Despre “iluminarea spirituală”, „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”

Noi „creştem” din univers tot aşa cum frunzele cresc pe ramuri, iar ramurile cresc din copac. A crede că exişti separat este ca şi cum ai crede că eşti o frunză care a crescut în aer, fără copac. Iată iluzia! Universul este „copacul” nostru comun, realitatea care ne naşte şi apoi ne distruge, doar pentru a ne transforma şi a ne naşte din nou. Cu acest proces putem colabora sau i ne putem opune, depinde câtă minte avem.

Iluminarea spirituală, termen preţios sub care s-au redactat tratate şi mai preţioase (câteva absolut indigeste), înseamnă înţelegerea acestei idei foarte simple. Tu nu eşti separat de mine! Eu şi tu suntem conectaţi, indiferent dacă asta ne place sau nu. Ceea ce îţi fac ţie, într-un fel, îmi fac mie însumi, deoarece tu eşti o parte din mine, iar eu sunt o parte din tine. Odată înţeleasă, ideea rodeşte într-un mod particular în planul acţiunii, în sensul următor: devine temeiul unor acţiuni pătrunse de iubire sau grijă pentru cei în care ne recunoaştem. Cu cât aceştia sunt mai mulţi, cu atât sfera iubirii se extinde.

Asta mă face, de pildă, să cred că Soarele este o fiinţă extraordinar de iubitoare, deoarece el răsare deopotrivă pentru cei cinstiţi şi pentru pungaşi, pentru oameni buni la suflet şi pentru hahalere. Tot aşa, ploaia cade peste ogoarele celor bogaţi şi săraci, deopotrivă, iar un pom îşi oferă fructele şi celor care îl îngrijesc şi celor care îl lovesc.

——-

Nu-ţi sugerez să faci tot felul de experienţe ciudate sau periculoase care, chipurile, ţi-ar testa limitele sau ţi-ar adânci cunoaşterea. Te invit să îţi trăieşti viaţa, măcar pentru o vreme, ghidat de ideea că nimic nu există separat de tine şi că, într-un fel misterios, participi la tot ceea ce se întâmplă, nu doar în această lume, ci şi în toate lumile posibile. Observă cum te simţi. Observă ce apare sau ce dispare din viaţa ta.

Trăieşte evenimentele care vin peste tine ca şi cum le-ai produce, într-o parte nevăzută a minţii tale gigantice. Acesta e un proces de amplificare. Te dilaţi atât de mult încât devii întregul, Totalitatea, Sinele. E posibil să nu-ţi placă, dacă îţi respingi propriile tendinţe narcisice. Nu-i nimic, ţi se potriveşte mai mult procesul contrar, de dimensiune.

Trăieşte evenimentele ca şi cum nu ai avea minte şi corp, adică ai fi doar un observator invizibil al întâmplărilor. Nu tu citeşti această carte. Altcineva o citeşte şi tu doar oobservi. În loc să te extinzi la infinit, ca în cazul precedent, te dizolvi. E acelaşi lucru. Şi zero, şi infinitul sunt inconceptibile pentru mintea umană. În ambele cazuri ceea ce rămâne este Sinele. Trăieşte această experienţă. Se numeşte experienţa realizării Sinelui.

Ştiu o mulţime deoameni care fac lucruri din cele mai extravagante pentru a o trăi. Ştiu pe cineva capabil să stea 3 ore pe cap (în Shirshasana). Altcineva bolboroseşte la nesfârşit o mantra sau o rugăciune creştină. Un altul îşi ţine respiraţia 10 minute, în speranţa că asta îl va face mai înţelept. Ţi-am spus, lumea este un spectacol extraordinar. Nu văd de ce ar trebui să fie chinuitor. Iluminarea spirituală nu este ceva ce poate fi atins, obţinut, câştigat sau primit ca premiu. Pentru a fi conştient, pentru a simţi că eşti, nu trebuie să faci nimic. PUR ŞI SIMPLU ŞTII ASTA!

