Indiferent ce dobândiți pe măsură ce evoluați spiritual – și dobândiți multe, fiecare moment este o nouă descoperire în călătoria spre interiorul ființei, în fiecare moment primiți câte un dar – este ceva ce nici măcar nu v-ați imaginat, ce nu ați cerut niciodată. Sunt milioane de daruri pe calea spirituală, dar numai cei care știu să i le ofere în totalitate lui Dumnezeu ajung la capătul ei. Altminteri, începeți să vă atașați de aceste daruri și evoluția voastră se oprește. Vă opriți aici. Stagnați. Vă așezați în locul și momentul de care v-ați atașat și începeți să trăiți așa.
Dacă doriți să atingeți starea de samadhi, pacea ultimă, liniștea supremă, adevărul ultim, atunci nu vă atașați niciodată de nicio realizare indiferent că este din lumea aceasta, din lumea cealaltă, psihologică, parapsihologică, intelectuală, intuitivă – ori de care ar fi. Nu permiteți niciun atașament. Oferiți-i lui Dumnezeu totul. Oferiți-i totul neîncetat lui Dumnezeu și veți primi înapoi înmiit! Oferiți-i totul lui Dumnezeu.
Când oferiți totul, realizați dumnezeirea. Când oferiți totul, când îi dați totul în dar lui Dumnezeu, el vine către voi sub forma unui ultim dar. Dumnezeirea este ultimul dar pe care îl primiți.
Osho, de ce călugării Zen au nevoie să trăiască lângă maeștrii lor timp de zece, douăzeci sau chiar patruzeci de ani, înainte să se producă iluminarea instantanee?
Din cauza stupidității lor. Poți atinge iluminarea într-o singură clipă sau poți aștepta timp de patruzeci de ani; depinde cât de greu de cap ești. Poți aștepta vieți întregi. Depinde cât de atașați sunteți de ignoranță. Maestrul Zen nu este responsabil pentru faptul că discipolul a așteptat patruzeci de ani să atingă iluminarea. Responsabilitatea este a discipolului. Trebuie că era foarte, foarte prost, un nerod sadea. Nu-i intra nimic în cap. Ori era foarte dotat intelectual. Indiferent ce-i spunea maestrul, el înțelegea totul imediat, din punct de vedere intelectual. Nu prindea înțelesul real, cel care poate fi transmis doar de la inimă la inimă. Acest tip de înțelegere apare numai într-o comunicare profundă, în care inimile sunt conectate.
Cei care trebuie să aștepte timp de patruzeci de ani sunt fie foarte proști, fie foarte bine informați. În ambele cazuri este vorba de prostie. Sunt fie pandiți, fie idioți, adică totuna. Pandiții înțeleg și mai puțin ca idioții. Un idiot mai înțelege câte ceva, din cauză că are o minte simplă. Nu are o minte complicată. Dacă se întâmplă să pătrundă ceva în ea, atunci el înțelege.
Omul informat, în schimb – erudiții, logicienii, teologii, filozofii – posedă straturi peste straturi de informații, de care este aproape imposibil să treacă vreo înțelegere. Dacă ești simplu, lucrurile se petrec repede. Dacă nu ești simplu, va trebui să aștepți să înțelegi mai întâi modul în care complexitatea creează probleme.
Singurii responsabili pentru cât de repede înțelegeți sunteți voi. Maestrul este doar o prezență. Vă puteți folosi de ea sau nu. Este asemeni soarelui, a unei lămpi care dă lumină: puteți deschide ochii și veți vedea, dar dacă nu-i deschideți, lampa nu vă va forța în vreun fel să deschideți ochii. Nici chiar soarele nu poate face asta. Așa că rețineți: dacă așteptați, este din cauza voastră – fie a deșteptăciunii, fie a stupidității voastre. Renunțați la amândouă. Așa veți deveni discipoli, renunțând și la stupiditate, și la cunoștințe. Când renunțați la ele, nu mai este nicio barieră: sunteți vulnerabili, deschiși. În acea stare de deschidere, iluminarea poate să apară în orice moment.
Pentru mine, grația a apărut în ziua în care m-am simțit frustrat că nu obțin rezultate după patru ani de meditație intensă. Așa cum am menționat mai devreme, în acel moment mi-am spus: „Asta este! Nu voi fi niciodată capabil să reușesc! Nu voi atinge niciodată iluminarea!” A fost un moment devastator. Era ca și când totul din mine obosise definitiv. Simțeam cu adevărat că sunt învins, și chiar eram.
Nimic din mine nu mai dorea să continue. Nimic din mine nu mai avea nicio speranță pentru viitor. Îmi aduc aminte că stăteam în coliba mea de meditație și m-am simțit complet strivit. Am fost convins că acela era sfârșitul vieții mele spirituale și îmi aduc aminte că m-am gândit: „Ce voi face acum? Viața mea spirituală s-a terminat. Am eșuat.” Și cum stăteam acolo și trăiam acel moment de înfrângere totală, absolută – o înfrângere atât de reală că nici măcar nu mi-a părut rău pentru mine – chiar în timpul acelei trăiri, inima mea a început să înflorească. A fost ca și când o iubire aurită curgea prin ființa mea. Era ca și când aș fi putut auzi totul și tot ce auzeam era doar cântecul acelei iubiri.
