Iluminarea – o rupere de trecut

Și s-a întâmplat. A fost un miracol, dar mi-a fost foarte, foarte greu. Nu mă ajuta nimeni, nimeni nu-mi spunea unde mă duc și ce se întâmplă cu mine. Toți îmi erau împotrivă – părinți, profesori, prieteni – toți cei care îmi voiau binele. Toți erau împotrivă. Dar nu puteau face nimic, nu puteau decât să mă condamne, puteau să mă întrebe ce mai fac. ai nu făceam nimic! Totul mi se întâmpla, peste voința mea. Făcusem ceva, în mod inconștient bătusem la poartă și ea se deschisese. Meditam de mulți ani, credeam pe undeva fără să fac nimic, și încet, încet, ajunsesem într-un spațiu unde nu se întâmpla nimic, în care mă aflam ca o prezență, ca un observator.

Și nici observator nu eram, pentru că nu era nimic de observat – eram doar o prezență. Cuvintele nu pot descrie aceste lucruri, cuvintele în general prezintă lucruri care pot fi făcute. Eu nu făceam nimic. ședeam sau mergeam, dar nu făceam nimic, de fapt. Pierdusem orice ambiție, nu mai doream să fiu cineva, nu mai doream să fac nimic. Eram scufundat în mine însumi. Totul era vid, și vidul aduce cu sine o stare de nebunie. Dar tot vidul este singura poartă spre Dumnezeu. Numai cei care sunt gata să înnebunească pot ajunge acolo, nimeni alții.

M-ați întrebat ce s-a întâmplat când m-am iluminat…

Am râs, un râs din toată inima, pentru că am văzut cât de absurd este să te străduiești să te iluminezi. E ridicol, pentru că ne naștem iluminați, și să te străduiești să obții ceva care deja există e o prostie. Tu ai deja ceea ce te străduiești să realizezi; numai lucrurile pe care încă nu le ai pot fi dobândite, cele care nu fac parte implicit din ființa ta. Iluminarea este însăși natura omului.

Am luptat pentru asta multe vieți, asta a fost ținta mea. Am făcut tot ce am putut, dar de fiecare dată am ratat. așa a fost să fie, pentru că nu era ceva care poate fi dobândit. Iluminarea este natura omului, el nu o poate dobândi. Nu o poate face din ambiție.

Mintea este ambițioasă – aleargă după bani, putere, prestigiu. ai, într-o zi, când se satură de toate aceste activități extrovertite, își îndreaptă preocupările către iluminare, eliberare, nirvana, Dumnezeu… E aceeași ambiție – nu s-a schimbat decât obiectul. Mai întâi, obiectul a fost exterior, acum este interior. Atitudinea, abordarea nu s-a schimbat; ești același om, în aceeași rutină.

„Ziua în care m-am iluminat“ este ziua în care mi-am dat seama că nu era nimic de realizat, nimic de făcut, nici un loc de atins. Suntem deja divini și perfecți, așa cum suntem. Nu avem nevoie de îmbunătățiri: Dumnezeu nu creează imperfecțiune. Chiar dacă te întâlnești cu un om imperfect, poți vedea că imperfecțiunea sa este perfectă. așa cum spuneam, Dumnezeu nu creează nimic imperfect.

Când spun: „ziua în care m-am iluminat“, folosesc un limbaj incorect, dar cum nu există altul, trebuie să folosesc cuvinte create de om, cuvinte precum: realizare, ideal, dobândire, îmbunătățire, progres, evoluție. Limbajul nostru nu a fost creat de iluminați. Aceștia nici n-ar putea-o face, chiar dacă ar vrea, pentru că iluminarea se petrece în liniște. Cum să transpui liniștea în vorbe? Oricât ai încerca, vorbele tot vor distruge liniștea…

Lao Tse spunea: în momentul în care afirmi un adevăr, el devine fals. Nu ai cum să spui adevărul. Dar trebuie să folosești limbajul, nu se poate altfel. așa că vorbim știind sigur că limbajul nu este adecvat experienței. Deci, eu spun: „ziua în care m-am iluminat“. Nu este o realizare, și cu atât mai puțin a mea…

Am râs în ziua aceea pentru că făcusem atâtea eforturi prostești ca să ajung acolo. Am râs de mine, am râs de toată omenirea care vrea să realizeze, să dobândească, să îmbunătățească…

În mine a apărut o stare de totală relaxare – așa se întâmplă cu toți. Încercasem totul. După aceea, văzând zădărnicia oricărui efort, am lăsat totul baltă. Am uitat. Șapte zile am trăit cât mai banal cu putință. Cei cu care eram au fost surprinși, pentru că a fost prima oară când m-au văzut trăind în cotidian. Viața mea, până atunci, fusese condusă de o disciplină strictă.

