiectezi în viitor, egoul este foarte puternic. Dacă exiști în prezent, egoul devine un miraj; el începe să dispară.

În ziua în care am încetat să mai caut… E greșit să spun că am încetat să mai caut, mai bine zis căutarea a încetat. E mai corect așa, și repet, în acea zi căutarea a încetat. „Eu“ nu mai eram acolo. Dacă aș fi încetat-o eu, ar fi fost un efort al meu, o dorință a mea… Dorința supraviețuiește și continuă să existe în moduri foarte subtile.

Nu poți opri dorința, poți doar să o înțelegi. În simpla înțelegere stă și oprirea ei. Nu uitați, nimeni nu poate opri dorința, și realitatea devine cu adevărat prezentă numai atunci când dorința încetează.

Iată dilema. Ce să faci? Dorința există, budiștii spun pe de o parte că ea trebuie oprită, dar în același timp, ei afirmă că omul nu poate opri dorința. Ce e de făcut? așa pun ei oamenii în fața dilemei. Toți oamenii sunt supuși dorinței, cu siguranță. Aceasta trebuie oprită, e adevărat. Dar tot ei spun că dorința nu poate fi oprită. Ce e de făcut?

Dorința trebuie înțeleasă. O puteți înțelege, îi puteți vedea zădărnicia. Este necesară o percepție directă, o înțelegere imediată.

În ziua în care dorința a încetat, m-am simțit complet neajutorat și lipsit de orice speranțe. Fără speranțe, fără viitor. Nu era nimic de sperat, pentru că orice speranță e zadarnică, nu duce nicăieri. Totul se învârtește. Totul pendulează în fața ochilor tăi, îți creează noi iluzii, te cheamă. „Hai, grăbește-te, vei ajunge acolo!“ Dar oricât de repede ai alerga, nu ajungi niciodată. E ca și orizontul pe care îl vezi. Îți apare, dar nu este acolo. Mergi spre el, și el fuge de tine. Cu cât alergi mai repede, cu atât mai iute se îndepărtează el. Mergi încet, și el merge încet. Un lucru este sigur: distanța între tine și linia orizontului rămâne mereu aceeași. Nu o poți reduce nici măcar cu un centimetru.

Nu poți reduce distanța dintre tine și speranțele tale. Speranța este orizontul. Încerci să te conectezi cu orizontul, cu speranța, cu dorința proiectată. Dorința este ca o punte – o punte către lumea viselor, pentru că orizontul, în sine, nu există. Nu te poți conecta la el, poți doar să visezi la o punte. Nu poți fi unit cu non-existența.

În ziua în care dorința a încetat, m-am uitat la ea și am văzut cât de zadarnică era. Eram neajutorat și lipsit de speranțe. În acel moment, ceva a început să se întâmple. A început să se întâmple ceea ce căutasem timp de vieți întregi. Întreaga speranță se afla în lipsa ei, în lipsa dorințelor se aflau toate împlinirile, întreaga existență te ajută când ești neajutorat.

Existența așteaptă. Când vede că muncești cu mijloacele tale, ea nu se amestecă. așteaptă. ai poate aștepta la infinit; existența nu se grăbește. Ea este însăși eternitatea. În momentul în care nu-ți mai aparții – când lași totul baltă, când dispari – întreaga existență aleargă spre tine, pătrunde în tine. ai pentru prima oară, lucrurile încep să se întâmple.

Șapte zile am trăit în această stare de neajutorare, fără speranțe, dar în timpul acesta ceva se năștea… Pentru mine, „fără speranțe“ nu înseamnă același lucru ca pentru voi. Eu spun că nu mai aveam speranțe în mine însumi. Speranța era absentă. Nu eram trist, ci chiar fericit; eram foarte liniștit, calm, relaxat, concentrat în mine însumi. Fără speranță într- un fel cu totul nou. Dacă nu exista speranța, putea exista lipsa ei? Amândouă dispăruseră.

