Despre Samadhi 

După ce am terminat acest jurnal care acoperă perioada șederii mele India și l-am intitulat Zile de Pace Supremă, unii dintre prietenii mei, citindu-mi jurnalul, mi-au pus întrebări despre Samadhi. M-au întrebat: „Ce este această stare? Cum o putem atinge? Cum te simți în starea aceasta? Cât durează? După ce îți dai seama că ai atins-o? Ce se întâmplă cu conștiința psiho-mentală atunci când ești în Samadhi?”, și așa mai departe. Mi-au cerut, de asemenea, să le explic ce cale ne conduce la starea de Samadhi sau, mai pe scurt, ce anume trebuie să facem ca să experimentăm această stare. 

Pot să spun doar că cel mai sigur mod de a atinge starea de Samadhi este să studiem învățăturile celor pentru care Samadhi este o stare normală de conștiință. Sunt asemenea sfinți în fiecare religie și sunt, de asemenea, Marii Rishi ai Indiei. Numai cei care cunosc această stare în deplinătatea ei pot vorbi cu competență despre ea, fără a-i imprima nicio notă personală. 

Există două feluri de Samadhi: unul este Samadhi temporar – înseamnă că extazul spiritual apare spontan, sporadic sau uneori ca rezultat al unui efort deliberat, dar nu durează decât o perioadă scurtă de timp, după care cel care a avut această experiență revine la starea „normală” de conștiință, rămânând doar cu unele urme ale experienței sale extatice, cu câteva reflexii ale acesteia, întocmai cum razele soarelui se reflectă pe suprafața unduioasă a unei ape. Acest tip de Samadhi a fost experimentat în diverse forme de mulți sfinți, yoghini și discipoli ai diferitelor școli spirituale. 

Desigur, tot ce pot să spun eu despre Samadhi se referă la această „formă temporară”. Dar aceasta poate conduce la Samadhi absolut, atins numai de ființele care au realizat perfecțiunea evoluției spirituale și care apar ca meteorii pe firmamentul umanității. Întrucât noi nu cunoaștem nimic despre starea supremă, numită de Sri Ramana Maharshi „starea naturală” sau „SahajaSamadhi”, nu suntem în măsură să discutăm despre aceasta. Ar fi ca și cum am încerca să rezolvăm o ecuație cu prea multe necunoscute. 

Una dintre caracteristicile „starii naturale” este continuitatea, faptul de a fi neîntreruptă. Când este atinsă această stare, nu mai există nicio diferență între a vorbi sau a păstra tăcerea, a fi activ sau a dormi, întrucât conștiința nu mai coboară niciodată pe nivelul pe care noi îl numim „normal”. 

Intenționat nu folosesc terminologia sanscrită, pentru că nu ar face altceva decât să îngreuneze înțelegerea subiectului de către cei care nu sunt familiarizați cu aceasta, iar indienii vor înțelege oricum ce vreau să spun, chiar dacă nu folosesc termenii clasici. 

Starea de Samadhi temporar – singura despre care putem vorbi – necesită pe perioada cât se manifestă, o anumită limitare a funcțiilor fizice. Unii trebuie să păstreze imobilitatea completă a corpului, astfel încât corpul fizic pare cuprins de un fel de amorțeală; uneori se oprește respirația sau urmează spontan un ritm special. Nu mă refer acum la cei care practică meditația cu scopul precis de a atinge starea Samadhi și adoptă în mod deliberat un anumit ritm respirator pentru a atinge această stare; asemenea practici nu sunt, oricum, recomandate de Marii Rishi. Alții intră într-o stare profundă de meditație sau transă și își pierd pentru o anumită perioadă de timp toate simțurile fizice sau percep lumea exterioară în mod nedeslușit, ca prin vis. 

Mulți caută în mod deliberat aceleași împrejurări în care au fost odată capabili să experimenteze extazul spiritual, sperând că astfel vor avea din nou aceeași stare. Alții se roagă sau cer ajutorul Maestrului pentru a experimenta starea de Samadhi. Dar ceea ce contează este înțelegerea, realizarea, și nu circumstanțele sau locul unde apare această stare. 

Am fost odată întrebat: „Cum știm că am atins într-adevăr starea de Samadhi sau extaz spiritual?” 

În mod normal, noi cunoaștem din proprie experiență – comună tuturor ființelor umane – două stări de conștiință: starea de veghe și starea de somn sau de vis. Haideți să le analizăm pe scurt pe amândouă și să deducem apoi în mod inteligent cum am putea să o abordăm pe a treia. Este un fapt incontestabil că în timp ce dormim, experiențele noastre sunt similare și în același timp foarte diferite de cele din starea de veghe. Somnul, la rândul lui, diferă de la om la om. La unii este o stare vagă, cețoasă, caracterizată de incertitudine. Alții spun că au în timpul visului experiențe clare, bine definite, „reale”. Depinde, probabil, de creierul și de sistemul nervos al fiecăruia, ca și de nivelul de dezvoltare generală a individului. Dar atunci când ne trezim, privim visele din timpul nopții ca fiind nereale și nu le acordăm, în general, vreo semnificație aparte. Dacă visul a fost neplăcut, spunem: „Bine că s-a terminat! Din fericire, nu a fost decât un vis.” Asta înseamnă că starea superioară care a urmat stării de vis o exclude pe cea inferioară și o face neimportantă, lipsită de semnificație, în ochii noștri. Dacă în timp ce citiți aceste rânduri, aveți o imagine clară a faptului la care se referă, vă va fi mai ușor să dobândiți o înțelegere mentală a stării de Samadhi. 

Relația stării de Samadhi cu starea de veghe este aceeași ca cea a stării de veghe cu starea de somn. 

Dacă înțelegem această idee, multe dintre capitolele acestei cărți vor deveni mai clare și vom înțelege mai ușor învățăturile lui Maharshi. 