Doi ani trăisem în familie, și toți știau că mă sculam la trei dimineața ca să alerg câțiva kilometri buni, după care făceam baie în râu. Totul era o rutină ferm stabilită. Aveam febră sau eram bolnav, nu conta, făceam mereu același lucru.

Meditam timp de ore întregi. Nu mâncam prea mult, nu beam ceai sau cafea; eram foarte strict cu hrana pe care o consumam. În dimineața primei zile din cele oapte, m-am sculat la ora nouă și am băut ceai. Toți au rămas uimiți. Au spus: „Ce s-a întâmplat? Ai renunțat?“ Mă credeau un mare yoghin.

Aveam o singură fâșie de material cu care mă îmbrăcam. Ziua mi-o înfășuram pe trup, iar noaptea dormeam acoperit cu ea. Dormeam pe o rogojină de bambus. Acesta era unicul confort pe care mi-l îngăduiam. Nici nu aveam altceva în proprietatea mea… Toți s-au mirat când m-am sculat la nouă. Au spus: „Ceva nu-i în ordine. Ești bolnav?“ Am spus: „Nu, acum nu mai sunt. Am fost bolnav, mai mulți ani, dar acum sunt perfect sănătos. Mă voi trezi când somnul nu-mi va mai fi necesar, mă voi duce la culcare când mă va ajunge oboseala. Nu vreau să mai fiu sclavul unui ceas. Voi mânca ce doresc, voi bea ce doresc… Ce-i prea mult nu-i sănătos“. ai timp de șapte zile am uitat de toate scopurile și restricțiile pe care mi le impusesem, după care, nu mi-am mai reamintit niciodată de ele.

În a șaptea zi s-a întâmplat, ca din senin. Când am râs, grădinarul m-a auzit. Știa el că eram puțin nebun, dar nu mă mai auzise râzând așa. A venit în mare grabă și m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“ I-am spus: „Nu te speria. Știai că sunt zăpăcit, acum am înnebunit de tot. Râd de mine. Du-te înapoi la treburile tale. Asta e“.

Am muncit multe vieți – în care mi-am impus, am luptat, am făcut orice – și nu s-a întâmplat nimic. Acum înțeleg de ce. Efortul însuși era un obstacol, scara însăși mă împiedica să urc, dorința de căutare mă bloca. Nu poți ajunge nicăieri dacă nu cauți – căutarea este necesară – dar vine un moment când trebuie să abandonezi însăși căutarea. Ai nevoie de barcă pentru a traversa râul, dar vine un moment în care te dai jos din barcă, lași totul în urmă și uiți. Efortul este necesar, nimic nu se face fără efort. Pe de altă parte, doar prin efort, nimic nu este posibil.

Cu șapte zile înainte de 21 martie 1953 am încetat să mai îmi impun ceva. Vine un moment când vezi zădărnicia oricărui efort. Ai făcut tot ce ai putut și nu s-a întâmplat nimic. Ai făcut tot ce era omenește posibil. Ce mai e de făcut? Renunți la orice efort, ești neajutorat. În ziua aceea am renunțat la căutare, n-am mai cerut nimic, n-am mai așteptat să se întâmple nimic – și lucrurile au început să se întâmple. Din neant, a apărut o nouă energie. Nu venea de nicăieri, venea de pretutindeni. Era în copaci, în pietre, în cer, în soare, peste tot. Căutasem cu atâta încrâncenare și crezusem că era departe – dar ea era aproape de tot! Ochii mei se concentraseră asupra depărtărilor, asupra liniei orizontului, dar și-au pierdut abilitatea de a vedea ceea ce era chiar lângă ei!