Am ieșit din colibă și tot ce vedeam în jur era o expresie a acelei iubiri, o manifestare a iubirii. Întregul univers era doar o iubire imensă, infinită, în care eu mă scăldam. Atunci am auzit o voce – ceea ce a fost ciudat pentru mine, pentru că de-a lungul vieții mele spirituale nu fusesem susceptibil să am viziuni sau să aud voci. Nu știam de unde provine, dar a zis așa: „În acest mod te iubesc și în acest mod să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.” Când am auzit acea voce, am știut că era adevărat. Acea voce interioară îmi spusese ceva ce știusem în tot acel timp, dar cu care nu puteam avea contact. Ceea ce nu știam era că fusesem îmbăiat cu acea iubire de-a lungul întregii mele vieți, dar nu fusesem niciodată complet deschis față de ea. Acea iubire mi-a oferit o provocare. A spus: „Așa să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.”
Îmi aduc aminte că m-am gândit: „Nu am nicio idee cum să fac asta! Cum aș putea eu să iubesc în acest fel?” Imensitatea iubirii necondiționate trecea prin mine în valuri și nu puteam nici măcar concepe cum aș putea eu iubi în acel mod, însă cumva știam că este posibil. Cumva, știam că se va întâmpla. Nu știam când sau unde, dar cumva, știam.
Acela a fost un moment de grație. Toată acea experiență a fost grație. Sentimentul înfrângerii absolute, faptul că nu aveam încotro să mă îndrept, faptul că nu vedeam nicio ieșire, descurajarea pe care o simțeam în ceea ce privea căutarea mea spirituală: totul era grație. Uneori, grația trece prin noi precum ceva foarte ascuțit. Această înfrângere a fost cea care m-a deschis – mi-a deschis corpul, mintea – și doar prin această experiență de înfrângere am putut să mă deschid în fața imensității iubirii necondiționate.
Aceasta nu a fost ultima dată când m-am simțit înfrânt și nici ultima dată când mi s-a oferit un moment de grație. De fapt, de-a lungul anilor, viața mea spirituală a devenit o înfrângere după alta. Dar cu fiecare moment de înfrângere, în fiecare clipă în care am simțit că mă lovesc de un zid pe care nu știam cum să-l depășesc, stagnam din ce în ce mai mult. Și de fiecare dată când stagnam, se dezvăluia grația. Cu timpul, am realizat că nu trebuia să mă chinui atât de tare, că nu trebuia să mă lupt cu viața sau cu mine însumi pentru a mă deschide să primesc grația divină. Dar a fost nevoie de multe, multe înfrângeri până să mă pot deschide voluntar și să mă abandonez grației care este întotdeauna prezentă.
Adesea, oameni din lumea spirituală sunt ocupați cu meditații, cu lauda numelui lui Dumnezeu sau cu realizarea de diverse practici spirituale și rugăciuni menite să-i con- ducă spre o stare de fericire și la cunoașterea grației divi- ne. Oamenii spirituali adesea ascultă învățăturile marilor iluminați și încearcă să le aplice, dar de multe ori aceștia ratează elementul cheie, și anume: suntem dependenți de faptul că suntem noi înșine. Suntem dependenți de propriul egoism. Suntem dependenți de propria suferință, de convin- gerile și opiniile noastre despre lume. Chiar credem că uni- versul s-ar destrăma dacă ne-am abandona drumul. În acest fel, ne dorim, de fapt, să continuăm să suferim.
Majoritatea dependenților găsesc tot felul de motive pentru care sunt așa și, multe dintre aceste motive pot fi valide și pot conține o fărâmă de adevăr. Dar, în final, la sfârșitul zilei, atunci când suntem dependenți de ceva, orice, este pentru că alegem să fim dependenți. Putem da vina pe alte lucruri, pe alte persoane, pe circumstanțe – și desigur că toate momentele dureroase au de a face cu suferința noastră și cu lucrurile de care suntem dependenți. Dar atunci când vine vorba despre momentul acesta, despre aici și acum, adevărul este că nu suntem în trecut. Realitatea este că ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Este de domeniul trecutului, dar există în noi o parte care vrea să se agațe de ce s-a întâmplat, și asta în mare parte pentru că suntem îngroziți la gândul renunțării la ceea ce ne face să suferim, pentru că dacă am renunța la trecut, nu am mai ști cine suntem. Nu am mai avea posibilitatea să ne consolăm cu trecutul. Nu am mai putea să simțim milă față de noi înșine. În schimb, am trăi în acest moment și doar aici, ne-am privi în față fără să ne judecăm pe noi înșine, fără să simțim rușine sau vinovăție.
Eu am început să mă implic în lumea spirituală la o vârstă destul de fragedă. Aveam aproximativ 20 de ani când pur și simplu am simțit nevoia să știu ce este adevărat, ce este real. Nu am cum să explic motivele pentru care simțeam nevoia să știu. Nici măcar nu le pot înțelege. Pur și simplu m-am trezit într-o zi și am simțit că trebuie să înțeleg ceea ce este, în final, real și adevărat. Știam că viața mea s-a schimbat în totalitate și direcția în care credeam că decurge viața mea nu mai era deloc relevantă. Se trezise în mine ceva complet nou și am știut că urmează să se întâmple ceva complet diferit de ceea ce plănuiam eu. Acela a fost momentul în care am început ceea ce se numește „căutare spirituală” și, ca majoritatea căutătorilor, am ajuns, ulterior, să-mi găsesc un maestru și am început să meditez.