Absența oricărei speranțe era totală și absolută. Speranța dispăruse, și odată cu ea dispăruse și contrapartea ei, lipsa speranței. Era o experiență cu totul nouă: aceea de a fi fără speranță. Nu era o stare negativă. Trebuie să folosesc cuvintele acestea, dar nu e vorba de o stare negativă. Dimpotrivă, este absolut pozitivă. Nu era numai o absență, ci și o prezență. Ceva urca în mine, ceva mă inunda.

Când am spus că eram neajutorat, nu mă refer la sensul de dicționar al acestui cuvânt. Spun doar că eram necentrat în sine – nu depindeam de mine, nu mă bazam pe mine. Nu aveam nimic care să mă susțină, locuiam într-un abis fără fund. Nu-mi era teamă, pentru că nu aveam nimic de protejat.

Nu-mi era teamă, pentru că nu era nimeni de care să-mi fie teamă.

În acele șapte zile s-a petrecut o transformare formidabilă, totală. În ultima zi, prezența acelei energii cu totul noi, luminoase, încântătoare, a devenit atât de intensă încât era aproape insuportabilă – era ca o explozie, ca și cum aș fi devenit nebun de fericire. Tânăra generație din Occident exprimă foarte bine acest lucru: eram „high“, mă simțeam complet drogat, îmbătat…

Întreaga zi a fost ciudată, uluitoare, o experiență cutremurătoare. Trecutul dispărea ca și cum nu mi-ar fi aparținut niciodată, ca și cum numai aș fi citit despre el, ca și cum l-aș fi visat, ca și cum ar fi fost povestea altcuiva de fapt, și eu numai am auzit-o. Mă despărțisem de trecutul meu, îmi smulsesem rădăcinile din propria mea istorie. Îmi pierdeam autobiografia. Deveneam o non-ființă, ceva care purta numele anatta, dat de însuși Buddha. Granițele dispăreau, distincțiile dispăreau.

Mintea dispărea; era foarte, foarte departe. Mi-era greu să țin pasul cu ea, se îndepărta tot mai mult, iar eu nu țineam neapărat să-mi fie aproape. Eram indiferent la toate. Totul era în regulă. Nu doream să rămân legat de trecut. Către seară, totul a fost foarte greu de suportat – dureros, chinuitor. Cam ca durerile nașterii pentru o femeie, ca atunci când aduci pe lume un copil.

În vremea aceea mă duceam la culcare pe la doisprezece sau unu noaptea, dar în acea zi părea că e imposibil să rămân treaz. Mi se închideau ochii, nu puteam să-i țin deschiși. Era ceva iminent, ceva urma să se întâmple. Nu puteam spune ce – poate chiar moartea – dar nu-mi era teamă. Eram gata pentru orice. Acele șapte zile fuseseră atât de frumoase încât eram pregătit chiar și să mor, nu mai aveam nevoie de nimic. Fusesem foarte fericit, foarte mulțumit, chiar și moartea era binevenită.

Ceva urma să se întâmple, ceva asemeni morții, o finalitate, ceva care era moarte sau renaștere, răstignire sau înviere; ceva de cea mai mare importanță mă aștepta chiar după colț. Și eu nu puteam ține ochii deschiși, eram ca și drogat…

M-am dus la culcare pe la ora opt… Dar nu era o stare de somn. Atunci am înțeles de ce Patanjali spunea că somnul și samadhi sunt la fel. Cu o singură diferență: în samadhi ești adormit și treaz în același timp. Corpul se relaxează în fiecare celulă, singură conștiința arde în tine, clară, fără umbre… Ești deopotrivă atent și relaxat, adormit și complet treaz. Corpul se scufundă în cel mai adânc somn posibil și conștiința este cum nu se poate mai atentă. Culmea conștiinței și valea corpului se întâlnesc.

M-am dus la culcare… Un somn ciudat. Corpul dormea, eu eram treaz. Era ca și cum aș fi fost târât în două direcții, în două dimensiuni, ca și cum m-aș fi polarizat în ambele feluri simultan… Pozitivul întâlnea negativul, somnul și conștiența se întâlneau, viața și moartea erau împreună. În acel moment cred că s-au întâlnit însuși creatorul cu creația sa. Ciudat. Pentru prima oară am fost șocat până în străfunduri, mi s-a zdruncinat toată temelia. Nu poți rămâne același după o asemenea experiență; ea aduce o nouă viziune, o nouă calitate vieții tale.