În ziua în care efortul a încetat, eu însumi am încetat să mai exist – căci nu poți exista fără efort, fără dorință, fără luptă. Fenomenul egoului, al sinelui, este un proces, nu un lucru. Nu este o substanță care se află în tine, este ceva ce creezi în fiecare moment. E ca și pedalatul pe bicicletă: dacă pedalezi, bicicleta înaintează; dacă nu, se oprește. Mai merge puțin, din inerție, dar în final se oprește. Nu mai are energie, putere, să meargă nicăieri. Mai devreme sau mai târziu, ea va cădea, va dispărea.

Egoul există pentru că noi pedalăm pe bicicleta dorinței, pentru că ne luptăm pentru ceva sau altceva, pentru că ne forțăm să mergem înainte. Acesta este fenomenul egoului – să te forțezi să mergi înainte, să sari în viitor, să sari în non- existență, în miraj. E dorință, și nimic altceva. Este sete, și nimic altceva.

Egoul nu este în prezent, ci în viitor. Dacă te proiectezi în viitor, egoul este foarte puternic. Dacă exiști în prezent, egoul devine un miraj; el începe să dispară.

În ziua în care am încetat să mai caut… E greșit să spun că am încetat să mai caut, mai bine zis căutarea a încetat. E mai corect așa, și repet, în acea zi căutarea a încetat. „Eu“ nu mai eram acolo. Dacă aș fi încetat-o eu, ar fi fost un efort al meu, o dorință a mea… Dorința supraviețuiește și continuă să existe în moduri foarte subtile.

Nu poți opri dorința, poți doar să o înțelegi. În simpla înțelegere stă și oprirea ei. Nu uitați, nimeni nu poate opri dorința, și realitatea devine cu adevărat prezentă numai atunci când dorința încetează.

Iată dilema. Ce să faci? Dorința există, budiștii spun pe de o parte că ea trebuie oprită, dar în același timp, ei afirmă că omul nu poate opri dorința. Ce e de făcut? așa pun ei oamenii în fața dilemei. Toți oamenii sunt supuși dorinței, cu siguranță. Aceasta trebuie oprită, e adevărat. Dar tot ei spun că dorința nu poate fi oprită. Ce e de făcut?

Dorința trebuie înțeleasă. O puteți înțelege, îi puteți vedea zădărnicia. Este necesară o percepție directă, o înțelegere imediată.

În ziua în care dorința a încetat, m-am simțit complet neajutorat și lipsit de orice speranțe. Fără speranțe, fără viitor. Nu era nimic de sperat, pentru că orice speranță e zadarnică, nu duce nicăieri. Totul se învârtește. Totul pendulează în fața ochilor tăi, îți creează noi iluzii, te cheamă. „Hai, grăbește-te, vei ajunge acolo!“ Dar oricât de repede ai alerga, nu ajungi niciodată. E ca și orizontul pe care îl vezi. Îți apare, dar nu este acolo. Mergi spre el, și el fuge de tine. Cu cât alergi mai repede, cu atât mai iute se îndepărtează el. Mergi încet, și el merge încet. Un lucru este sigur: distanța între tine și linia orizontului rămâne mereu aceeași. Nu o poți reduce nici măcar cu un centimetru.

Nu poți reduce distanța dintre tine și speranțele tale. Speranța este orizontul. Încerci să te conectezi cu orizontul, cu speranța, cu dorința proiectată. Dorința este ca o punte – o punte către lumea viselor, pentru că orizontul, în sine, nu există. Nu te poți conecta la el, poți doar să visezi la o punte. Nu poți fi unit cu non-existența.

În ziua în care dorința a încetat, m-am uitat la ea și am văzut cât de zadarnică era. Eram neajutorat și lipsit de speranțe. În acel moment, ceva a început să se întâmple. A început să se întâmple ceea ce căutasem timp de vieți întregi. Întreaga speranță se afla în lipsa ei, în lipsa dorințelor se aflau toate împlinirile, întreaga existență te ajută când ești neajutorat.

Existența așteaptă. Când vede că muncești cu mijloacele tale, ea nu se amestecă. așteaptă. ai poate aștepta la infinit; existența nu se grăbește. Ea este însăși eternitatea. În momentul în care nu-ți mai aparții – când lași totul baltă, când dispari – întreaga existență aleargă spre tine, pătrunde în tine. ai pentru prima oară, lucrurile încep să se întâmple.