Maestrul meu era un budist Zen, iar în această tradiție, cea mai întâlnită practică este aceea de a sta pe pernuțe, privind peretele din fața și meditând ore în șir, așa că asta făceam și eu. Stăteam pe pernuță și încercam să meditez, încercam și tot încercam. Indiferent de cât de mult încer- cam, nu reușeam niciodată să fiu cu adevărat bun într-un mod consistent la asta. Nu reușeam să-mi dau seama cum să-mi opresc mintea. Ceea ce făceam adesea pe pernuță era să sufăr, nu neapărat din cauza trecutului, ci mai degrabă pentru că părea că nu am deloc puterea să trec dincolo de viziunea pe care o aveam și de care mă țineam agățat.
Cumva, intuitiv, am simțit că nu percepeam viața așa cum era în realitate. Am avut un sentiment că mai exista ceva, o viziune diferită, că exista o realitate mai măreață față de cea pe care o vedeam eu. Am încercat tot ce am putut să trec dincolo de asta: meditam și meditam și îmi luam notițe într-un carnețel. Citeam. Vorbeam cu o grămadă de oameni. Și mă gândeam la asta, apoi mai meditam și tot așa.
Fiind atlet în copilărie, știam cum să trag tare către succes. Îmi era destul de familiară noțiunea muncitului din greu de-a lungul unor lungi perioade de timp, așa că, chiar și când a continuat să doară, puteam sta jos și medita și mai mult. Încercam și tot încercam, ca mulți alții, și undeva după aproape patru ani, m-am lovit de un perete. Am realizat că pur și simplu nu puteam să fac ce încercam să fac. Mi-am dat seama că nu știam, de fapt, nimic. A durat ani de zile până să-mi pot spune: „Nu am nicio idee ce fac. Nu știu ce este real și ce nu. Am diverse teorii; am scris teancuri de caiete despre ce cred că este și ce nu cred că este real, ce cred că este Dumnezeu și ce nu este, dar în realitate, la sfârșitul zilei, după patru ani de chin spiritual intens, nu știu cu nimic mai mult decât știam la început.”
A fost cu adevărat o înfrângere dureroasă. Nu știam ce să fac pentru că am știut, într-un final, că n-aveam nicio idee despre cum să ajung să privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Nu știam nimic despre cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știam nimic despre cum să nu sufăr. Mă lovisem de un zid.
În ziua în care m-am lovit de acest zid, mă aflam în coliba din curtea din spate, pe care o construisem ca loc pentru meditație, și stăteam jos, pe pernuță, așa cum stătusem în fiecare dimineață. Am aprins tămâie și m-am așezat jos, cu fața spre perete. Cum am început să încerc să meditez, să-mi calmez mintea, deodată – dinăuntrul meu, nu din mintea mea – de undeva din profunzimile mele, ceva a strigat către mine: „Nu mai pot să fac asta! Nu pot! Nu știu cum să depășesc spațiul acesta! Nu știu cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știu cum să mă opresc din a mă lupta. Nu știu cum să fac asta!” Acela a fost momentul. A fost momentul în care totul a luat o altă întorsătură. Atunci nu am știut, dar tot ce făcusem până la momentul respectiv mă pregătise să realizez că nu am niciun fel de putere, pentru că eram blocat într-o viziune anume a lucrurilor. Tot ce făcusem în încercarea de a nu mai suferi, de a nu mă mai chinui, avea ca sursă tot propria mea percepție. Nu era nimic de făcut. În final, am înfruntat ultimul lucru cu care aș fi vrut să mă confrunt – cred că ultimul lucru cu care ar vrea oricine să se confrunte – o înfrângere categorică, absolută, care te zdruncină. Este un sentiment destul de diferit față de acela de disperare sau deznădejde. Atunci când simțim disperare sau deznădejde, nu suntem încă complet învinși, iar asta înseamnă că nu ne-am oprit încă. Există ceva în noi care încă se luptă cu ceea ce este.
Dar totul s-a schimbat în acel moment în care am realizat că nu există, literalmente, nimic să pot face. Deodată, viziunea mea asupra lucrurilor s-a schimbat complet. Ca și cum ai întoarce invers un card sau o monedă, tot ce simțisem sau gândisem vreodată, tot ceea ce-mi puteam aminti a dispărut în acel moment. Eram pentru prima dată cu adevărat singur. Și, în această singurătate, nu știam ce sunt, unde sunt sau ce se întâmplă. Tot ce știam era că mă lovisem de capătul unui drum imaginar. Ajunsesem la un zid de cărămidă și mă trezisem brusc pe cealaltă parte a lui, unde el nici măcar nu mai exista. Apoi m-a izbit această revelație prin care mi-am dat seama că eram nimic și totul în același timp.
Imediat ce am realizat acest lucru, am început să râd. M-am gândit: „Doamne! Am căutat asta ani de zile, am făcut mii de ore de meditație, am scris zeci de caiete – toate aceste căutări și tot acest chin.” Poate sună ca o perioadă scurtă de timp – dar atunci când ești tânăr, patru ani par o eternitate. Iar în acel moment am râs, pentru că mi-am dat seama că ceea ce căutam fusese întotdeauna chiar acolo, că această trezire pe care o doream era chiar acel spațiu în care existam. Fusesem în tot acest timp aproape de sfârșitul suferinței. Era o ușă deschisă chiar de la început, chiar de la prima gură de aer pe care o luasem vreodată.
Suferința mea, precum orice altă suferință, era complet opțională, doar că eu nu știusem asta. Faptul că nu puteam să-mi dau seama, nu reușeam să înțeleg că nu pot să schimb ceva, a fost lucrul care m-a adus la acel moment de revelație. Asta înseamnă să te oprești sau, mai exact, asta înseamnă să fii oprit, sa fii complet oprit. Era o renunțare spirituală, ceva asemănător cu ce ar putea experimenta un dependent de droguri. Deodată, am realizat că dependența mea era legată chiar de mine – eu, cel care se chinuia; eu, cel care se lupta pentru iluminare; eu, cel confuz. Eram dependent de mine. Și nu exista un secret despre cum să nu mai fii dependent de tine. Ajunsesem într-un punct în care eram la pământ, în care m-am oprit și mi-am dat seama că nu știu nimic.
