În Upanișade, înțeleptul Yajnavalkya spune:
Cel care sălășluiește pe pământ, pe care pământul nu îl cunoaște, al cărui trup este pământul, care conduce pământul lăuntric, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în ceruri, pe care cerurile nu îl cunosc, al cărui corp sunt cerurile și care conduce cerurile lăuntrice, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în lumină, pe care lumina nu îl cunoaște, al cărui trup este lumina, care conduce lumina lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în suflare, pe care suflarea nu îl cunoaște, al cărui trup este suflarea, care conduce suflarea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în minte, pe care mintea nu îl cunoaște, al cărui trup este mintea, care conduce mintea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care sălășluiește în cunoaștere, pe care cunoașterea nu îl cunoaște, al cărui trup este cunoașterea, care conduce cunoașterea lăuntrică, el este Sinele tău, stăpânul, cel care nu moare.
Cel care nu e văzut, dar vede; cel care nu e auzit, dar aude; cel care nu e perceput, dar percepe; cel care nu e cunoscut, dar cunoaște. Nu există altcineva care vede în afară de el, nu există altcineva care aude în afară de el, nu există altcineva care percepe sau știe în afară de el. Acesta este Sinele tău, stăpânul lăuntric, cel care nu moare – OM.
Tot ceea ce a fost și este creat nu este El, ci creația sa. Tot ceea ce a fost creat, adică tot ceea ce este deja „ceva”, trebuie să fi devenit ceva la un moment dat și – conform legii creației – într-o bună zi va dispărea, căci existența sa este temporară. De aceea, nu mi-L pot imagina pe Dumnezeu ca pe „Ceva”, nici nu Îi pot da un nume, căci tot ceea ce s-a transformat în ceva din nimic este creație, și nu Creator. Numai Dumnezeu este ființa eternă și numai despre El pot spune, în prezentul etern: „El este!” De aceea, din punct de vedere uman, pot exprima conceptul de Dumnezeu numai astfel: Dumnezeu este vidul etern din care ia naștere tot ceea ce e trecător. Atunci când reușesc să părăsesc condiția de creație și să mă întorc la Creator, pentru o clipă pătrund în neant, în vid, sau cu alte cuvinte, mă transform în acest vid beatific – de parcă ființa mea definită s-ar evapora.
Acest sentiment de anihilare a fost numit de misticii occidentali „moarte mistică”. Numai trecând prin moartea mistică pot experimenta învierea; numai atunci mă pot transforma din creatură în Creator. Când am devenit una cu El – cu Creatorul – nu mai vorbesc despre El la persoana a treia. Nu mai spun: „El este tot ceea ce este.” Dimpotrivă, ajung să manifest starea de „Eu sunt tot ceea ce sunt.” Moise a experimentat această stare. El a devenit una cu Dumnezeu, cu adevăratul său Sine, iar voia sa a devenit voia Tatălui. Însă el știa că oamenii nu vor înțelege această stare și de aceea, a spus: „Dumnezeu cel adevărat m-a trimis la voi, Dumnezeul tuturor creațiilor, al cărui nume este «Eu sunt ceea ce sunt.»” Cei care au experimentat această stare știu că Moise a reușit să o pună în cuvinte cât se poate de corect.
Mulți au încercat să descrie această stare a ființei, această bucurie nespusă a împlinirii și păcii, însă cuvintele sunt neputincioase în exprimarea acestui adevăr sublim. Cei care s-au apropiat de această stare elevată prin conștiința lor, se află în pragul beatitudinii. În spatele lor se așterne lumea creată, cu eternul ciclu al vieții și al morții, iar în fața lor se așterne vidul din care a fost creat totul. Acest vid în care este conținut totul se cheamă Nirvana. Termenul de „Nirvana” este înțeles greșit de cei care îl confundă adeseori cu anihilarea. Nu există o expresie adecvată pentru acest termen, însă ne putem apropia de adevăratul său înțeles atunci când îl numim „a deveni tot ceea ce este.” Cei care ating această stare trebuie să lase în urmă orice gând care îi leagă de lumea creată – chiar și gândul și senzația de „Eu”. Sinele este Viața, Cuvântul, Logosul Divin și este deopotrivă Dumnezeu Tatăl și principiul creator – Esența – care manifestă neîncetat legea nașterii și a morții. Cel care dorește să devină complet liber trebuie să renunțe la orice idee legată de lumea concretă, la conștiința personală a sinelui.