Pe la douăsprezece noaptea, ochii mi s-au deschis dintr-o dată, fără să-i fi deschis eu. Somnul a fost întrerupt de altceva. Am simțit în jurul meu o prezență foarte puternică, în toată camera. Camera mea era foarte mică. Am simțit foarte multă viață în jurul meu, o vibrație foarte puternică – ca un uragan, o furtună de lumină, bucurie, extaz. M-am înecat în ea.

Totul era atât de cutremurător și de real, încât restul lucrurilor au devenit ireale. Pereții camerei au devenit ireali, casa a devenit ireală, corpul meu a devenit ireal. Totul a devenit ireal, pentru că acum vedeam pentru prima oară realitatea.

În asemenea momente au spus Buddha și Shankara că lumea este maya, un miraj, și acest lucru este foarte greu de înțeles. Noi cunoaștem numai această lume, nu avem termen de comparație. Este singura realitate pe care o știm. ai aceștia ce spun? Că este maya, o iluzie? Aceasta este singura realitate. Dacă nu ajungi să cunoști adevărata realitate, cuvintele lor nu pot fi înțelese. Rămân doar o teorie, doar o ipoteză. Probabil că acești oameni răspândesc o nouă filosofie: „Lumea este ireală“.

Când, în Occident, Berkley a spus că lumea este ireală, se plimba cu un prieten al său, un om foarte logic, aproape un sceptic. Acesta a luat o piatră de pe drum și l-a lovit pe Berkley în picior, cât a putut de tare. Berkley a strigat, i-a curs sânge, și scepticul a spus: „Ei, ce spui, lumea este ireală? Asta spui tu? Atunci de ce te ții de picior și de ce simți atâta durere? Totul este ireal…“.

Acest gen de om n-ar înțelege ce vrea Buddha să spună atunci când afirmă că lumea este un miraj. El nu spune că poți să treci prin pereți. Nu spune că tu poți mânca pietre și ar fi la fel ca atunci când mănânci pâine, în nici un caz.

El spune că există o realitate la care poți ajunge, și atunci, ceea ce tu numești realitate pălește și devine ireal. În această realitate mai înaltă apare viziunea unei comparații, și nu altfel.

În vis, realitatea este visul. Visezi în fiecare noapte și în fiecare dimineață vezi că nu a fost ceva real; și iar vine noaptea și visezi, iar visul tău e din nou real. În vis cu greu îți dai seama că visezi, dar dimineața e ușor. Ce se petrece? Ești același. În vis există o singură realitate. Cum să compari? Cum să spui că nu e reală? În comparație cu ce? Este singura realitate. Totul este la fel de ireal, așa că nu ai termen de comparație. Dimineața deschizi ochii și te afli în altă realitate. Acum da, poți spune că visul a fost ireal. În comparație cu această realitate, visul devine ireal.

Aceasta este trezirea, și în comparație cu realitatea trezirii, totul devine ireal.

În noaptea aceea am înțeles pentru prima oară ce înseamnă cuvântul maya. Nu spun că n-aș fi cunoscut și înainte acest cuvânt și nu știam la ce se referă. Cunoșteam cuvântul și înțelesul lui, dar nu îi înțelegeam semnificația profundă. Cum să înțelegi fără experiență? În acea noapte, o altă realitate și-a deschis porțile pentru mine, o altă dimensiune mi s-a revelat. A fost acolo, realitatea separată, cealaltă, cea adevărată, sau cum vreți să-i spuneți: Dumnezeu, adevăr, dhamma, tao, sau altfel. Ea nu are nume. Dar era acolo, transparentă, și totuși solidă, de parcă puteam s-o ating… Mă sufoca în acea cameră. Era mai mult decât puteam eu suporta…

Am simțit nevoia imperioasă de a ieși din cameră, de a fi sub cerul liber, mă simțeam sufocat… Era prea mult! Mă ucidea! Dacă aș mai fi stat câteva clipe, aș fi murit sufocat, așa mi se părea… Am ieșit din cameră în mare grabă, și am ajuns pe stradă. Îmi doream să fiu cu cerul, cu stelele, cu copacii, cu pământul, să fiu în natură… ai imediat ce am ieșit, sentimentul de sufocare a dispărut. Fusese un loc prea mic pentru un lucru atât de mare. Chiar și cerul e prea mic. Acel fenomen era mai mare chiar și decât cerul. Nici acesta nu îl limita. Dar, cel puțin, m-am simțit mai bine.