Meditați în starea de veghe la ce ați văzut în timp ce visați? De exemplu, dacă sunteți „uciși” în timp ce dormeați, are acest fapt vreo influență asupra vieții voastre de fiecare zi? Ori dacă visați că mâncați, vă ține de foame după ce vă treziți? Vă puteți imagina așa ceva? Noi pur și simplu negăm realitatea din vis atunci când ne trezim. Și avem dreptate. Haideți să mergem mai departe. Din perspectiva stării superioare, numită Samadhi, realitatea stării de veghe ne apare la fel ca starea de vis atunci când ne trezim. Acesta este criteriul la care trebuie să ne raportăm atunci când ne punem întrebarea: „Cum știm că am atins o stare transcendentală de conștiință?” 

Pe scurt, Samadhi conține trei faze: prima – când simțim că se apropie. În această stare, încă ne mișcăm și vorbim ca de obicei. O putem compara cu crepusculul înainte de răsăritul soarelui. 

A doua fază poate fi comparată cu miezul zilei, când soarele este sus pe cer. Funcțiile mentale și fizice sunt slăbite, le simțim ca prin vis, în timp ce realitatea unică, independentă de forme și stări, răsare în noi și ne lumniează întreaga ființă. În acele momente, știm cine suntem, nu ne mai identificăm cu personalitățile noastre, suntem mai presus și dincolo de aspectele individuale, limitate. Respirăm libertate, beatitudine și înțelepciune. 

A treia fază, care apare imediat după ce „revenim” din Samadhi, este ca un alt crepuscul, cel care precedă „apusul”. Încă mai simțim în noi ultimele raze de lumină, ne amintim lumina foarte clar, dar realitatea ei vie începe să pălească pe măsură ce revenim la starea „normală” de conștiință, la așa-zisa stare de „veghe”. Însă amintirea stării de Samadhi nu dispare din noi complet niciodată. Nu putem încă să o menținem permanent, din cauză că nu suntem suficient de evoluați, dar știm în mod irefutabil că această stare există, știm că ea este adevărul și unica realitate. După ce am experimentat măcar o dată starea de Samadhi, nu mai suntem aceleași ființe. 

Este interesant de observat că această stare are propriul ei domeniu de vibrații, extrem de subtile și de puternice. Acestea influențează mediul în care trăim; observăm cu ușurință efectul pe care îl au aceste vibrații asupra oamenilor atunci când experimentăm noi înșine starea de Samadhi, chiar dacă imperfectă. Dacă în momentul când începe să răsară starea de Samadhi sau imediat după ce am avut-o, vorbim cu alți oameni, observăm că ei se comportă diferit, simțind probabil inconștient nevoia să ni se adreseze pe un alt ton decât cel obșnuit, cu toate că nu văd nimic schimbat în persoana „normală”, obișnuită, căreia i se adresează. Dar fiecare om posedă starea de Samadhi latent în ființă, pe care într-o bună zi și-o va revela. Acest germen „adormit” al Spiritului răspunde vibrațiilor Spiritului trezit. 

Se poate să nu înțelegem cât de mare este ajutorul pe care ni-l poate da un Maestru spiritual, care a atins el însuși pe deplin starea de Samadhi, astfel încât pentru el a devenit o stare normală și continuă de conștiință. „Magnetismul” spiritual al Maestrului este un element de maximă importanță pentru trezirea discipolului din starea de somn a materiei, către lumina realității. Dacă înțelegeți acest lucru, veți înțelege mai bine experiențele acelora care s-au aflat în prezența lui Maharshi. Nu știu să spun exact conform cărei legi cuvintele Maestrului, atunci când sunt citite sau când medităm asupra lor, au puterea să ne ajute să trezim Spiritul în ființa noastră. De asemenea, locurile unde a fost Maestrul, convorbirile cu aceia care l-au cunoscut și i-au fost discipoli, ne pot ajuta foarte mult să ne deschidem aria de cuprindere a conștiințelor noastre, altfel spus să ne lărgim orizontul. Menționez acest lucru ca pe un fapt, cu toate că nu știu să explic modurile în care acționează. 

Unii oameni au avut experiența stării de Samadhi sub influența unei emoții puternice sau transe. Binecunoscutul Sfânt al Indiei, Sri Ramakrishna, intra adeseori în starea de Samadhi sub influența unui impuls exterior. Odată se afla la Grădina Zoologică din Calcutta și a intrat în Samadhi când a văzut un leu. Pe urmă a explicat că a văzut în puternicul rege al animalelor reflexia Celui Preaînalt și o singură clipă de contemplație a acestui aspect a fost de-ajuns pentru ca el să fie transportat din starea normală de conștiință în starea superioară Samadhi

Contemplarea munților maiestuoși sau a vastelor întinderi ale mării sau a oricărei alte forme de expresie a frumuseții și puterii naturii, poate, de asemenea, să ne ajute în mod considerabil să părăsim „somnul” planului fizic și să pătrundem într-o stare superioară de conștiință. Poate cineva care a citit despre viața Sfântului Francisc din Assisi sau a oricărui alt sfânt cu același temperament contemplativ și înclinat spre devoțiune, să nu observe asemănarea cu viața lui Sri Ramakrishna? 

Dar avem oare nevoie de atât de multe exemple din diferite biografii ale sfinților? Nu suntem oare deja conștienți că există în noi aspecte elevate, stări sublime de zbor lăuntric, care pot fi trezite în inimile noastre prin simplul fapt că stăm liniștiți pe malul mării și contemplăm apusul soarelui sau contemplăm panorama ce ni se oferă de pe culmile unui munte? Putem ridica acest sentiment la o putere mult mai mare prin imaginație, îi putem adăuga „tăcerea minții” și puritatea inimii, și astfel nu am fi prea departe de înțelegerea țelului nostru. Prin muzică, prin cântec, prin repetarea mantrelor, prin incantații, se pot obține aceleași rezultate. Iată motivul pentru care aceste practici au fost introduse în ritualul tuturor religiilor lumii. 

Samadhi este o stare de beatitudine absolută. Cineva ar putea spune că mici fragmente ale stării de Samadhi sunt prezente în fiecare experiență a beatitudinii pure și intense, chiar în viețile noastre de fiecare zi. Indiferent cât de mici ar fi aceste „boabe de nectar”, esența lor este aceeași ca a stării de extaz numită Samadhi. Ori de câte ori, prin indiferent ce impuls, putem evada din personalitățile noastre înguste și reușim să uităm de „visul stării veghe”, sunt prezenți germenii stării de Samadhi. 