Sinele este primul gând care se naște în individul care devine conștient și cel din urmă gând care îl urmează în marea trecere: „Eu sunt Alpha și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 1:8), spune Logosul Divin în Biblie. „Eu sunt Începutul, Mijlocul și Sfârșitul,” spune Logosul Divin în Bhagavad Gita. Însă trebuie să renunțăm chiar și la această conștiință de Sine. Poarta este deschisă; conștiința individuală se unește cu Tatăl, se contopește în El – în Absolut, în Etern.
Această stare nu poate fi descrisă, numai experimentată. Maeștrii indieni de Yoga o numesc „Nirvikalpa Samadhi”, în timp ce misticii creștini vorbesc despre ea ca „extazul sacru” sau „uniunea mistică”. Denumirile pot varia, însă trăirea este aceeași.
În Bhagavad Gita, Krishna îl povățuiește astfel pe cel care îl caută pe Dumnezeu:
Astfel, el va sta deoparte, singur,
reflectând la cele sfinte și meditând asupra lui Dumnezeu,
controlându-și simțurile și gândurile,
fără dorințe, așezat într-un loc curat,
ce nu este nici prea înalt, și nici prea jos.
Acolo va sta așezat pe o rogojină de iarbă kuśa sau pe o piele de căprioară
și toate posesiunile lui se vor reduce la pânza cu care își acoperă șoldurile.
Își va orienta mintea asupra Unicului, devenind stăpânul simțurilor și gândurilor sale.
Se va relaxa așezat în acea poziție, eliberat de grijile lumești
și va practica yoga spre a atinge puritatea sufletului devotat lui Dumnezeu.
Își va menține corpul, capul și gâtul în poziție nemișcată,
iar privirea îi va fi orientată înainte, spre vârful nasului.
El trebuie să fie complet detașat, fără nicio grijă. Sufletul lui trebuie să fie împăcat și fără frică, va fi neclintit în jurământul lui, și va gândi doar la Mine, va medita la Mine, aspirând către Mine cu întreaga lui ființă.
Meditând astfel la Mine în mod constant,
el va deveni stăpânul atotputernic al regatului său
și va intra pe tărâmul păcii, Nirvana.
Spiritul său va fi cuprins de fericirea cea mai înaltă,
când în inima sa – dăruită lui Dumnezeu
și neatinsă de păcat – nu mai apare nicio dorință.
Cel ce se unește astfel constant cu Dumnezeu și se sacrifică pe sine
simte înlăuntrul său fericirea nesfârșită
pe care prezența lui Dumnezeu cel etern o revarsă asupra lui.
Fiind unit cu Dumnezeu, el are viața lui Dumnezeu.
Spiritul lui este spiritul lui Dumnezeu, prezent în toate lucrurile,
și esența reală a tuturor lucrurilor se manifestă prin el.
Cel care Mă cunoaște pe Mine în toate lucrurile ca Unicul și Cel Mai Înalt,
acela nu-i pierdut pentru Mine și nici Eu nu-s pierdut pentru el.
Cel care năzuiește spre unitate mă adoră în toate ființele; oriunde s-ar afla acest yoghin, în Mine se află.
Cel care, prin asemuire cu Sinele, privește pretutindeni la fel,
fie că este fericire sau suferință, în acela Mă sălășluiesc și el se sălășluiește în Mine,
oricare ar fi soarta lui pe pământ.
