Pentru mine, grația a apărut în ziua în care m-am simțit frustrat că nu obțin rezultate după patru ani de meditație intensă. Așa cum am menționat mai devreme, în acel moment mi-am spus: „Asta este! Nu voi fi niciodată capabil să reușesc! Nu voi atinge niciodată iluminarea!” A fost un moment devastator. Era ca și când totul din mine obosise definitiv. Simțeam cu adevărat că sunt învins, și chiar eram.
Nimic din mine nu mai dorea să continue. Nimic din mine nu mai avea nicio speranță pentru viitor. Îmi aduc aminte că stăteam în coliba mea de meditație și m-am simțit complet strivit. Am fost convins că acela era sfârșitul vieții mele spirituale și îmi aduc aminte că m-am gândit: „Ce voi face acum? Viața mea spirituală s-a terminat. Am eșuat.” Și cum stăteam acolo și trăiam acel moment de înfrângere totală, absolută – o înfrângere atât de reală că nici măcar nu mi-a părut rău pentru mine – chiar în timpul acelei trăiri, inima mea a început să înflorească. A fost ca și când o iubire aurită curgea prin ființa mea. Era ca și când aș fi putut auzi totul și tot ce auzeam era doar cântecul acelei iubiri.
Am ieșit din colibă și tot ce vedeam în jur era o expresie a acelei iubiri, o manifestare a iubirii. Întregul univers era doar o iubire imensă, infinită, în care eu mă scăldam. Atunci am auzit o voce – ceea ce a fost ciudat pentru mine, pentru că de-a lungul vieții mele spirituale nu fusesem susceptibil să am viziuni sau să aud voci. Nu știam de unde provine, dar a zis așa: „În acest mod te iubesc și în acest mod să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.” Când am auzit acea voce, am știut că era adevărat. Acea voce interioară îmi spusese ceva ce știusem în tot acel timp, dar cu care nu puteam avea contact. Ceea ce nu știam era că fusesem îmbăiat cu acea iubire de-a lungul întregii mele vieți, dar nu fusesem niciodată complet deschis față de ea. Acea iubire mi-a oferit o provocare. A spus: „Așa să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.”
Îmi aduc aminte că m-am gândit: „Nu am nicio idee cum să fac asta! Cum aș putea eu să iubesc în acest fel?” Imensitatea iubirii necondiționate trecea prin mine în valuri și nu puteam nici măcar concepe cum aș putea eu iubi în acel mod, însă cumva știam că este posibil. Cumva, știam că se va întâmpla. Nu știam când sau unde, dar cumva, știam.
Acela a fost un moment de grație. Toată acea experiență a fost grație. Sentimentul înfrângerii absolute, faptul că nu aveam încotro să mă îndrept, faptul că nu vedeam nicio ieșire, descurajarea pe care o simțeam în ceea ce privea căutarea mea spirituală: totul era grație. Uneori, grația trece prin noi precum ceva foarte ascuțit. Această înfrângere a fost cea care m-a deschis – mi-a deschis corpul, mintea – și doar prin această experiență de înfrângere am putut să mă deschid în fața imensității iubirii necondiționate.
Aceasta nu a fost ultima dată când m-am simțit înfrânt și nici ultima dată când mi s-a oferit un moment de grație. De fapt, de-a lungul anilor, viața mea spirituală a devenit o înfrângere după alta. Dar cu fiecare moment de înfrângere, în fiecare clipă în care am simțit că mă lovesc de un zid pe care nu știam cum să-l depășesc, stagnam din ce în ce mai mult. Și de fiecare dată când stagnam, se dezvăluia grația. Cu timpul, am realizat că nu trebuia să mă chinui atât de tare, că nu trebuia să mă lupt cu viața sau cu mine însumi pentru a mă deschide să primesc grația divină. Dar a fost nevoie de multe, multe înfrângeri până să mă pot deschide voluntar și să mă abandonez grației care este întotdeauna prezentă.