Dar nimeni nu poate să atingă această stare elevată de conștiință din curiozitate sau așa-numita „pasiune de a cunoaște”. Nicio cantitate de efort nu vă va putea ajuta în această privință, dacă aceasta este singura voastră motivație. Este în zadar! Samadhi nu poate fi închis între limitele înguste ale minții, din cauză că trăsătura sa definitorie este tocmai transcenderea tuturor nivelurilor mentale. Nu vă păcăliți spunând că ați dori să studiați această stare în mod „științific”, fiindcă o asemenea abordare ar fi totuna cu a încerca să luați apă cu ciurul. 

Motivația voastră, scopul pentru care încercați să atingeți starea de Samadhi, constituie factorul decisiv pentru succesul încercării de a o atinge. Lăsați intuiția să vă ghideze. Numai atunci când veți fi pregătiți și vă veți dori din toată inima să transformați tot ceea ce este trecător în ființa voastră în permanent și etern, când Eternul devine mai important pentru voi decât toate aspectele aparent „reale” ale lumii vizibile, numai atunci veți fi capabili să realizați acest mare efort și veți primi tot ajutorul de care aveți nevoie. 

Unii adepți ai științelor spirituale spun că Samadhi este o stare mai puternică decât moartea, că nu se poate muri în starea aceasta, deoarece în ea viața fizică este oarecum suspendată. Astfel se explică, spun ei, cum este posibil ca unii yoghini care practică anumite forme de Samadhi să trăiască sute, uneori mii de ani. Pe de altă parte, se cunosc cazuri de yoghini care au părăsit această lume datorită faptului că nu s-au mai întors la conștiința normală din starea de Samadhi

(din “Zile de Pace Supremă. Experienţa întâlnirii cu Ramana Maharshi – cea mai înaltă formă de yoga trăită”  de Mouni Sadhu)

Coperta cartii "Zile de Pace Suprema" de Mouni Sadhu

Ramana Maharsi

Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit şi pe neaşteptate. Într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătăţii mele era normală şi foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Aşadar nici în ziua aceea când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătăţii mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simţind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înţeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea şi imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, şi nici măcar prietenii. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci şi acolo.

Şocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a articula verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morţii. Mi-am întins picioarele ca şi cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigaţia să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, ţeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut şi inert. Însă eu simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar şi sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Aşadar „Eu” sunt Spirit care transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt aşadar Spirit nemuritor.”

Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga fiinţă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentaţie mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conştientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinaţie pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenţiei mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neştirbită, din acel moment şi până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară şi să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot aşa cum nota principală (sruti) acompaniază şi se contopeşte cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.

Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepţie a Sinelui meu şi nu fusesem niciodată atras spre el în mod conştient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcţie, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinaţie de a sălăşlui permanent în „Sine”.

Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morţii şi realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare şi ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forţă anume, numeşte-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine şi m-a luat în stăpânire. După această experienţă am renăscut şi am devenit o fiinţă nouă, indiferentă la orice altceva şi nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.

„După experienţa morţii, lumea în care trăiam nu mai era aceeaşi”, îşi amintea Ramana. „Cum aş mai fi putut să-mi readuc atenţia la învăţătură? Înainte mai reuşeam totuşi să urmăresc lecţiile pe care mi le repetau ceilalţi băieţi şi să reproduc şi eu aceleaşi lucruri după ei, dar după aceea nu mai eram în stare nici măcar de atât. La şcoală mintea mea nu se mai putea concentra deloc la studii. Mi-l imaginam pe Dumnezeu, aşteptând să se pogoare deodată din ceruri şi să apară în faţa mea.”

„Înainte obişnuiam să merg destul de rar la templu cu prietenii, şi atunci doar priveam icoanele, îmi puneam pe frunte cenuşă sacră şi vermillon (roşu aprins) şi mă întorceam acasă fără a fi simţit nici cea mai mică emoţie. După trezirea la noua mea viaţă, mergeam la templu aproape zilnic. Mă duceam de unul singur şi stăteam vreme îndelungată în faţa lui Shiva, a lui Nataraja sau a zeiţei Minakshi şi a celor şaizeci şi trei de sfinţi. Simţeam cum mă cuprindeau valuri de emoţie. Spiritul meu încetase să mai considere trupul ca pe ceva important, aşa cum o făcea mai înainte, deoarece abandonase ideea eu-sunt-corpul. Ca urmare, spiritul meu tânjea să se ancoreze de ceva nou, de aici numeroasele mele vizite la templu, precum şi abandonarea sufletului într-o abundenţă de lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu (Ishvara) cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Stăpânul universului şi al destinelor tuturor creaturilor, Atotştiutorul şi Omniprezentul, şi mă rugam din când în când ca Harul lui să se pogoare asupra mea, pentru ca devoţiunea mea să crească şi să devină la fel de intensă şi eternă ca şi cea a celor şaizeci şi trei de sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam de loc, lăsând adâncul din mine să se reverse în adâncul din afară. Lacrimile erau un însemn al acestui exces sufletesc şi nu al vreunei senzaţii de plăcere sau durere.”

 

(Fragment din „Biografia lui Ramana Maharsi” de Gabriele Ebert)

 coperta biografia lui ramana maharshi v2b

Paramahansa Yogananda

Experienţa conştiinţei cosmice

Biet băiat, munţii nu au putut să-ţi ofere ceea ce voiai tu.” Maestrul vorbea pe un ton cald, mângâietor. Privirea sa calmă mă pătrundea până în străfundul sufletului. „Dorinţa inimii tale va fi îndeplinită.”

Sri Yukteswar nu obişnuia să vorbească în parabole, eram încurcat. Mi-a atins uşor pieptul, în zona inimii.

Corpul meu a devenit imobil, ca de piatră. Plămânii s-au golit de aer, de parcă răsuflarea mi-ar fi fost atrasă de un magnet uriaş. Sufletul şi mintea şi-au lepădat instantaneu învelişul fizic, şi au ţâşnit prin fiecare por, ca un râu de lumină. Deşi carnea părea moartă, nu mai percepusem niciodată pe deplin conştient, şi cu asemenea intensitate, sentimentul vieţii. Simţul identităţii nu se mai limita la un corp fizic, ci îmbrăţişa totul în jur, atom cu atom. Oameni de pe străzi îndepărtate păreau a se deplasa încet, la periferia propriei mele fiinţe. Rădăcinile plantelor şi ale copacilor străbăteau solul, care devenise transparent, iar prin canalele din tulpinile lor vedeam cum circulă seva.