Mai auzisem aceste învățături înainte, desigur. Auzisem învățătura: „Nu este necesar să știi. Renunță la ceea ce crezi că știi.” Însă eu luasem aceste învățături și le împachetasem convenabil în viziunea mea despre lume. Credeam că am înțeles ce susțineau marii maeștrii spirituali. Dar în acel moment, am văzut că, de fapt, nu înțelesesem nimic. Nu înțelesesem o singură vorbă, și a fost destul de șocant.
De
câteva decenii, am încercat, prin tot felul de mijloace, să ne
eliberăm, în același timp, de materialismul frenetic și de
tradițiile religioase depășite. Ne-a invadat valul
descătușării sexuale, iar revenirea în forță a
spiritualului, în cele mai variate aspecte ale sale, dă năvală
peste noi.
Propunerile cu privire
la „dezvoltarea personală” se răspândesc în mod delirant,
întrucât avem în zilele noastre propriul șaman, propriul
mentor spiritual, propriul terapeut, cărți de tarot, propriul
ghicitor, propriul medic chinez sau tibetan, așa cum fiecare avea
odinioară un medic de familie sau un psiholog, pentru unii dintre
noi. Curentul New Age a făcut „colaje” între tradiții și
a reușit să facă din curentele mistice autentice, unul dintre
amestecurile cele mai neinteresante și ireale.
Din fericire,
tibetanii și-au făcut apariția surâzători, cu simțul
umorului, cu o rigoare și înțelegere profundă, dar au apărut
totodată și propovăduitorii sufismului, ai doctrinei zen, ai
diferitelor forme de budism, preoți hinduși sau amerindieni care
s-au străduit să-și facă cunoscute tradițiile minunate prin
autenticitatea lor. Școlile cele mai secrete și-au croit un drum
până la noi. Regăsim printre noi practicanți ai
învățăturii Dzogchen,
ai religiei tibetane Bön-po,
ai tradiției șivaiste Nath,
ai doctrinei Advaïta și
adepți ai curentului hindus Aghori.
Maeștrii autentici
și impostorii coexistă fără nicio opreliște, stagiile și
pensiile își urmează cursul pretutindeni în Europa.
Învățăm să mergem prin foc sau să intrăm în
legătură cu spiritele, să medităm nemișcați douăsprezece
ore pe zi, să intrăm în transă, să respirăm ca yoghinii,
să ne însușim anumite poziții, să ne descoperim propriul
corp și sens al vieții, să ajungem la orgasmul „tantric”,
să recităm incantații, asta dacă nu vom cădea în
capcanele din ce în ce mai ascunse ale sectelor prezente
pretutindeni, gata să ne abată visele noastre absolute spre o
înstrăinare tristă a libertății fundamentale. Primim tot
felul de inițieri, facem să ni se deschidă propriile chakre,
trezim energia vitală interioară – Kundalini,
repetăm formule cabalistice, venerăm toate divinitățile care
există pe pământ, avem conversații cu îngerii, reinventăm
puținul pe care îl știm despre tradiții în manieră
prêt-à-porter, pus de îndată pe piaţă, însă de fapt,
căutăm același lucru: cum să integrăm experiența asupra
vieții sociale occidentale într-o cunoaștere mai amănunțită,
care ne-ar putea aduce fericirea supremă și care ne-ar putea
împăca cu propriile noastre emoții și simțiri.
Ne dorim o cale care
să nu se opună vieții, o viață care să nu se opună
acestei căi, pe scurt, vrem integrarea cât mai armonioasă a
spiritualului și materialului într-o cale accesibilă și cât
mai „familiară” din punct de vedere cultural. Ne dorim să
gustăm din plinătatea vieții fără să trecem peste
agitația caracteristică vieții, vrem acea bucurie liberă și
dinamică, de natură să ne îndrepte pașii spre experiența
de ansamblu a realității.
Privind în jurul
nostru, vedem atâtea ființe care se aruncă în căutarea
hedonistă a plăcerii. Acestea încearcă să-și trăiască
propriile pasiuni și uneori chiar reușesc. Se alipesc nebunește
de lumea materială și sfârșesc prin a ajunge la o
nemulțumire cronică, ce îi împinge spre o căutare din ce
în ce mai disperată. Aceste ființe sunt deseori egoiste, fac
ravagii în jurul lor, însă cu toate acestea ajungem să le
invidiem în ascuns din cauza senzației de libertate pe care o
răspândesc în jur. Fac să răsune în noi o aspirație
naturală și fundamentală pentru plăcere. Chiar dacă nu vrem
să recunoaștem, vitalitatea acestora nu ne lasă indiferenți.
Printre aceștia, unii sunt atinși de har și găsesc o forță
subtilă și vitală în plăcerea hedonistă. Alții sunt
adevărați filozofi.
La polul opus,
descoperim ființe fascinate de căutarea spiritualului, care au
tendința să-și purifice dorințele și pasiunile, încercând
să reducă impactul acestora asupra vieții lor de zi cu zi.
Despre acestea se spune că sunt înțelepți sau se află pe
calea dobândirii înțelepciunii. Aceștia se recomandă ca
fiind aparținători ai unei școli spirituale de prestigiu.