Șapte zile am trăit în această stare de neajutorare, fără speranțe, dar în timpul acesta ceva se năștea… Pentru mine, „fără speranțe“ nu înseamnă același lucru ca pentru voi. Eu spun că nu mai aveam speranțe în mine însumi. Speranța era absentă. Nu eram trist, ci chiar fericit; eram foarte liniștit, calm, relaxat, concentrat în mine însumi. Fără speranță într- un fel cu totul nou. Dacă nu exista speranța, putea exista lipsa ei? Amândouă dispăruseră.

Absența oricărei speranțe era totală și absolută. Speranța dispăruse, și odată cu ea dispăruse și contrapartea ei, lipsa speranței. Era o experiență cu totul nouă: aceea de a fi fără speranță. Nu era o stare negativă. Trebuie să folosesc cuvintele acestea, dar nu e vorba de o stare negativă. Dimpotrivă, este absolut pozitivă. Nu era numai o absență, ci și o prezență. Ceva urca în mine, ceva mă inunda.

Când am spus că eram neajutorat, nu mă refer la sensul de dicționar al acestui cuvânt. Spun doar că eram necentrat în sine – nu depindeam de mine, nu mă bazam pe mine. Nu aveam nimic care să mă susțină, locuiam într-un abis fără fund. Nu-mi era teamă, pentru că nu aveam nimic de protejat.

Nu-mi era teamă, pentru că nu era nimeni de care să-mi fie teamă.

În acele șapte zile s-a petrecut o transformare formidabilă, totală. În ultima zi, prezența acelei energii cu totul noi, luminoase, încântătoare, a devenit atât de intensă încât era aproape insuportabilă – era ca o explozie, ca și cum aș fi devenit nebun de fericire. Tânăra generație din Occident exprimă foarte bine acest lucru: eram „high“, mă simțeam complet drogat, îmbătat…

Întreaga zi a fost ciudată, uluitoare, o experiență cutremurătoare. Trecutul dispărea ca și cum nu mi-ar fi aparținut niciodată, ca și cum numai aș fi citit despre el, ca și cum l-aș fi visat, ca și cum ar fi fost povestea altcuiva de fapt, și eu numai am auzit-o. Mă despărțisem de trecutul meu, îmi smulsesem rădăcinile din propria mea istorie. Îmi pierdeam autobiografia. Deveneam o non-ființă, ceva care purta numele anatta, dat de însuși Buddha. Granițele dispăreau, distincțiile dispăreau.

Mintea dispărea; era foarte, foarte departe. Mi-era greu să țin pasul cu ea, se îndepărta tot mai mult, iar eu nu țineam neapărat să-mi fie aproape. Eram indiferent la toate. Totul era în regulă. Nu doream să rămân legat de trecut. Către seară, totul a fost foarte greu de suportat – dureros, chinuitor. Cam ca durerile nașterii pentru o femeie, ca atunci când aduci pe lume un copil.

În vremea aceea mă duceam la culcare pe la doisprezece sau unu noaptea, dar în acea zi părea că e imposibil să rămân treaz. Mi se închideau ochii, nu puteam să-i țin deschiși. Era ceva iminent, ceva urma să se întâmple. Nu puteam spune ce – poate chiar moartea – dar nu-mi era teamă. Eram gata pentru orice. Acele șapte zile fuseseră atât de frumoase încât eram pregătit chiar și să mor, nu mai aveam nevoie de nimic. Fusesem foarte fericit, foarte mulțumit, chiar și moartea era binevenită.

Ceva urma să se întâmple, ceva asemeni morții, o finalitate, ceva care era moarte sau renaștere, răstignire sau înviere; ceva de cea mai mare importanță mă aștepta chiar după colț. Și eu nu puteam ține ochii deschiși, eram ca și drogat…

M-am dus la culcare pe la ora opt… Dar nu era o stare de somn. Atunci am înțeles de ce Patanjali spunea că somnul și samadhi sunt la fel. Cu o singură diferență: în samadhi ești adormit și treaz în același timp. Corpul se relaxează în fiecare celulă, singură conștiința arde în tine, clară, fără umbre… Ești deopotrivă atent și relaxat, adormit și complet treaz. Corpul se scufundă în cel mai adânc somn posibil și conștiința este cum nu se poate mai atentă. Culmea conștiinței și valea corpului se întâlnesc.