Întreaga vecinătate se aşternea nudă în faţa mea. Câmpul vizual, oferind în mod obişnuit o deschidere frontală privitorului, devenise acum sferic, puteam cuprinde dintr-o singură privire totul. Vedeam în spatele meu oameni mergând pe strada Rai Ghat, şi o vacă apropiindu-se alene. Când a ajuns în faţa porţii deschise a ashramului, am văzut-o de asemenea cu ochii fizici. Vaca a trecut mai departe, în spatele unui zid de cărămidă, iar eu continuam să o văd foarte clar.

Toate obiectele din cîmpul meu vizual, astfel dilatat, vibrau ca imaginile derulate pe bandă cinematografică. Corpul meu, cel al Maestrului, stâlpii curţii, mobila, podeaua, copacii şi soarele strălucitor se mişcau tot mai violent, până când se topiră într-o mare de lumină; lumea fizică se dizolva asemeni cristalelor de zahăr într-un pahar cu apă. Lumina unificatoare alterna cu formele materializate, iar această metamorfoză perpetuă revela însăşi legea cauzei şi a efectului în creaţie.

Un val de bucurie oceanică scăldă ţărmul calm şi nesfârşit al sufletului meu. Am realizat că spiritul lui Dumnezeu este infinită Beatitudine, iar corpul Său este alcătuit din nenumărate ţesături de lumină. Gloria care îmi inunda până în profunzime fiinţa se expansionă curprinzând oraşe, continente, pământul, soarele, celelalte sisteme solare, nebuloase îndepărtate, întregul univers. Cosmosul, presărat cu luminiţe asemeni unui oraş văzut din depărtare noaptea, pulsa strălucitor în infinitul fiinţei mele. Contururile corpurilor din viziunea mea, foarte clare în centru, păleau spre marginile îndepărtate; dar şi acolo puteam vedea o lumină blândă, nematerială, eternă. Era indescriptibil de rafinată, prin comparaţie cu cea care iradia din imaginea planetelor.

Fascicolul de raze de lumină divină izvora din Sursa Eternă, genera galaxii, învăluindu-le apoi în inefabile aure transfiguratoare. Am văzut din nou şi din nou cum razele creatoare se condensau în constelaţii, apoi erau mistuite de limbi de flăcări transparente. Am văzut miriade de lumi trecând prin acest halou diafan, care pulsa ritmic. Apoi focul deveni firmament.

Am recunoscut centrul percepţiei intuitive din inima mea ca fiind empireul acestei bolţi. Nucleul fiinţei mele iradia nesfârşită splendoare înspre fiecare parte a structurii universale pe care o percepeam. Beatificul fluid amrita, nectarul nemuririi, curgea prin fiinţa mea ca argintul viu. Am auzit vocea lui Dumnezeu umplând Universul cu sunetul subtil Aum, asemeni vibraţiei Motorului Cosmic.

 Deodată, respiraţia îmi reveni în plămâni. Cu o nemulţumire aproape insuportabilă am realizat că fiinţa mea şi-a pierdut imensitatea cosmică. O dată în plus m-am simţit limitat de umilitoarea închisoare a corpului fizic, în care Spiritul abia de putea să încapă. Ca un copil neascultător, am fugit din casa mea cosmică pentru a mă întemniţa în microcosmosul îngust.

Gurul se afla în faţa mea, nemişcat. Am dat să mă arunc la picioarele lui sfinte, într-un gest de profundă recunoştinţă pentru experienţa conştiinţei cosmice pe care tocmai mi-o dăruise, şi pe care o căutasem cu pasiune atât de mult timp. M-a oprit înainte să apuc să mă plec şi mi-a spus calm:

 Nu te lăsa îmbătat de extaz. Mai ai încă multe de făcut în lume. Haide să măturăm balconul. Apoi mergem să ne plimbăm pe malul Gangelui.”

 Am luat mătura. Ştiam că Maestrul mă învăţa secretul unei vieţi echilibrate. Sufletul trebuia să se avânte dincolo de abisurile Creaţiei, în timp ce trupul trebuia să îşi îndeplinească îndatoririle zilnice. Când, mai târziu, am ieşit să ne plimbăm, eram încă sub puterea extazului, cu neputinţă de descris. Vedeam corpurile noastre ca şi când ar fi fost două imagini astrale, mişcându-se pe-o stradă de-a lungul unui fluviu de lumină pură.

Spiritul lui Dumnezeu susţine activ fiecare formă şi forţă din univers; cu toate acestea El este transcendent şi îndepărtat în vidul beatific necreat, mai presus de lumile fenomenale”, explică Maestrul. „Sfinţii care îşi realizează natura divină cât sunt încă în trup pământesc, au o dublă existenţă. Pe de o parte ei sunt angrenaţi în mod conştient în îndeplinirea obligaţiilor lor lumeşti, iar pe de altă parte rămân cufundaţi în beatitudinea interioară. Dumnezeu i-a creat pe oameni din bucuria fără sfârşit a propriei Sale fiinţe. Cu toate că sufletele oamenilor sunt în mod dureros legate de corp, Dumnezeu aşteaptă ca acestea, fiind create după chipul şi asemănarea Sa, să se ridice deasupra identificării cu simţurile şi să se unească în final cu Creatorul lor.”

 Viziunea cosmică din ziua aceea a lăsat urme profunde în fiinţa mea. Urmărind să-mi liniştesc în fiecare zi gândurile, am reuşit să elimin convingerea iluzorie că trupul meu este doar o masă de carne şi oase, trecând astfel dincolo de bariera materiei. Am înţeles că suflul şi mintea sunt asemeni furtunilor care tulbură oceanul de lumină, ridicând la suprafaţa lui valuri de forme materiale: pământul, cerul, fiinţele umane, animalele, păsările, copacii. Nu este posibilă nici o percepţie a Infinitului ca Lumină Unică decât dacă sunt calmate aceste furtuni. Ori de câte ori reuşeam să liniştesc cele două tumulturi naturale, vedeam multitudinea valurilor creaţiei topindu-se în marea strălucitoare de Lumină, aşa cum valurile oceanului îşi curmă rostogolirea atunci când se domoleşte furtuna, contopindu-se în calmă şi senină unitate.