Ceea ce te învaţă un Maestru provine din trecutul lui, din istoria lui de viaţă. Tehnicile pe care ţi le predă sunt amintirile lui. Dacă este un maestru adevărat te va constrânge să le realizezi cu un singur scop. Să ţi-l spun? Ţi-l spun, într-un acces de compasiune. Scopul metodologiilor şi tehnicilor spirituale este SĂ TE SATURI DE ELE. Ele nu-ţi oferă acel ceva esenţial pe care îl cauţi, pentru că tu deja ai acel „ceva”. Aceasta este starea de unitate.

Tu nu exişti separat de nimic, aceasta este o realitate care nu se poate modifica sau îmbunătăţi. TEHNICILE NU ATING CONŞTIENŢA! Tehnicile produc rezultate, uneori spectaculoase, în domeniul corpului şi minţii. Uddiyana Bandha sau Nadi SodhanaPranayama îţi permit accesul la puteri paranormale. Puterile paranormale (siddhis) te menţin în lumea iluziei, ba fac spectacolul şi mai înşelător. Clarviziunea sau alte forme de percepţie extrasenzorială nu reprezintă experienţe spirituale. Sunt experienţe psihologice. Un bătrânel cu dinţii în gură aproape epuizaţi poate fi mult mai avansat spiritual decât un guru tantric, care poate declanşa ploaia.

Spiritualitatea nu rezidă în acţiunile unui om care se simte separat, oricât de nobile sau fenomenale ar fi acestea. Experienţa spirituală este experienţa non separabilităţii. Aceasta este experienţa imediată, prezentă, indiferent de conţinutul ei. A mânca poate fi un act la fel de spiritual ca a te ruga pentru cineva. Contează nu atât ceea ce faci, cât starea de conştienţă în care acţionezi.

E adevărat, funcţionând în această stare de conştienţă nu mai simţi deloc impulsul de a face unele lucruri. De pildă, nu-ţi mai vine să loveşti în aproapele tău, deoarece a-l lovi pe el înseamnă a te lovi pe tine. La un alt nivel, nu-ţi mai vine să arunci obiectele nedegradabile în Natură, deoarece e ca şi cum le-ai arunca în propria ta casă. Renunţi la ideea de a-i înşela pe alţii, deoarece e ca şi cum te-ai înşela pe tine. Şi o sumedenie de alte fapte pe care le pot numi „morale”, cu diferenţa că, nefiind forţate („trebuie să te comporţi aşa”), sunt frumoase şi naturale.

——

Inteligenţa intuitivă îţi revelează natura unitară a realităţii, interdependenţa elementelor care o compun, nonseparabilitatea ei originară. Realitatea este o totalitate organică, în mişcare, infinit-diferenţiată, dar nu divizată sau scindată. Fragmentarea este doar o iluzie. O iluzie este şi Eul separat, izolat, repliat asupra lui însuşi. Credinţa în acest Eu este o marepacoste de care, după cum vezi, încerc să te scap (simultan, şi pe mine, deoarece, ştii de-acum, indiferent dacă ne convine sau nu, suntem legaţi unul de altul).

Dacă vrei, putem să-i dăm acestui proces un nume mare! Îi putem spune „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”. Mă interesează mai puţin ce scrie pe etichetă. Ceea ce contează este realizarea. Eu mi-am făcut datoria. Te-am adus în faţa uşii. Oare vei intra? Dacă vei intra vei înţelege, pentru prima dată, ce este spiritualitatea.

Spiritualitatea nu este religie. Spiritualitatea nu este esoterism. Nu este nici hedonism epicurean sau tantric. SPIRITUALITATEA ESTE CONŞTIENŢĂ. Nu este însă conştienţă de sine sau conştienţă de altul. Este înţelegerea că nu există altul. Celălalt, oricine ar fi acesta, eşti tu într-o altă formă, eşti tu deghizat, participând inocent sau complice la un joc seducător, de dimensiuni cosmice.

E foarte posibil să nu mă crezi. Asta face parte din joc! Şi pentru că cel mai frumos joc este acela în care există surprize, Sinele şi-a limitat conştiinţa infinită, suficient de mult pentru a i se părea că este piatră, vierme, girafa sau om. Pe firul timpului, în câte un bărbat sau o femeie, Sinele îşi revelează natura. Aceasta este, simbolic vorbind, ultima lui încarnare. Dar spectacolul nu se întrerupe. Sinele continuă să se manifeste, prin chiar natura lui, care, deşi dezvăluită, continuă să fie surprinzătoare şi misterioasă.