M-am dus la culcare… Un somn ciudat. Corpul dormea, eu eram treaz. Era ca și cum aș fi fost târât în două direcții, în două dimensiuni, ca și cum m-aș fi polarizat în ambele feluri simultan… Pozitivul întâlnea negativul, somnul și conștiența se întâlneau, viața și moartea erau împreună. În acel moment cred că s-au întâlnit însuși creatorul cu creația sa. Ciudat. Pentru prima oară am fost șocat până în străfunduri, mi s-a zdruncinat toată temelia. Nu poți rămâne același după o asemenea experiență; ea aduce o nouă viziune, o nouă calitate vieții tale.

Pe la douăsprezece noaptea, ochii mi s-au deschis dintr-o dată, fără să-i fi deschis eu. Somnul a fost întrerupt de altceva. Am simțit în jurul meu o prezență foarte puternică, în toată camera. Camera mea era foarte mică. Am simțit foarte multă viață în jurul meu, o vibrație foarte puternică – ca un uragan, o furtună de lumină, bucurie, extaz. M-am înecat în ea.

Totul era atât de cutremurător și de real, încât restul lucrurilor au devenit ireale. Pereții camerei au devenit ireali, casa a devenit ireală, corpul meu a devenit ireal. Totul a devenit ireal, pentru că acum vedeam pentru prima oară realitatea.

În asemenea momente au spus Buddha și Shankara că lumea este maya, un miraj, și acest lucru este foarte greu de înțeles. Noi cunoaștem numai această lume, nu avem termen de comparație. Este singura realitate pe care o știm. ai aceștia ce spun? Că este maya, o iluzie? Aceasta este singura realitate. Dacă nu ajungi să cunoști adevărata realitate, cuvintele lor nu pot fi înțelese. Rămân doar o teorie, doar o ipoteză. Probabil că acești oameni răspândesc o nouă filosofie: „Lumea este ireală“.

Când, în Occident, Berkley a spus că lumea este ireală, se plimba cu un prieten al său, un om foarte logic, aproape un sceptic. Acesta a luat o piatră de pe drum și l-a lovit pe Berkley în picior, cât a putut de tare. Berkley a strigat, i-a curs sânge, și scepticul a spus: „Ei, ce spui, lumea este ireală? Asta spui tu? Atunci de ce te ții de picior și de ce simți atâta durere? Totul este ireal…“.

Acest gen de om n-ar înțelege ce vrea Buddha să spună atunci când afirmă că lumea este un miraj. El nu spune că poți să treci prin pereți. Nu spune că tu poți mânca pietre și ar fi la fel ca atunci când mănânci pâine, în nici un caz.

El spune că există o realitate la care poți ajunge, și atunci, ceea ce tu numești realitate pălește și devine ireal. În această realitate mai înaltă apare viziunea unei comparații, și nu altfel.

În vis, realitatea este visul. Visezi în fiecare noapte și în fiecare dimineață vezi că nu a fost ceva real; și iar vine noaptea și visezi, iar visul tău e din nou real. În vis cu greu îți dai seama că visezi, dar dimineața e ușor. Ce se petrece? Ești același. În vis există o singură realitate. Cum să compari? Cum să spui că nu e reală? În comparație cu ce? Este singura realitate. Totul este la fel de ireal, așa că nu ai termen de comparație. Dimineața deschizi ochii și te afli în altă realitate. Acum da, poți spune că visul a fost ireal. În comparație cu această realitate, visul devine ireal.

Aceasta este trezirea, și în comparație cu realitatea trezirii, totul devine ireal.

În noaptea aceea am înțeles pentru prima oară ce înseamnă cuvântul maya. Nu spun că n-aș fi cunoscut și înainte acest cuvânt și nu știam la ce se referă. Cunoșteam cuvântul și înțelesul lui, dar nu îi înțelegeam semnificația profundă. Cum să înțelegi fără experiență? În acea noapte, o altă realitate și-a deschis porțile pentru mine, o altă dimensiune mi s-a revelat. A fost acolo, realitatea separată, cealaltă, cea adevărată, sau cum vreți să-i spuneți: Dumnezeu, adevăr, dhamma, tao, sau altfel. Ea nu are nume. Dar era acolo, transparentă, și totuși solidă, de parcă puteam s-o ating… Mă sufoca în acea cameră. Era mai mult decât puteam eu suporta…