 Un maestru oferă experienţa divină a conştiinţei cosmice discipolului care şi-a întărit mintea suficient de mult prin meditaţie, astfel încât vederea acelor vaste orizonturi să nu-l copleşească şi să-l tulbure. Asemenea experienţă nu poate fi oferită niciodată unuia care doar manifestă bunăvoinţă intelectuală sau lărgime de vederi. Numai expansiunea conştiinţei prin practica yoga şi prin devoţiune bhakti îl poate pregăti pe discipol să primească lovitura eliberatoare a Omniprezenţei. Ea vine, în mod natural şi inevitabil, la cel care aspiră sincer să evolueze spiritual. Atât de intens este dorul său de Dumnezeu, încât este atras către El cu irezistibilă forţă. Dumnezeu, sub forma Viziunii Cosmice, este la rândul Lui atras către conştiinţa discipolului, prin ardoarea magnetică a acestuia.

Mai târziu, după mulţi ani, am scris poemul „Samadhi”, străduindu-mă să redau în cuvinte gloria stării de conştiinţă cosmică:

Risipite sunt vălurile de lumină şi întuneric,

Întristarea piere fuior în văzduh,

Duse departe, în larg, sunt corăbiile bucuriilor efemere,

Mirajul simţurilor apune obscur.

Iubire, ură, sănătate, boală, viaţă, moarte,

Toate aceste deşarte umbre de pe chipul dualităţii s-au şters.

Hohotele de râs, grimasa de sarcasm, tulburarea melancoliei,

S-au topit în imensitatea oceanului de beatitudine.

Furtuna maya-ei s-a liniştit

Sub puterea baghetei fermecate a intuiţiei profunde.

Universul, vis uitat, pândeşte în subconştient,

Gata să invadeze memoria divină de-abia trezită.

Trăiesc, fără umbra cosmică,

Pe când umbra nu poate exista în lipsa mea;

Aşa cum oceanul trăieşte fără valuri,

Dar valurile nu pot respira fără ocean.

Stări de vis, de trezie, de somn profund, stări de turya,

Trecut, prezent şi viitor, nu mai sunt astfel pentru mine,

Ci doar un etern prezent, Sinele revărsându-se omniscient, pretutindeni.

Planetele, stelele, galaxiile, Pământul,

Erupţii vulcanice, ca-n ziua judecăţii de apoi,

Furnalele în care se coace aluatul Creaţiei,

Gheţari tăcuţi de lumină, fluxuri incandescente de electroni,

Gândurile tuturor oamenilor, cele trecute, cele prezente, cele care vor veni,

Fiecare fir de iarbă, eu însumi, omenirea,

Fiecare grăunte de praf cosmic,

Mânie, lăcomie, bine, rău, mântuire, dorinţă,

Toate le absorb în eul meu infinit dilatat, le tranform

În vastul ocean de sânge al Fiinţei Unice!

Bucuria extatică, născută din meditaţie,

Îmi umple ochii cu lacrimi,

Mistuie în flăcările nemuritoare ale beatitudinii

Lacrimile, oasele mele, fiinţa mea toată.

Tu eşti eu, eu sunt Tu,

Cunoaşterea, Cunoscătorul şi Cel Cunoscut, un Tot Unic!

Senină, neştirbită pace, etern trăitoare, renăscută mereu!

Mai plăcută decât orice închipuire, beatific samadhi!

Tu nu eşti o stare inconştientă,

Adormire a minţii, fără putinţă să te chem atunci când doresc,

Samadhi, tu mi-ai lărgit câmpul conştiinţei

Dincolo de limitele corpului meu muritor,

Până la cele mai îndepărtate frontiere ale eternităţii,

Acolo unde eu, Oceanul Cosmic,

Contemplu micul ego plutind în Mine.

Nici o pasăre nu zboară, nici un grăunte de nisip nu se clinteşte, în afara vederii Mele.

Necuprinse spaţii plutesc în oceanul Meu mental, precum sloiuri de gheaţă.

Recipient colosal, Sinele, făuritorul a tot ce există.

Prin graţia gurului meu şi profundă, stăruitoare, plină de ardoare meditaţie,

Ai venit la mine, celest samadhi.

Aud murmurul atomilor în mişcare,

Întunecatul pământ, munţii, văile, iată, se topesc!

Mările curgătoare se preschimbă în abur!

Aum adie peste neguri, desfăcându-le în chip minunat, ca pe-o cortină

În spatele căreia oceanele de electroni se revelează,

Până ce deodată, la chemarea tobei cosmice,

Lumina grosieră se topeşte

În beatitudinea atotcuprinzătoare.

Din bucurie m-am născut, trăiesc în bucurie, în sacră bucurie mă topesc.

Ocean al spiritului, te sorb val după val.

Cele patru văluri, cel solid, cel lichid, cel gazos şi vălul luminii

Se ridică.

Eu, în totul, pătrund în Marele Eu.

Risipite pentru totdeauna sunt umbrele capricioase, tremurătoare, ale amintirii de om muritor.

Cerul spiritului meu este imaculat, de necuprins, înaintea, dedesubtul şi mult deasupra mea.

Eternitatea şi Eu, o unică rază suntem.

Micul hohot de râs, eu,

A devenit Bucuria Oceanică Însăşi.

Sri Yukteswar m-a învăţat cum să rechem la voinţă binecuvântata experienţă cosmică, şi, de asemenea, cum să o transmit altora, atunci când canalele lor intuitive sunt suficient de dezvoltate. Luni de zile după aceea intram în comuniune extatică cu Divinul, înţelegând astfel de ce Upanishadele îl numesc pe Dumnezeu rasa, sau „cel mai savuros”. Totuşi într-o zi l-am întrebat pe Maestru:

Aş vrea să ştiu, Maestre, când îl voi găsi pe Dumnezeu?”

Dar L-ai găsit deja.”

O, nu, domnule, eu nu cred asta!”