(Bhagavad Gita, al 6-lea cântec)
Spun Selvarajan Yesudian şi Elisabeth Haich în “Raja Yoga”
Arhive categorii: Generalitati
Despre fericire
Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.
Splendid… Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă accepți ceea ce este, nu există posibilitatea să fii nefericit. Am observat mii de oameni, căutători, necăutători, ancorați în lumea aceasta, ancorați în lumea cealaltă, și în fiecare zi văd același fenomen: oamenii nu sunt cu adevărat interesați să fie fericiți. Nimeni nu pare interesat să fie fericit, deoarece toți sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice aiureli: pentru gelozie, pentru posesivitate, pentru furie, pentru ură. Sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice prostii. Dar nu sunt gata să sacri ce furia, posesivitatea și gelozia pentru fericire.
Și-atunci cum aș putea să spun că oamenii sunt interesați să fie fericiți? Pe ei îi interesează să fie nefericiți. Nu contează ce spun ei. Eu îi văd că încearcă mereu să fie nefericiți, caută căi și mijloace prin care să fie nefericiți. E realmente un fenomen extraordinar – într-o lume în care nefericirea nu există, omul a creat atâta nefericire. S-a dovedit într-adevăr a fi un creator. Într-o lume în care nu există posibilitatea nefericirii, cum de ai reușit s-o creezi? Ești absolut uimitor. Aveți o măiestrie nemaivăzută dacă ați reușit să creați nefericirea. Sunteți din cale-afară de creativi – din păcate însă, ceea ce creați e iadul.
Fericirea e un fenomen simplu, nu e nevoie de nimic ca să o ai. Trebuie doar să exiști și să fii fericit. Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă nu accepți ceea ce este, vei fi nefericit. Tu spui întruna că vrei să fii fericit, dar încontinuu respingi ceea ce este. Cum ai putea să fii fericit? Acceptă și vezi de unde mai apare atunci nefericirea. S-ar putea să aștepți vieți întregi și nefericirea nu va mai apărea, fiindcă i-ai tăiat rădăcinile.
Dar tu vrei fericire în termenii tăi, cu condițiile impuse de tine. De fapt, pe tine nu fericirea te interesează – altminteri de ce i-ai mai pune condiții? Ai putea spune: „Indiferent cum stau lucrurile, eu sunt gata să fiu fericit pentru că vreau să fiu fericit.” Tu însă spui: „Nu! Mai întâi trebuie îndeplinite condițiile impuse de mine.” Pui condiții imposibile, care nu pot fi îndeplinite.
Ai o iubită – ai putea fi fericit chiar în secunda asta. Dar tu pui condiția ca iubita să-ți promită că te va iubi de-a pururi. De ce să aduci în discuție așa ceva? Cum ar putea cineva să promită asta? Nimeni nu știe ce va aduce viitorul. Iubita ta nu e Dumnezeu, cum ar putea ea să-ți promită asta? Nici măcar zeii nu pot face promisiuni, fiindcă o promisiune înseamnă că viitorul e pecetluit de pe acum. Iar viitorul nu e pecetluit. El urmează căi nebănuite. Așa că tu ceri să-ți promită ceva imposibil. Ea va spune: „Îți promit”, dar tu știi că e ceva fals. Te amăgește și tu știi asta, fiindcă și tu ești o ființă omenească și știi foarte bine că nu se pot face promisiuni legate de viitor.
Ceri ceva imposibil și prin însuși faptul că ceri asta distrugi fericirea. Dacă îți promite, știi că promisiunea e falsă. Cum s-ar putea promite ceva? Mai întâi ceri promisiunea, iar dacă nu îți e oferită, ești nefericit. Dacă îți e oferită, ești iarăși nefericit, indcă știi că e o minciună. Și vei căuta întruna modalități prin care să demonstrezi că ai fost amăgit – „Promisiunea ta a fost falsă.”