Am simțit nevoia imperioasă de a ieși din cameră, de a fi sub cerul liber, mă simțeam sufocat… Era prea mult! Mă ucidea! Dacă aș mai fi stat câteva clipe, aș fi murit sufocat, așa mi se părea… Am ieșit din cameră în mare grabă, și am ajuns pe stradă. Îmi doream să fiu cu cerul, cu stelele, cu copacii, cu pământul, să fiu în natură… ai imediat ce am ieșit, sentimentul de sufocare a dispărut. Fusese un loc prea mic pentru un lucru atât de mare. Chiar și cerul e prea mic. Acel fenomen era mai mare chiar și decât cerul. Nici acesta nu îl limita. Dar, cel puțin, m-am simțit mai bine.

Am mers în cea mai apropiată grădină. Mi se părea ceva cu totul nou, ca și cum gravitația ar fi dispărut. Mergeam sau alergam, sau poate chiar zburam, greu de spus. Nu aveam greutate, mă simțeam imponderabil, dus de o altă energie. Eram în brațele unei alte energii…

Pentru prima oară nu mai eram singur, nu mă mai simțeam izolat, individualizat, ci o picătură căzută într-un ocean. Oceanul întreg era al meu, eu eram oceanul, nu aveam limite. Simțeam că aveam o putere infinită de a face orice. Nu mai eram eu acolo, numai acea putere.

M-am dus în grădina în care mă plimbam în fiecare zi. Era închisă în timpul nopții. Era prea târziu, aproape unu noaptea. Grădinarii dormeau tun. A trebuit să intru ca un hoț, sărind peste gard. Ceva mă atrăgea acolo. Nu mă puteam abține, pur și simplu nu puteam.

Asta vreau să spun atunci când repet: „Curgeți odată cu râul, nu forțați lucrurile“. Eram relaxat, lăsam lucrurile să se întâmple. Nu mai eram eu acolo, Dumnezeu – puteți să-i spuneți și așa – era acolo. Mi-ar plăcea mai mult să spun „ceva era acolo“, pentru că Dumnezeu e o denumire dată de oameni, care s-a murdărit de atâta folosire, s-a uzat. Creștinii, indienii, musulmanii, preoții, politicienii, toți au corupt frumusețea acestui cuvânt. așa că mai bine îi spun „ceva“. Ceva era acolo și eu m-am lăsat purtat ca de valul mareei… În momentul în care am intrat în grădină, totul a devenit luminos, strălucitor, peste tot, ca o binecuvântare. Vedeam copacii de parcă era prima oară, vedeam verdele, viața, seva alergând în ei. Grădina dormea, copacii dormeau. Dar eu vedeam viața din ei, chiar și iarba era minunată.

Am privit în jur. Unul din copaci era deosebit de luminos, un copac de maulshree. Mă atrăgea, mă proiecta spre sine. Nu eu îl alesesem, ci Dumnezeu însuși îl pregătise pentru mine. M-am dus la el și m-am așezat sub coroana lui. Totul a început să se lumineze. Întreg universul era o binecuvântare.

E greu de spus cât timp am stat în acea stare. Am ajuns acasă la patru dimineața, cred că stătusem vreo trei ore, dar mi s-a părut o perioadă interminabilă, infinită; trei ore în afara timpului.

Acele trei ore au durat cât nesfârșita eternitate. Nu mai exista timp, nici trecerea lui, era doar realitatea pură – nepătată, nemăsurabilă, de neatins.

În acea zi s-a întâmplat ceva care a continuat, ca un curent subteran. Nu ca o permanență, ci ca un lucru care se întâmpla din nou în fiecare moment. Era un miracol al fiecărui moment.

Din acea noapte nu am mai fost în trupul meu, ci am plutit în jurul său. Am devenit foarte puternic, și în același timp foarte fragil. Am devenit puternic, dar nu în același fel ca Mohammed Ali. Nu aveam puterea unei stânci, ci pe aceea a trandafirului, atât de fragil, atât de sensibil, atât de delicat.