Gurul meu a zâmbit. „Sunt sigur că nu te aşteptai să vezi un personaj venerabil, tronând în cine ştie ce colţ aseptic din Univers! Înţeleg totuşi că încă îţi închipui că semnul cunoaşterii lui Dumnezeu ar trebui să rezide în prezenţa unor puteri miraculoase. Dar nu este deloc aşa: cineva poate stăpâni întreg universul şi totuşi să nu-L cunoască pe Dumnezeu! Progresul spiritual nu se măsoară prin puterile exterioare dobândite, ci exclusiv prin profunzimea beatitudinii trăită în meditaţie.

Fericirea permanent înnoitoare este Dumnezeu. El este inepuizabil; vei vedea că dacă vei continua să meditezi timp de ani de zile, El te va seduce cu infinită ingeniozitate. Credincioşi care, ca şi tine, au descoperit calea care duce la Dumnezeu, nu ar schimba fericirea de a fi cu El cu nici o altă fericire, nici măcar în vis. El este seducător mai presus de orice comparaţie.

Cât de rapid ne săturăm de plăcerile lumeşti! Dorinţa de obiecte materiale este nesfârşită; omul nu se va simţi niciodată pe deplin satisfăcut de ceea ce are şi de aceea îşi va stabili în permanenţă ţel după ţel. Dar acel „altceva” spre care el tânjeşte este tocmai Dumnezeu, singurul care-i poate oferi fericirea nepieritoare.

Dorinţa de lucruri exterioare ne răpeşte din Raiul nostru interior; aceste lucruri oferă false plăceri, care nu fac altceva decât să ne înstrăineze de fericirea sufletului. Paradisul pierdut este iute regăsit prin meditaţia divină. Întrucât Dumnezeu este neaşteptată şi permanentă Înnoire, nu te vei sătura niciodată de El. Am putea oare să ne săturăm de beatifică, încântătoare şi mereu reînnoită eternitate?”

Înţeleg acum, Maestre, de ce sfinţii îl numesc pe Dumnezeu Cel Insondabil. Chiar dacă am trăi o viaţă fără sfârşit şi tot nu ar fi suficient pentru a-L putea cunoaşte.”

Este adevărat; dar în acelaşi timp El este apropiat şi iubit. După ce mintea s-a eliberat de povara simţurilor prin procedeele Kriya Yoga, meditaţia ne oferă o dublă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Mai întâi, bucuria mereu renăscută, experimentată prin meditaţie, este o dovadă a existenţei lui Dumnezeu într-atât de pătrunzătoare încât o resimţim până la nivelul ultimilor atomi din care este alcătuit corpul nostru. Apoi, prin meditaţie găsim ghidarea instantanee, răspunsurile Sale adecvate la toate situaţiile dificile cu care ne confruntăm.”

Înţeleg acum, Guruji, mi-ai risipit îndoiala”, am spus zâmbind cu recunoştinţă. „Înţeleg că L-am găsit pe Dumnezeu, pentru că de fiecare dată când bucuria meditaţiei mi-a revenit în subconştient în timpul orelor de muncă, m-am simţit călăuzit în mod subtil către adoptarea celor mai bune soluţii, până la detaliu, în absolut toate situaţiile.”

Până când omul învaţă să fie în acord cu Voinţa Divină, al cărei „curs drept” este adeseori de neînţeles pentru inteligenţa egoistă limitată, viaţa lui este presărată cu nenumărate suferinţe. Dumnezeu poartă pe umeri povara Cosmosului; El, şi numai El, poate da sfaturi infailibile.”

(Fragment din „Autobiografia unui Yoghin” de Paramahansa Yogananda)

 

80680-coperta autobiografia unui yoghin  cop I

Morihei Ueshiba

Calea unui Luptător consta în manifestarea Iubirii Divine

Morihei, în căutarea desăvârșirii spirituale a avut trei viziuni care l-au transformat.

Prima s-a produs în 1925, la vârsta de 42 de ani. După ce a respins atacul unui foarte bun spadasin, evitând toate posibilele tăieturi și împunsături – neînarmat fiind – Morihei s-a dus în grădină.

Dintr-odată, pământul s-a cutremurat. O ceață aurie s-a înălțat și m-a învăluit. Mă transformasem într-o imagine aurie și îmi simțeam trupul ușor ca un fulg. În acel moment am avut revelația întregii creații: Calea unui Luptător consta în manifestarea Iubirii Divine, spiritul care cuprinde și hrănește tot ceea ce există. Lacrimi de recunoștință și de bucurie au început să-mi șiroiască pe obraji. Am perceput pământul ca fiind propria-mi casă, iar soarele, luna și stelele îmi erau prieteni apropiați. Atașamentul pentru lumea materială a dispărut.”

A doua viziune s-a petrecut în 1940, în decembrie.

Pe la ora două dimineața, în timp ce executam ritualul de purificare, am uitat brusc toate tehnicile de arte marțiale pe care le cunoscusem vreodată. Tot ceea ce învățătorii mei îmi tranmiseseră era acum complet nou pentru mine. Aceste tehnici reprezentau în noua viziune modalități de cultivare a vieții, a cunoașterii, a virtuții, a bunului simț, și nu instrumente de doborâre a dușmanului.”

A treia viziune a avut loc în 1942, în timpul celui de-al doilea război mondial, una dintre cele mai negre perioade din istoria omenirii. Morihei a avut o viziune cu Marele Spirit al Păcii, revelându-i-se o cale de eliminare a conflictelor și de reconciliere a popoarelor.

Calea Luptătorului a fost greșit înțeleasă, ca o modalitate de a ucide și a-i distruge pe ceilalți. Aceia care caută competiția comit o gravă eroare. Lovirea, jignirea sau distrugerea cuiva constituie cel mai mare păcat pe care îl poate face o ființă umană. Adevărata Cale a Luptătorului constă în evitarea masacrului. Ea este Arta Păcii, puterea iubirii.”

Morihei s-a autoizolat, dedicându-și restul vieții perfecționării și răspândirii Aikido-ului, Arta Păcii.