Analizându-i cu sobrietate, remarcăm uneori semne de uscăciune
a inimii și corpului. O oarecare lipsă a spontaneității. O
aură de frică față de femeie le înconjoară ființa. Par
să fie supuși unor tensiuni excesive, iar virtutea lor pare un
pic superficială. Toleranța acestora are limite, sunt de multe
ori puțin fanatici, făcându-ne să avem dubii asupra
echilibrului lor. Ar fi de ajuns doar o tentație frumoasă ca
să-i determine să alunece spre căutarea disperată a
plăcerii, pe care o condamnă la ceilalți.
Unii reușesc să filtreze aceste pasiuni, descoperind în ei un fel de har, și ajung la ceea ce le promiteau învățăturile.
(spune Daniel Odier în „Dorință, pasiune, spiritualitate”)
Cineva i-a pus unui mistic sufist, Junaid, o întrebare. Se știa că în anii lui de căutare și învățare, Junaid trăise cu aproape toți marii maeștri ai vremii lui. Oamenii se întrebau cum își dăduse el seama că aceia erau maeștri adevărați – fiindcă existau mii de falși maeștri – de unde avea el capacitatea să aprecieze imediat care dintre ei era real, cum de evita pretinșii maeștri și se ducea mereu la cei autentici.
Când el însuși s-a iluminat, cineva l-a întrebat: „Un lucru a rămas învăluit în mister pentru noi. Cum îți puteai da seama, câtă vreme tu însuți erai neiluminat? Ce criteriu aveai? Aproape că nu te-ai înșelat niciodată. De unde atâta intuiție? Sau era, cumva, vorba de vreo metodă?”
Junaid a răspuns: „Aveam o metodă. Mă duceam la cineva despre care se spunea că ar fi maestru și eram foarte smerit, foarte umil. Îi atingeam picioarele în timp ce din ochi îmi șiroiau lacrimile, cădeam la pământ, îmi luam o înfățișare întru totul modestă și observam ce se întâmplă. Dacă la vederea smereniei mele, omul devenea arogant, dominator, fugeam de-acolo cum ai fugi de ciumă. Fugeam de el de-mi scăpărau călcâiele.”
Cel care pusese întrebarea a continuat: „Dacă omul nu devenea dominator și posesiv, arogant, atunci ce făceai?”
Junaid a răspuns: „Dacă mă comportam cu smerenie, iar celălalt, maestrul, devenea și el smerit și modest în purtare – când îi atingeam eu picioarele, mi le atingea și el – o rupeam la fugă de-acolo.”
Cel care pusese întrebarea a fost și mai nedumerit. „Am venit aici ca să lămuresc misterul”, a zis el, „iar acum tu mi l-ai făcut și mai de nepătruns. În ambele cazuri îți luai tălpășița? Și atunci când anume hotărai să rămâi? Cum trebuia să reacționeze maestrul?”
Junaid a răspuns: „Trebuia să nu reacționeze deloc. Indiferent dacă eu îmi luam sau nu înfățișare modestă, el trebuia să rămână el însuși. Dacă devenea arogant, aceasta era o reacție – văzând un om umil, voia să-l domine. Dacă devenea el însuși umil, însemna că la vederea unui om umil, simțea că i se face concurență – el voia să demonstreze că era mai umil decât mine. Și asta e tot aroganță, una foarte subtilă, dar tot egoul e la mijloc. El spune: «N-ai tu cum să dovedești că ești mai umil decât mine.» Așa că începea să se arate modest.
Fugeam de aceste două tipuri de oameni. Rămâneam doar alături de aceia care se uitau pur și simplu la mine și rămâneau ei înșiși, fără să reacționeze. Acei oameni atinseseră un echilibru, ceva ce hindușii numesc Stithpragya: cineva a cărui flacără interioară nu se mai clintește acum, nu mai tremură câtuși de puțin. Astfel de oameni nu reacționează, nu mai au o minte care să reacționeze, și indiferent ce faci tu, lor le este egal. Nu poți să-i tulburi în niciun fel. Cu astfel de oameni rămâneam eu.”
Osho,
Ori de câte ori coboară asupra mea un anumit sentiment de deschidere și o anumită pace, urmează inevitabil un puternic sentiment de anxietate și o depresie urmează inevitabil și mă face să mă simt foarte obosit. Pare să e un cerc vicios. Ce atitudine ar trebui să iau?
Se întâmplă întotdeauna; e un cerc natural, nu vicios. Ori de câte ori ești fericit, foarte fericit, pe o culme, deodată va urma o vale. Văile însoțesc întotdeauna piscurile și nu ai cum să rămâi de-a pururi pe o culme. Mai devreme sau mai târziu va trebui să cobori într-o vale, într-o depresiune adâncă. Dacă te simți foarte plin de energie, în curând se va instala oboseala.
Opusul este întotdeauna după colț. Așa și trebuie să fie,fiindcă opusul nu este opus, este complementar. Dacă ești fericit încontinuu, o perioadă îndelungată de timp, exaltarea aceea va fi prea mult pentru tine – înseamnă trecerea la o extremă, lucru care poate pune în primejdie viața. Trebuie să fii aruncat înapoi în tristețe. Tristețea e relaxantă, ea nu te stimulează ca fericirea. E ca o noapte care urmează după o zi, iar când ești obosit, adormi.