Piatra e mereu acolo, floarea ar putea dispărea în fiecare moment. ai totuși, floarea e mai puternică decât piatra, pentru că este mai vie. Puterea picăturii de rouă pe un fir de iarbă… frumoasă, superbă, care poate aluneca în orice moment. Incomparabilă în grația ei, se poate pierde pentru totdeauna la orice adiere de vânt.

Buddha are o putere care nu aparține acestui pământ. Puterea lui stă în iubire… ca și floarea, ca și picătura de rouă. Puterea lui e fragilă și vulnerabilă. Puterea lui este cea a vieții, nu a morții. Puterea lui nu ucide, ci creează. Nu e violență și agresiune, ci compasiune.

Nu mai eram în trup, ci doar pluteam în jurul lui. De aceea spun că totul a fost un miracol sublim. În fiecare moment sunt surprins că mă mai aflu aici, ca și cum n-ar mai trebui să fie așa. Trebuia să fi plecat în fiecare clipă, și eu mă aflu încă aici. Dimineața deschid ochii și mă întreb: „Mai sunt aici?“ Mi se pare aproape imposibil. Miracolul acesta este o continuitate.

Nu uitați, din ziua aceea n-am mai fost în trup; o legătură foarte delicată mă mai unește cu trupul. În permanență sunt surprins că universul mă mai vrea aici, pentru că nu mai sunt aici prin puterea mea, nu mai sunt aici pe cont propriu. Voința universului mă ține aici, mă lasă să mai poposesc pe acest țărm. Probabil că, prin mine, vi se împărtășește ceva.

Din acea zi, lumea a devenit ireală. Mi s-a revelat o altă lume. Când spun că lumea e ireală, nu mă refer la acești copaci. Ei sunt absolut reali, doar modul în care îi vedeți voi e ireal. Ei, în sine, nu sunt ireali – ei există întru Dumnezeu, într-o realitate absolută – dar felul în care îi vedeți voi nu înseamnă că îi vedeți. Voi simțiți altceva, un miraj.

Voi creați un vis în jurul vostru, și dacă nu vă treziți, o să continuați să visați. Lumea e ireală, pentru că lumea așa cum o vedeți voi este lumea visului vostru. Când visele dispar, vă întâlniți cu lumea care este, cu lumea adevărată.

Dumnezeu și lumea nu sunt două lucruri. Dumnezeu este lumea – dacă ai ochi și privirea limpede, dacă vezi dincolo de praful viselor, dincolo de umbrele somnului. Dacă ai privirea limpede, claritate, percepție, vei constata că nu există decât Dumnezeu.

Undeva, Dumnezeu e un copac verde, dincolo e o stea luminoasă, altundeva e un cuc, în altă parte e o floare, un copil, un râu – numai Dumnezeu există. Când începi să vezi, numai Dumnezeu există.

Nimic din ceea ce vedeți acum nu este adevărul, ci o proiecție mincinoasă. Asta înseamnă mirajul. O dată ce veți ajunge să vedeți – veți constata ce binecuvântare există peste tot, în nori, în soare, în pământ.

Lumea este frumoasă. Nu lumea voastră, ci a mea. A voastră e foarte urâtă, e creată de ego, e proiectată. Pe ecranul lumii adevărate, voi vă proiectați propriile idei.

Când spun că lumea e reală, foarte frumoasă și luminoasă, infinită, o lumină încântătoare, o eternă sărbătoare, eu vorbesc despre lumea mea – care ar fi și a voastră dacă ați renunța la vis.

În acea noapte, m-am golit și m-am umplut deopotrivă. Am devenit inexistent, și în același timp existența însăși. Am murit și am înviat. ai această renaștere nu m-a reapropiat de cel care a murit, aici s-a produs ruptura. La suprafață totul pare continuu, dar nu este. Cel care a murit a dispărut cu totul, n-a mai rămas nimic din el.

Am văzut multe morți, dar acestea nu au fost decât parțiale prin comparație cu aceasta.

Câteodată moare corpul, altă dată o parte a minții, a egoului, dar personalitatea rămâne. Se înnoiește, se redecorează, se mai schimbă pe ici pe colo, dar rămâne. Continuitatea este acolo.

În acea noapte, moartea a fost totală. A fost o întâlnire în același timp cu moartea și cu Dumnezeu.

(Fragment din „Autobiografia unui mistic nonconformist” de Osho)