Am mers în cea mai apropiată grădină. Mi se părea ceva cu totul nou, ca și cum gravitația ar fi dispărut. Mergeam sau alergam, sau poate chiar zburam, greu de spus. Nu aveam greutate, mă simțeam imponderabil, dus de o altă energie. Eram în brațele unei alte energii…

Pentru prima oară nu mai eram singur, nu mă mai simțeam izolat, individualizat, ci o picătură căzută într-un ocean. Oceanul întreg era al meu, eu eram oceanul, nu aveam limite. Simțeam că aveam o putere infinită de a face orice. Nu mai eram eu acolo, numai acea putere.

M-am dus în grădina în care mă plimbam în fiecare zi. Era închisă în timpul nopții. Era prea târziu, aproape unu noaptea. Grădinarii dormeau tun. A trebuit să intru ca un hoț, sărind peste gard. Ceva mă atrăgea acolo. Nu mă puteam abține, pur și simplu nu puteam.

Asta vreau să spun atunci când repet: „Curgeți odată cu râul, nu forțați lucrurile“. Eram relaxat, lăsam lucrurile să se întâmple. Nu mai eram eu acolo, Dumnezeu – puteți să-i spuneți și așa – era acolo. Mi-ar plăcea mai mult să spun „ceva era acolo“, pentru că Dumnezeu e o denumire dată de oameni, care s-a murdărit de atâta folosire, s-a uzat. Creștinii, indienii, musulmanii, preoții, politicienii, toți au corupt frumusețea acestui cuvânt. așa că mai bine îi spun „ceva“. Ceva era acolo și eu m-am lăsat purtat ca de valul mareei… În momentul în care am intrat în grădină, totul a devenit luminos, strălucitor, peste tot, ca o binecuvântare. Vedeam copacii de parcă era prima oară, vedeam verdele, viața, seva alergând în ei. Grădina dormea, copacii dormeau. Dar eu vedeam viața din ei, chiar și iarba era minunată.

Am privit în jur. Unul din copaci era deosebit de luminos, un copac de maulshree. Mă atrăgea, mă proiecta spre sine. Nu eu îl alesesem, ci Dumnezeu însuși îl pregătise pentru mine. M-am dus la el și m-am așezat sub coroana lui. Totul a început să se lumineze. Întreg universul era o binecuvântare.

E greu de spus cât timp am stat în acea stare. Am ajuns acasă la patru dimineața, cred că stătusem vreo trei ore, dar mi s-a părut o perioadă interminabilă, infinită; trei ore în afara timpului.

Acele trei ore au durat cât nesfârșita eternitate. Nu mai exista timp, nici trecerea lui, era doar realitatea pură – nepătată, nemăsurabilă, de neatins.

În acea zi s-a întâmplat ceva care a continuat, ca un curent subteran. Nu ca o permanență, ci ca un lucru care se întâmpla din nou în fiecare moment. Era un miracol al fiecărui moment.

Din acea noapte nu am mai fost în trupul meu, ci am plutit în jurul său. Am devenit foarte puternic, și în același timp foarte fragil. Am devenit puternic, dar nu în același fel ca Mohammed Ali. Nu aveam puterea unei stânci, ci pe aceea a trandafirului, atât de fragil, atât de sensibil, atât de delicat.

Piatra e mereu acolo, floarea ar putea dispărea în fiecare moment. ai totuși, floarea e mai puternică decât piatra, pentru că este mai vie. Puterea picăturii de rouă pe un fir de iarbă… frumoasă, superbă, care poate aluneca în orice moment. Incomparabilă în grația ei, se poate pierde pentru totdeauna la orice adiere de vânt.