Nu e vicios, e natural, iar natura are o economie a ei proprie. Și-atunci ce e de făcut? Nu tulbura acest ciclu. Singurul lucru pe care îl ai de făcut este ca atunci când te simți pe culmi, să nu te identi ci cu acel sentiment. Când te simți foarte, foarte fericit, adu-ți întotdeauna aminte că e vorba de o simplă stare, și că acea stare nu ești tu, ci e o atmosferă care te înconjoară. Când plouă, nu te gândești că tu ești ploaia. Când ploaia se oprește și iese soarele, nu te gândești că tu ești soarele sau strălucirea lui. E ceva ce se întâmplă în jurul tău. Reține, la fel se întâmplă înăuntrul tău. Fericirea e exact ca ploaia sau ca razele soarelui, e un fenomen climatic, o stare, un mediu care te înconjoară – nu ești tu. Tu ești privitorul, tu ești martorul care știe că acum totul e foarte frumos. Dacă ești privitorul, îți aduci aminte întotdeauna că mai devreme sau mai târziu va urma opusul. Ești deja pregătit pentru el.
Dacă ești pregătit pentru el, nu va mai atât de deprimant; înălțimile nu îți vor mai provoca o exaltare atât de mare, iar tristețea nu va mai fi atât de tristă. Treptat, piscul și valea vor începe să se apropie tot mai mult și mai mult, și va veni un moment în care piscul va dispărea, valea va dispărea, și vei rămâne pe teren plat. Terenul plat nu e nici fericire, nici nefericire. Noi i-am dat un nume diferit. Îi spunem beatitudine, ananda.
Nu e fericire. Un om aflat într-o stare de beatitudine nu e fericit în sensul obișnuit al cuvântului, fiindcă el nu trăiește niciun fel de exaltare. E absolut calm și liniștit, fără nicio urmă de exaltare. Nici tristețe nu e ceea ce trăiește el, fiindcă un om aflat într-o stare de beatitudine e tăcut, dar nu trist. Într-un om beatific, tristețea și fericirea s-au întâlnit și au creat o armonie. Toată frumusețea tristeții – și reține, există multă frumusețe în tristețe – și toată frumusețea fericirii s-au contopit. Tot ceea ce are fericirea rău – și există multe lucruri rele – și tot ceea ce are tristețea rău – iar tu știi că în tristețe sunt multe lucruri rele – a dispărut.
Ce are fericirea bun? Sentimentul de euforie. Ce are ea rău? Exaltarea, fiindcă orice exaltare provoacă oboseală. Exaltarea e o risipire a energiei; exaltarea e o febră. E o stare bolnavă care te cuprinde. Febrilitatea nu există într-un om beatific. El e fericit, dar nu e febril. Nu există exaltare în el și nici măcar nu poți să-ți dai seama dacă e fericit sau nu. Dacă întâlnești un buddha, nu vei putea să spui dacă e fericit sau nu. Fericirea lui e atât de lipsită de exaltare încât la suprafață nu se vede nimic. E atât de profund fericit încât la suprafață nu se vede nimic. Fericirea lui nu e fericirea unei furtuni, nu aduce exaltare și febră; fericirea lui e aceea a unui lac liniștit.
Când ești trist, partea rea e că te simți greoi, ai un sentiment apăsător. Într-un om beatific nu există apăsare. El e imponderabil, nu e greoi deloc. Nu pășește pe pământ; de fapt, el zboară, are aripi. Nu are greutate, iar gravitația nu-l afectează. E ca un fulg.
Ce are bun tristețea? Profunzimea. Tristețea e foarte profundă, și niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea. Niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea,fiindcă râsul e întotdeauna superficial, un pic profan, un pic vulgar. Tristețea are o sobrietate a ei; tristețea are o profunzime a ei; tristețea aduce un sentiment profund – sentimentul de vale, foarte profund și penetrant. Are ceva sacru. Un om beatific e în profunzimea aceea, în sacralitatea aceea. El e și una, și alta, și nu e nici una, nici alta. Transcende atât fericirea, cât și tristețea, și e o armonie a amândurora. Un om beatific e un miracol, o combinație rară de contrarii, o sinteză rară a contrariilor.
Așa că nu te gândi că e un cerc vicios; e un cerc natural. Tot ce ai de făcut este să îți aduci aminte că tu ești separat de orice simți. Când ești fericit, să știi că fericirea te înconjoară, clocotește în jurul tău; râsul e pretutindeni în jur, te scutură din rădăcini, dar tu rămâi vigilent. Nu te identi ca cu starea de spirit. Nu deveni una cu starea de spirit, rămâi un privitor, iar privitorul știe întotdeauna că cealaltă stare va veni și ea, urmează. În curând vei vedea că ziua dispare și că vine noap-tea. Rămâi un privitor.
Când te întristezi, continuă să privești. Așa cum trece ziua, tot așa trece și noaptea, totul trece. După câteva momente de vigilență îți vei aminti că ești complet separat – nu ești nici una, nici cealaltă. Așa vei ajunge să simți beatitudinea pentru prima dată. Acum știi că nefericirea nu te poate tulbura și că fericirea nu te poate tulbura. Ai ajuns la o stare imperturbabilă, o stare de beatitudine. Acesta este obiectivul tuturor buddha-șilor.
Osho,
Observându-mi gândurile și senzațiile, rămân cu un sentiment de mirare. Mă mir de unde vin și încotro se duc.
E frumos să fii umplut cu sentimentul mirării, dar rămâi vigilent, fiindcă imediat ai putea să-l pierzi. Dacă începi să te gândești de unde au venit gândurile și încotro se duc, sentimentul mirării s-a pierdut deja. A rămâne cu sentimentul mirării fără a permite gândurilor să-și facă apariția, asta înseamnă meditație.