(Fragment din „Arta Pacii” de Morihei Ueshiba)

coperta 1 Arta pacii

Osho

Iluminarea – o rupere de trecut

Și s-a întâmplat. A fost un miracol, dar mi-a fost foarte, foarte greu. Nu mă ajuta nimeni, nimeni nu-mi spunea unde mă duc și ce se întâmplă cu mine. Toți îmi erau împotrivă – părinți, profesori, prieteni – toți cei care îmi voiau binele. Toți erau împotrivă. Dar nu puteau face nimic, nu puteau decât să mă condamne, puteau să mă întrebe ce mai fac. ai nu făceam nimic! Totul mi se întâmpla, peste voința mea. Făcusem ceva, în mod inconștient bătusem la poartă și ea se deschisese. Meditam de mulți ani, credeam pe undeva fără să fac nimic, și încet, încet, ajunsesem într-un spațiu unde nu se întâmpla nimic, în care mă aflam ca o prezență, ca un observator.

Și nici observator nu eram, pentru că nu era nimic de observat – eram doar o prezență. Cuvintele nu pot descrie aceste lucruri, cuvintele în general prezintă lucruri care pot fi făcute. Eu nu făceam nimic. ședeam sau mergeam, dar nu făceam nimic, de fapt. Pierdusem orice ambiție, nu mai doream să fiu cineva, nu mai doream să fac nimic. Eram scufundat în mine însumi. Totul era vid, și vidul aduce cu sine o stare de nebunie. Dar tot vidul este singura poartă spre Dumnezeu. Numai cei care sunt gata să înnebunească pot ajunge acolo, nimeni alții.

M-ați întrebat ce s-a întâmplat când m-am iluminat…

Am râs, un râs din toată inima, pentru că am văzut cât de absurd este să te străduiești să te iluminezi. E ridicol, pentru că ne naștem iluminați, și să te străduiești să obții ceva care deja există e o prostie. Tu ai deja ceea ce te străduiești să realizezi; numai lucrurile pe care încă nu le ai pot fi dobândite, cele care nu fac parte implicit din ființa ta. Iluminarea este însăși natura omului.

Am luptat pentru asta multe vieți, asta a fost ținta mea. Am făcut tot ce am putut, dar de fiecare dată am ratat. așa a fost să fie, pentru că nu era ceva care poate fi dobândit. Iluminarea este natura omului, el nu o poate dobândi. Nu o poate face din ambiție.

Mintea este ambițioasă – aleargă după bani, putere, prestigiu. ai, într-o zi, când se satură de toate aceste activități extrovertite, își îndreaptă preocupările către iluminare, eliberare, nirvana, Dumnezeu… E aceeași ambiție – nu s-a schimbat decât obiectul. Mai întâi, obiectul a fost exterior, acum este interior. Atitudinea, abordarea nu s-a schimbat; ești același om, în aceeași rutină.

Ziua în care m-am iluminat“ este ziua în care mi-am dat seama că nu era nimic de realizat, nimic de făcut, nici un loc de atins. Suntem deja divini și perfecți, așa cum suntem. Nu avem nevoie de îmbunătățiri: Dumnezeu nu creează imperfecțiune. Chiar dacă te întâlnești cu un om imperfect, poți vedea că imperfecțiunea sa este perfectă. așa cum spuneam, Dumnezeu nu creează nimic imperfect.

Când spun: „ziua în care m-am iluminat“, folosesc un limbaj incorect, dar cum nu există altul, trebuie să folosesc cuvinte create de om, cuvinte precum: realizare, ideal, dobândire, îmbunătățire, progres, evoluție. Limbajul nostru nu a fost creat de iluminați. Aceștia nici n-ar putea-o face, chiar dacă ar vrea, pentru că iluminarea se petrece în liniște. Cum să transpui liniștea în vorbe? Oricât ai încerca, vorbele tot vor distruge liniștea…

Lao Tse spunea: în momentul în care afirmi un adevăr, el devine fals. Nu ai cum să spui adevărul. Dar trebuie să folosești limbajul, nu se poate altfel. așa că vorbim știind sigur că limbajul nu este adecvat experienței. Deci, eu spun: „ziua în care m-am iluminat“. Nu este o realizare, și cu atât mai puțin a mea…

Am râs în ziua aceea pentru că făcusem atâtea eforturi prostești ca să ajung acolo. Am râs de mine, am râs de toată omenirea care vrea să realizeze, să dobândească, să îmbunătățească…

În mine a apărut o stare de totală relaxare – așa se întâmplă cu toți. Încercasem totul. După aceea, văzând zădărnicia oricărui efort, am lăsat totul baltă. Am uitat. Șapte zile am trăit cât mai banal cu putință. Cei cu care eram au fost surprinși, pentru că a fost prima oară când m-au văzut trăind în cotidian. Viața mea, până atunci, fusese condusă de o disciplină strictă.

Doi ani trăisem în familie, și toți știau că mă sculam la trei dimineața ca să alerg câțiva kilometri buni, după care făceam baie în râu. Totul era o rutină ferm stabilită. Aveam febră sau eram bolnav, nu conta, făceam mereu același lucru.

Meditam timp de ore întregi. Nu mâncam prea mult, nu beam ceai sau cafea; eram foarte strict cu hrana pe care o consumam. În dimineața primei zile din cele oapte, m-am sculat la ora nouă și am băut ceai. Toți au rămas uimiți. Au spus: „Ce s-a întâmplat? Ai renunțat?“ Mă credeau un mare yoghin.

Aveam o singură fâșie de material cu care mă îmbrăcam. Ziua mi-o înfășuram pe trup, iar noaptea dormeam acoperit cu ea. Dormeam pe o rogojină de bambus. Acesta era unicul confort pe care mi-l îngăduiam. Nici nu aveam altceva în proprietatea mea… Toți s-au mirat când m-am sculat la nouă. Au spus: „Ceva nu-i în ordine. Ești bolnav?“ Am spus: „Nu, acum nu mai sunt. Am fost bolnav, mai mulți ani, dar acum sunt perfect sănătos. Mă voi trezi când somnul nu-mi va mai fi necesar, mă voi duce la culcare când mă va ajunge oboseala. Nu vreau să mai fiu sclavul unui ceas. Voi mânca ce doresc, voi bea ce doresc… Ce-i prea mult nu-i sănătos“. ai timp de șapte zile am uitat de toate scopurile și restricțiile pe care mi le impusesem, după care, nu mi-am mai reamintit niciodată de ele.