Buddha are o putere care nu aparține acestui pământ. Puterea lui stă în iubire… ca și floarea, ca și picătura de rouă. Puterea lui e fragilă și vulnerabilă. Puterea lui este cea a vieții, nu a morții. Puterea lui nu ucide, ci creează. Nu e violență și agresiune, ci compasiune.

Nu mai eram în trup, ci doar pluteam în jurul lui. De aceea spun că totul a fost un miracol sublim. În fiecare moment sunt surprins că mă mai aflu aici, ca și cum n-ar mai trebui să fie așa. Trebuia să fi plecat în fiecare clipă, și eu mă aflu încă aici. Dimineața deschid ochii și mă întreb: „Mai sunt aici?“ Mi se pare aproape imposibil. Miracolul acesta este o continuitate.

Nu uitați, din ziua aceea n-am mai fost în trup; o legătură foarte delicată mă mai unește cu trupul. În permanență sunt surprins că universul mă mai vrea aici, pentru că nu mai sunt aici prin puterea mea, nu mai sunt aici pe cont propriu. Voința universului mă ține aici, mă lasă să mai poposesc pe acest țărm. Probabil că, prin mine, vi se împărtășește ceva.

Din acea zi, lumea a devenit ireală. Mi s-a revelat o altă lume. Când spun că lumea e ireală, nu mă refer la acești copaci. Ei sunt absolut reali, doar modul în care îi vedeți voi e ireal. Ei, în sine, nu sunt ireali – ei există întru Dumnezeu, într-o realitate absolută – dar felul în care îi vedeți voi nu înseamnă că îi vedeți. Voi simțiți altceva, un miraj.

Voi creați un vis în jurul vostru, și dacă nu vă treziți, o să continuați să visați. Lumea e ireală, pentru că lumea așa cum o vedeți voi este lumea visului vostru. Când visele dispar, vă întâlniți cu lumea care este, cu lumea adevărată.

Dumnezeu și lumea nu sunt două lucruri. Dumnezeu este lumea – dacă ai ochi și privirea limpede, dacă vezi dincolo de praful viselor, dincolo de umbrele somnului. Dacă ai privirea limpede, claritate, percepție, vei constata că nu există decât Dumnezeu.

Undeva, Dumnezeu e un copac verde, dincolo e o stea luminoasă, altundeva e un cuc, în altă parte e o floare, un copil, un râu – numai Dumnezeu există. Când începi să vezi, numai Dumnezeu există.

Nimic din ceea ce vedeți acum nu este adevărul, ci o proiecție mincinoasă. Asta înseamnă mirajul. O dată ce veți ajunge să vedeți – veți constata ce binecuvântare există peste tot, în nori, în soare, în pământ.

Lumea este frumoasă. Nu lumea voastră, ci a mea. A voastră e foarte urâtă, e creată de ego, e proiectată. Pe ecranul lumii adevărate, voi vă proiectați propriile idei.

Când spun că lumea e reală, foarte frumoasă și luminoasă, infinită, o lumină încântătoare, o eternă sărbătoare, eu vorbesc despre lumea mea – care ar fi și a voastră dacă ați renunța la vis.

În acea noapte, m-am golit și m-am umplut deopotrivă. Am devenit inexistent, și în același timp existența însăși. Am murit și am înviat. ai această renaștere nu m-a reapropiat de cel care a murit, aici s-a produs ruptura. La suprafață totul pare continuu, dar nu este. Cel care a murit a dispărut cu totul, n-a mai rămas nimic din el.

Am văzut multe morți, dar acestea nu au fost decât parțiale prin comparație cu aceasta.

Câteodată moare corpul, altă dată o parte a minții, a egoului, dar personalitatea rămâne. Se înnoiește, se redecorează, se mai schimbă pe ici pe colo, dar rămâne. Continuitatea este acolo.

În acea noapte, moartea a fost totală. A fost o întâlnire în același timp cu moartea și cu Dumnezeu.

(Fragment din „Autobiografia unui mistic nonconformistde Osho)

 

coperta 1 autobiografia unui mistic nonconformist copy