Iisus spune iar și iar: „Numai aceia care sunt asemenea copiilor vor putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Ce vrea el să spună? Ce vrea să spună prin „asemenea copiilor”? El se referă la sentimentul mirării. Copiii rămân cu sentimentul mirării. Reține cuvântul rămân – ei nu se îndepărtează de el. Trec de la o mirare la alta, dar rămân cu sentimentul mirării. Mintea ta distorsionează imediat mirarea. O frântură de clipă ai fost într-o stare de mirare, dar în clipa următoare gândirea și-a făcut apariția și ai început să te gândești: „De unde vin aceste gân- duri? Unde se duc?” Acum sentimentul mirării nu mai există.
Întrebările omoară sentimentul mirării, indcă întrebările sunt deja în drumul către răspunsuri. O întrebare este o săgeată, ținta este răspunsul. Dacă poți primi răspunsul, acesta va fi moartea mirării. Dacă întrebi, ai început deja să te îndrepți către răspuns. Dacă primești răspunsul, mirarea e pierdută. De aceea, cu cât este umanitatea mai instruită și disciplinată în răspunsuri științifice, cu atât se pierde sentimentul mirării.
De fapt, să găsești acum un om capabil să se mire e aproape imposibil. Chiar dacă crezi că te miri, s-ar putea ca de fapt doar să crezi că te miri. Sunt mai mari șansele să te gândești, de fapt, la mirare. Sentimentul mirării este o dimensiune cu totul diferită, ea are o calitate total diferită. Sentimentul mirării înseamnă să rămâi cu ochi capabili să se minuneze, cu o inimă capabilă să se minuneze, fără să naști întrebări.
Florile sunt aici, fluturii sunt aici, arborii sunt aici; norii se mișcă și întreaga lume e minunată. Numai tu ți-ai pierdut sentimentul mirării. Privește cu ochi absolut tăcuți, fără întrebări care să-ți umble prin minte – asta înseamnă că nu cauți niciun răspuns. Dacă ești în căutarea unui răspuns, atunci ce faci, de fapt? – încerci să omori sentimentul mirării. Nu te simți în largul tău cu mirarea și de aici vine și întrebarea pe care ai pus-o.
Din mirare se nasc două posibilități. Una este cea a filosofiei, cealaltă este a religiei. Dacă mirarea se transformă într-un șir de întrebări, treci în dimensiunea filosofiei. Și te vei rătăci, fiindcă aceasta nu duce nicăieri, doar te distruge pur și simplu. O întrebare duce la un răspuns; răspunsul va duce la o mie de întrebări și tot așa la nesfârșit. Cu cât pui mai multe întrebări, și cu cât capeți mai multe răspunsuri, cu atât vei deveni mai divizat și mai fragmentar. Unitatea se pierde, ceea ce era un singur tot se transformă într-o multitudine de elemente.
O altă cale pornește din același punct: calea religiei. Rămâi cu sentimentul mirării, nu încerci să iscodești și nu transformi energia mirării într-o întrebare. Permiți mirării să existe, ești în largul tău cu ea, te simți perfect în compania mirării. Rămâi cu mirarea, iar ea devine prietena ta. Te însoțește atunci când mergi, atunci când dormi; deschizi ochii dimineața și mirarea e acolo. Inspiri și inspiri mirare, expiri și expiri mirare. Ea devine ființa ta întreagă – ești un om religios.
Un om religios este cel care trăiește cu mirare, cel care se simte perfect în largul lui cu mirarea și care nu se grăbește câtuși de puțin să o distrugă. În felul acesta el ajunge să cunoască nu răspunsurile, ci misterul de pretutindeni. Misterul nu este un răspuns. Ajungi față în față cu misterul numai atunci când ai încetat să mai pui întrebări. Mirarea duce la mister. Sentimentul mirării crește și crește și crește și întreaga viață devine o poveste misterioasă. Dacă vrei un termen religios pentru asta, acela e Dumnezeu.
Dacă nu te împaci prea bine cu termenul de Dumnezeu, uită de el. „Misterul” e un cuvânt cât se poate de bun. Fiindcă Dumnezeu nu e o persoană, Dumnezeu e un mister care nu poate fi rezolvat, ceva în interiorul căruia te poți afla. Poți să-l cunoști într-un anume sens, într-un sens diametral opus sensului cunoașterii obișnuite. Inima ta îl poate cunoaște, îl poți iubi, iar prin iubire îl poți cunoaște, dar nu prin intermediul întrebărilor. Trăiești în el și îi permiți să trăiască în tine – totul e misterios. Chiar și firele de iarbă sunt misterioase, și pretutindeni e semnătura misterului, nu poți să faci o mișcare fără să dai peste Dumnezeu. Nu întrebi: „Unde e Dumnezeu?” Și nu întrebi „Ce e Dumnezeu?” Știi.
Rămâi cu acest sentiment de mirare. E dificil, e aproape imposibil, din cauză că mintea a fost instruită să pună întrebări, să investigheze. E ca o mâncărime – n-o poți lăsa să rămână acolo, îți vine să te scarpini. Dar încearcă. Începe cu mâncărimea. Dacă într-o zi simți că te mănâncă piciorul, nu te scărpina, așteaptă și rămâi cu mâncărimea. Cât poate să persiste? Încetul cu încetul dispare, se dizolvă și nu lasă urme, nu lasă semne în urma ei.