(zice Adrian Nuță în “Calea Vrajitorului”)

Don Miguel Ruiz

O întâlnire cu infinitul

O altă ocazie de a percepe adevărul mi s-a ivit pe vremea când îmi făceam stagiatura ca medic. Mă aflam într-un orăşel pe nume Altar Sonora, aflat în deşertul Sonoran. Era vară, iar căldura era atât de puternică încât nu puteam dormi. M-am decis atunci să părăsesc clinica şi să fac o plimbare prin deşert. În noaptea aceea era lună nouă şi am putut vedea pe cer milioane de stele. Eram singur în mijlocul deşertului, iar frumuseţea acestuia m-a copleşit. Am perceput atunci infinitatea, eternitatea, nesfârşitul, şi am înţeles dincolo de orice îndoială că stelele sunt vii. Întreaga infinitate, pământul-mamă, creaţia în ansamblul ei, sunt vii. Toate alcătuiesc o singură fiinţă vie.

Văzusem aceste stele de multe ori înainte, dar niciodată din această perspectivă. Reacţia mea emoţională era copleşitoare. Am simţit o fericire intensă, dublată de o mare pace în inima mea. Atunci, s-a produs ceva incredibil. Am avut senzaţia că nu sunt singur în deşert. În timp ce eu percepeam imensitatea infinitului, acesta mă percepea pe mine. Toate acele milioane de stele făceau parte integrantă din fiinţa cosmică, iar aceasta cunoştea totul şi percepea totul. Universul ştia că eu exist!

S-a întâmplat apoi ceva şi mai extraordinar. Percepţia mea s-a schimbat, şi pentru o clipă m-am simţit una cu imensitatea stelelor, percepând infinitatea în propriul meu corp. M-am putut vedea în mijlocul deşertului, atât de mic. Mi-am dat seama că trupul meu este alcătuit el însuşi din miliarde de stele micuţe, respectiv atomii, care alcătuiau împreună o imensitate comparabilă cu cea a cerului înstelat.

În acea noapte am înţeles că infinitul din interiorul corpului fizic este o simplă continuare a infinitului din jurul meu. Fac parte integrantă din infinitate, la fel ca oricare alt obiect pe care îl percep. Nu există nici o diferenţă între noi, oamenii, sau între noi şi obiecte. Alcătuim cu toţii aceeaşi unitate, căci totul este alcătuit din lumină. Lumina se manifestă pe sine în miliarde de forme diferite, creând astfel universul material. Mai mult decât atât, am înţeles că nu există decât o singură forţă care pune în mişcare universul şi care transformă lucrurile. Forţa care pune în mişcare stelele este aceeaşi cu forţa care îmi pune în mişcare atomii din trupul meu. Eu o numesc viaţă, iar lumina este mesagerul sau purtătorul ei, căci ea trimite în permanenţă informaţii tuturor lucrurilor care există.

Cel mai incredibil mi s-a părut faptul că această lumină este vie. Lumina este o fiinţă vie care conţine în ea întreaga înţelepciune a universului şi care ocupă întregul spaţiu. Nu există spaţii goale între stele, la fel cum nu există spaţii goale între atomii din trupul meu. Spaţiul dintre stele este umplut de lumină. El pare gol numai pentru simplul fapt că nu există nici un obiect care să o reflecte. Orice obiect am trimite în spaţiu, el va începe să reflecte lumina, căci întreaga materie are această proprietate, la fel ca o oglindă.

Am căutat apoi în buzunar o oglinjoară pe care o port tot timpul la mine. Am putut vedea în ea copia exactă a creaţiei, un fel de realitate virtuală alcătuită din lumină. În acel moment am înţeles că ochii meu nu sunt altceva decât două asemenea oglinzi. Lumina proiectează o realitate virtuală în interiorul creierului meu, la fel ca în cazul oglinzii. Era evident că tot ceea ce percepeam era o realitate virtuală alcătuită din imagini luminoase. Singura diferenţă dintre ochii mei şi oglinda pe care o ţineam în mână era legată de faptul că ochii meu erau conectaţi la un creier. Acest creier îmi permite să analizez, să interpretez şi să descriu realitatea virtuală pe care o percep în fiecare moment.