Pe măsură ce vă privesc tot mai mult, văd clar că nimeni nu pare interesat să fie fericit. Sunteți gata să pierdeți fericirea pentru orice lucru de nimic. O puteți sacrifica pentru orice idee prostească. Nu sacrificați niciodată nimic pentru fericire.
Matematica e simplă.
Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.
(Zice Osho în „Tao trăit”)
Despre viață, moarte, creație, trecut, prezent, viitor
Discipol – Ce este Viaţa?
Bhagavan – Din punct de vedere material Viaţa este corpul; din punct de vedere spiritual ea este Conştiinţa Ultimă. Depinde din ce perspectivă o privești.
Discipol – Ce este Moartea?
Bhagavan – Este uitarea naturii tale adevărate.
Discipol – Sinuciderea este un lucru reprobabil?
Bhagavan – A ucide trupul nevinovat este cu siguranță un lucru greșit. Sinuciderea trebuie să e comisă asupra minţii, unde este depozitată întreaga suferință, şi nu asupra trupului, care este insensibil şi nu percepe nimic. Mintea este adevăratul vinovat, ea produce imensa suferință care te conduce la sinucidere, dar, printr-o eroare de raționament, este pedepsit în schimb trupul, care este insensibil şi nu are nicio vină.
Discipol – Creația este bună sau rea?
Bhagavan – Creaţia nu este nici bună, nici rea; ea este aşa cum este. Mintea umană este aceea care face tot felul de supoziții despre creaţie, deoarece ea vede lucrurile din punctul ei de vedere, urmându-și propriile interese. O femeie este pur şi simplu o femeie, dar o minte o numește „mamă”, o alta o numește „soră”, încă o alta o numește „mătușă”, şi aşa mai departe. Bărbaţii iubesc femeile, urăsc şerpii şi sunt indiferenţi la iarba sau la pietrele de pe marginea drumului. Aceste asocieri sunt cauzele întregii suferințe a lumii. Creaţia este asemenea unui arbore banian: păsările vin să-i mănânce fructele sau să se adăpostească sub frunzișul său, oamenii se răcoresc la umbra lui, iar unii pot sfârși chiar spânzurându-se de crengile lui. Cu toate acestea pomul îşi continuă liniștit viaţa, nepăsător şi inconștient la toate sarcinile ce îi sunt atribuite. Mintea însăși este aceea care îşi creează propriile dificultăți şi apoi strigă după ajutor. Este oare Dumnezeu atât de părtinitor încât să dea pace cuiva şi suferință altcuiva? În creaţie este loc pentru orice, dar omul refuză să vadă binele, armonia, frumosul, continuând să se plângă aidoma celui flămând care, stând în fața unei mâncări delicioase, în loc să întindă mâna să-și potolească foamea, continuă să se lamenteze. A cui este eroarea, a lui Dumnezeu sau a omului? Din fericire însă pentru om, Dumnezeu, în nemărginita Sa îndurare, nu-l părăsește niciodată. El întotdeauna îi mai dă noi şanse, trimiţându-i Învățători şi Scripturi pentru a-l ghida spre a-și descoperi propriile greșeli, şi pentru ca în cele din urmă să-și poată dobândi fericirea eternă.
Discipol – Ce sunt Trecutul şi Viitorul
Bhagavan – Nu există nici Trecut, nici Viitor. Există numai Prezentul. Ieri a fost prezentul pentru tine, atunci când l-ai trăit, şi mâine va tot prezentul, atunci când îl vei experimenta. Prin urmare, experiența vieţii are loc numai în prezent, iar dincolo de experiență nu există nimic.
Discipol – Atunci Trecutul şi Viitorul nu sunt decât pură imaginaţie?
Bhagavan – Da. Prezentul însuși este simplă imaginaţie, deoarece simţul timpului este mental; spațiul este tot mental. În concluzie, naşterea şi re-nașterea, care au loc în timp şi spațiu, nu pot altceva decât pură imaginaţie.
(Zice Ramana Maharshi în “Guru Ramana”)