Dacă poți, rămâi cu sentimentul de mirare – o răbdare profundă e necesară pentru asta, fiindcă mintea se va simți cuprinsă cu totul de un neastâmpăr și va spune: „Întreabă, investighează. De unde vine mirarea asta? Și unde se duce? Ce e cu ea? De ce apare?” O mie de întrebări se vor ivi, dar rămâi cu sentimentul mirării și nu permite acestor întrebări să te tulbure. Chiar dacă ele apar, rămâi indiferent față de ele. Fii atent la sentimentul mirării și neatent la întrebări. Curând vei vedea că sentimentul mirării s-a topit într-un sentiment al misterului. Sentimentul mirării e ca un val mic, iar sentimentul misterului e oceanic, e întregul ocean. Valul dispare, se face nevăzut. Când simți mirarea, ești prezent. Când sentimentul mirării se topește în mister, nu mai ești prezent; rămâne numai un sentiment oceanic, o unitate cu întregul. Separarea a dispărut. E un sentiment foarte frumos.
Cel care a pus întrebarea spune: „Observându-mi gândurile și sentimentele, rămân cu un sentiment de mirare.” Rămâi! Rămâi cu el. Fă din el un însoțitor permanent. Nu există pe lume prieten mai bun. Nu există îndrumător mai bun – mirarea te conduce la mister. Mirarea e ușa către mister, iar misterul te duce către infinit, către divin, către Dumnezeu – spune-i cum vrei. Dar nu începe să gândești imediat. Știu că impulsul e greu de controlat, dar mai știu și că nu e imposibil – eu am reușit, așa că știu că se poate. E anevoios, e aproape imposibil – întrebările apar iar și iar, și uiți ce ți-ai propus. Ești atât de adormit, încât a-ți aminti un anumit lucru e ceva foarte dificil.
Eu știu că e greu să ții minte chiar și pentru un minut, dar dacă poți să ții minte un minut, efortul va fi răsplătit imens. Așa că data viitoare când simți mirare, rămâi cu ea, păstreaz-o. Va fi greu, dar dacă poți să o menții chiar și un singur minut, îți va oferi foarte mult. O mare tăcere te va înconjura și, încetul cu încetul, cu cât guști mai mult din ea și cu cât mai mult îi permiți să apară, cu atât mai multe posibilități se vor deschide. Va veni o zi când sentimentul mirării se va dizolva în mister – și odată cu acel sentiment de mirare te vei dizolva și tu.
Da, Iisus are dreptate când spune că doar copiii, aceia care au sentimentul mirării, oamenii asemănători copiilor – numai ei vor putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Vei fi ispitit să gândești. Mintea ta ar vrea să reducă mirarea la un simplu proces de gândire, dar rezistă acelei ispite. Dacă poți face asta, ai cheia în mâinile tale.
Scopul golului absolut este eliberarea. Nu de lume vă eliberați. Vă eliberați de identificare. Nu vă identificați, să nu vă identificați niciodată cu nimic. Să țineți minte mereu că voi sunteți martorii, să nu pierdeți niciodată acel punct din care observați; apoi, într-o zi, conștiența interioară se ridică de parcă ar fi o mie de sori care răsar împreună.
Acesta este lucrul pe care Patanjali îl numește kaivalya, eliberarea.
Cuvântul kaivalya trebuie înțeles.
În India diverși profeți au folosit diverse cuvinte pentru acel lucru suprem.
Mahavira îi spune moksha. Moksha poate fi tradus corect ca „libertate absolută”, lipsă de legături; toate încarcerările au dispărut.
Buddha a folosit cuvântul nirvana; nirvana înseamnă „încetarea egoului”. La fel ca atunci când stingeți o lumină și flacăra pur și simplu dispare, la fel și lumea egoului dispare; nu mai sunteți o entitate. Picătura s-a dizolvat în ocean; sau oceanul s-a dizolvat în picătură. Este disoluție, anihilare.
Patanjali folosește kaivalya; cuvântul înseamnă „solitudinea absolută”. Nu este nici moksha, nici nirvana. Înseamnă solitudine absolută: ați ajuns într-un punct în care nimeni altcineva nu există pentru voi. Nimic altceva nu există; doar voi, doar voi, doar voi. De fapt, nu este posibil să spuneți că sunteți „eu”, pentru că „eu” are ca referință „tu” și „tu” a dispărut. Nu mai este posibil să spuneți că sunteți în moksha – eliberare, pentru că atunci când au dispărut toate legăturile, care este sensul libertății? Libertatea este posibilă dacă puteți fi închiși. Sunteți liberi pentru că închisoarea există undeva lângă voi. Nu sunteți în închisoare, există alți oameni în închisoare, dar potențial, teoretic, ați putea fi duși oricând la închisoare. De aceea sunteți liberi. Dar dacă închisoarea a dispărut absolut, complet, ce sens are să spuneți că sunteți liberi?
Kaivalya – doar solitudine. Dar să țineți minte, această solitudine nu are nimic de-a face cu singurătatea voastră. În singurătate există „celălalt”, este simțit; absența celuilalt este simțită. De aceea singurătatea este un lucru trist. Sunteți „singuri”: aceasta înseamnă că simțiți nevoia de celălalt. „Solitari”: când nevoia de celălalt dispare… sunteți destul pentru voi înșivă, absoluți în voi înșivă, fără nevoi, fără dorințe, fără să trebuiască să mergeți nicăieri. Asta vrea să spună Patanjali prin „ați ajuns acasă”. Aceasta este eliberarea descrisă de el; aceasta este nirvana sau moksha lui.
Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:
Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.
Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.
Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.
Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.
Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.
Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.
Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”
Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.