Eu sunt un co-creator, alături de Dumnezeu, alături de viaţă. Dumnezeu creează ceea ce este real, iar eu creez o realitate virtuală în interiorul minţii mele. Prin intermediul luminii, viaţa îmi trimite o sumedenie de informaţii, pe care le percep cu ochii, după care inventez o întreagă poveste legată de ceea ce percep. Altfel spus, calific, justific şi explic ceea ce percep. Dacă văd un copac, nu mă limitez la această viziune, ci încep să-l calific, să-l descriu, îmi fac o părere în legătură cu el. Îmi place sau îmi displace. Mi se pare frumos sau nu. Indiferent ce părere am eu despre el, aceasta reprezintă doar perspectiva mea, o poveste creată de mine. De îndată ce încep să calific, să interpretez sau să judec ceea ce percep, percepţia mea nu mai este reală; ea devine o lume virtuală. Acesta este procesul pe care toltecii îl numesc vis.

Dintr-o dată, lucrurile au început să se lege în mintea mea. Am înţeles acum ce au dorit să-mi explice atâta vreme mama şi bunicul din înţelepciunea străveche a toltecilor. Aceştia credeau că oamenii trăiesc într-un vis. Visul este o lume iluzorie alcătuită din imagini ale luminii, iar mintea visează indiferent dacă creierul este adormit sau în stare de veghe.

Mi-am amintit apoi că cuvântul toltec înseamnă „artist al spiritului”. Tradiţia toltecă afirmă că orice om este un artist, iar arta supremă este expresia frumuseţii spiritului nostru. Dacă înţelegem acest punct de vedere, ne putem da seama cât de frumos este să ne considerăm artişti, nu simpli oameni. Dacă ne considerăm nişte simpli oameni, noi ne limităm singuri maniera în care ne exprimăm în viaţa de zi cu zi. Auzim de multe ori în jurul nostru: „Nu sunt decât un om. Nu sunt perfect”. Dacă ne vom considera artişti, această autolimitare va dispărea. Vom deveni astfel creatori, la fel ca şi cel care ne-a creat pe noi înşine.

Toltecii cred că cea care creează în realitate această artă este forţa vieţii care operează prin noi şi că orice om este doar un instrument al acestei forţe. Orice manifestare a artistului suprem poate deveni ea însăşi un artist, a cărui artă este propria sa viaţă. Arta sa este vie şi conştientă de sine, căci se naşte din viaţă. În acest fel, creaţia nu are practic sfârşit; ea continuă la infinit, în fiecare moment, pretutindeni.

În ce fel ne trăim viaţa? Aceasta este arta noastră, arta de a trăi. Prin intermediul puterii noastre de creaţie, noi exprimăm forţa vieţii în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce simţim, în tot ceea ce facem. Există însă două feluri de artişti: unii care îşi creează povestea vieţii fără a fi lucizi şi alţii care îşi descoperă conştiinţa de sine şi îşi creează povestea vieţii plini de iubire şi în spiritul adevărului.

Noi ne visăm viaţa chiar în acest moment. Percepem în ea nu numai visul nostru, ci şi visul artistului suprem, reflectat în tot ceea ce percepem. Reacţionăm apoi şi încercăm să înţelegem ceea ce percepem. Fiecare om încearcă să îşi explice ceea ce percepe în propria sa manieră, în funcţie de cunoaşterea stocată în mintea sa. Din punctul meu de vedere, acest proces este un adevărat miracol. Voi trăiţi în povestea pe care v-aţi creat-o singuri, iar eu trăiesc în povestea pe care mi-am creat-o eu. Povestea fiecăruia este propria sa realitate, o realitate virtuală care este adevărată numai pentru el, cel care a creat-o.

Cu mult timp în urmă, cineva a spus: „Orice minte este un univers”, iar acest lucru este cât se poate de adevărat. Noi trăim în propria noastră lume, care este atât de particulară, încât nimeni altcineva decât noi nu poate şti ce conţine ea. Noi singuri ne cunoaştem propriul univers lăuntric, iar uneori nici măcar noi nu reuşim acest lucru. Lumea noastră este creaţia noastră şi poate fi considerată o capodoperă artistică.

Acea noapte pe care am petrecut-o în deşertul Sonoran mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care îmi percep propria fiinţă, dar şi felul în care percep restul lumii. Într-un moment de inspiraţie, am devenit conştient de forţa infinită a vieţii aflată în plină acţiune. Această forţă este întotdeauna prezentă şi orice om ar putea-o vedea, dar numai atâta vreme cât atenţia sa nu este focalizată asupra minciunilor pe care le-a acceptat sau pe care şi le-a creat singur. Bunicul avusese întru totul dreptate: „Nu există altceva decât perfecţiunea”. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg ce a vrut să-mi spună atunci, iar acest lucru a devenit posibil numai atunci când am experimentat direct acest adevăr. Am realizat atunci că sunt perfect, căci sunt inseparabil de infinitate, de forţa vieţii care creează stelele şi întregul univers de lumină. Eu sunt creaţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să devin ceea ce nu sunt.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu iubirea, cu acea iubire pe care am simţit-o pe vremea când eram copil, înainte de a mi-o refuza singur. Mi-am redescoperit atunci autenticitatea, pe care o trăisem înainte de a accepta toate acele minciuni. În acel moment de inspiraţie totul a căpătat sens pentru mine, deşi nu gândeam deloc. Devenisem pură conştiinţă. Percepeam direct cu sufletul, şi dacă aş fi încercat să exprim în cuvinte ceea ce simţeam, sunt convins că experienţa s-ar fi sfârşit pe loc.

Cred că nu există om care să nu aibă din când în când asemenea momente de inspiraţie în care percepe adevărul. Aceste momente se petrece de regulă atunci când mintea este liniştită şi când percepem forţa vieţii cu ajutorul sufletului nostru. Când îşi revin din uimire, vocile din interiorul minţii noastre (acel proces pe care îl numim gândire) se vor grăbi – evident – să invalideze această experienţă, justificând şi contestând în fel şi chip ceea ce simţim. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece minciunile în care am crezut atâta vreme nu pot supravieţui în lumina adevărului, pe care o percepem în sfârşit. Oamenii se tem de adevăr, dar cel care se teme de fapt este povestitorul mincinos. El ştie că minciunile sale nu pot supravieţui în lumina adevărului, şi întrucât nu vrea să moară, se opune din răsputeri acestei lumini.

De aceea, este nevoie de mult curaj pentru a privi în faţă propriile minciuni, convingerile noastre. Structura cunoaşterii pe care o deţinem ne face să ne simţim în siguranţă. Orice om are nevoia de a cunoaşte, chiar dacă ceea ce cunoaştem nu este adevărul. Dacă ceea ce credeam până atunci despre noi se dovedeşte neadevărat, ne simţim nesiguri, pentru că nu cunoaştem nici un alt fel în care să ne comportăm. Atunci când descoperim că nu suntem cei care credeam că suntem, temelia întregi noastre existenţe începe să se prăbuşească. Întreaga poveste personală îşi pierde semnificaţia, iar acest proces este teribil de înspăimântător.

Mie nu mi-a fost deloc teamă în acea noapte din deşert. În schimb, atunci când mi-am revenit, am simţit imediat senzaţia de teamă, căci nimic din povestea mea personală nu mi se mai părea important, dar trebuia totuşi că continui să funcţionez în această lume. Ulterior, aveam să descopăr că îmi pot rescrie povestea vieţii mele. Mi-am refăcut astfel structura convingerilor, renunţând la toate minciunile în care crezusem până atunci. Viaţa mea a continuat apoi la fel ca înainte, dar fără a mai fi guvernată de minciuni.

(Fragment din “Vocea Cunoașterii” de Don Miguel Ruiz)