În a șaptea zi s-a întâmplat, ca din senin. Când am râs, grădinarul m-a auzit. Știa el că eram puțin nebun, dar nu mă mai auzise râzând așa. A venit în mare grabă și m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“ I-am spus: „Nu te speria. Știai că sunt zăpăcit, acum am înnebunit de tot. Râd de mine. Du-te înapoi la treburile tale. Asta e“.

Am muncit multe vieți – în care mi-am impus, am luptat, am făcut orice – și nu s-a întâmplat nimic. Acum înțeleg de ce. Efortul însuși era un obstacol, scara însăși mă împiedica să urc, dorința de căutare mă bloca. Nu poți ajunge nicăieri dacă nu cauți – căutarea este necesară – dar vine un moment când trebuie să abandonezi însăși căutarea. Ai nevoie de barcă pentru a traversa râul, dar vine un moment în care te dai jos din barcă, lași totul în urmă și uiți. Efortul este necesar, nimic nu se face fără efort. Pe de altă parte, doar prin efort, nimic nu este posibil.

Cu șapte zile înainte de 21 martie 1953 am încetat să mai îmi impun ceva. Vine un moment când vezi zădărnicia oricărui efort. Ai făcut tot ce ai putut și nu s-a întâmplat nimic. Ai făcut tot ce era omenește posibil. Ce mai e de făcut? Renunți la orice efort, ești neajutorat. În ziua aceea am renunțat la căutare, n-am mai cerut nimic, n-am mai așteptat să se întâmple nimic – și lucrurile au început să se întâmple. Din neant, a apărut o nouă energie. Nu venea de nicăieri, venea de pretutindeni. Era în copaci, în pietre, în cer, în soare, peste tot. Căutasem cu atâta încrâncenare și crezusem că era departe – dar ea era aproape de tot! Ochii mei se concentraseră asupra depărtărilor, asupra liniei orizontului, dar și-au pierdut abilitatea de a vedea ceea ce era chiar lângă ei!

În ziua în care efortul a încetat, eu însumi am încetat să mai exist – căci nu poți exista fără efort, fără dorință, fără luptă. Fenomenul egoului, al sinelui, este un proces, nu un lucru. Nu este o substanță care se află în tine, este ceva ce creezi în fiecare moment. E ca și pedalatul pe bicicletă: dacă pedalezi, bicicleta înaintează; dacă nu, se oprește. Mai merge puțin, din inerție, dar în final se oprește. Nu mai are energie, putere, să meargă nicăieri. Mai devreme sau mai târziu, ea va cădea, va dispărea.

Egoul există pentru că noi pedalăm pe bicicleta dorinței, pentru că ne luptăm pentru ceva sau altceva, pentru că ne forțăm să mergem înainte. Acesta este fenomenul egoului – să te forțezi să mergi înainte, să sari în viitor, să sari în non- existență, în miraj. E dorință, și nimic altceva. Este sete, și nimic altceva.

Egoul nu este în prezent, ci în viitor. Dacă te proiectezi în viitor, egoul este foarte puternic. Dacă exiști în prezent, egoul devine un miraj; el începe să dispară.

În ziua în care am încetat să mai caut… E greșit să spun că am încetat să mai caut, mai bine zis căutarea a încetat. E mai corect așa, și repet, în acea zi căutarea a încetat. „Eu“ nu mai eram acolo. Dacă aș fi încetat-o eu, ar fi fost un efort al meu, o dorință a mea… Dorința supraviețuiește și continuă să existe în moduri foarte subtile.

Nu poți opri dorința, poți doar să o înțelegi. În simpla înțelegere stă și oprirea ei. Nu uitați, nimeni nu poate opri dorința, și realitatea devine cu adevărat prezentă numai atunci când dorința încetează.

Iată dilema. Ce să faci? Dorința există, budiștii spun pe de o parte că ea trebuie oprită, dar în același timp, ei afirmă că omul nu poate opri dorința. Ce e de făcut? așa pun ei oamenii în fața dilemei. Toți oamenii sunt supuși dorinței, cu siguranță. Aceasta trebuie oprită, e adevărat. Dar tot ei spun că dorința nu poate fi oprită. Ce e de făcut?

Dorința trebuie înțeleasă. O puteți înțelege, îi puteți vedea zădărnicia. Este necesară o percepție directă, o înțelegere imediată.

În ziua în care dorința a încetat, m-am simțit complet neajutorat și lipsit de orice speranțe. Fără speranțe, fără viitor. Nu era nimic de sperat, pentru că orice speranță e zadarnică, nu duce nicăieri. Totul se învârtește. Totul pendulează în fața ochilor tăi, îți creează noi iluzii, te cheamă. „Hai, grăbește-te, vei ajunge acolo!“ Dar oricât de repede ai alerga, nu ajungi niciodată. E ca și orizontul pe care îl vezi. Îți apare, dar nu este acolo. Mergi spre el, și el fuge de tine. Cu cât alergi mai repede, cu atât mai iute se îndepărtează el. Mergi încet, și el merge încet. Un lucru este sigur: distanța între tine și linia orizontului rămâne mereu aceeași. Nu o poți reduce nici măcar cu un centimetru.

Nu poți reduce distanța dintre tine și speranțele tale. Speranța este orizontul. Încerci să te conectezi cu orizontul, cu speranța, cu dorința proiectată. Dorința este ca o punte – o punte către lumea viselor, pentru că orizontul, în sine, nu există. Nu te poți conecta la el, poți doar să visezi la o punte. Nu poți fi unit cu non-existența.

În ziua în care dorința a încetat, m-am uitat la ea și am văzut cât de zadarnică era. Eram neajutorat și lipsit de speranțe. În acel moment, ceva a început să se întâmple. A început să se întâmple ceea ce căutasem timp de vieți întregi. Întreaga speranță se afla în lipsa ei, în lipsa dorințelor se aflau toate împlinirile, întreaga existență te ajută când ești neajutorat.

Existența așteaptă. Când vede că muncești cu mijloacele tale, ea nu se amestecă. așteaptă. ai poate aștepta la infinit; existența nu se grăbește. Ea este însăși eternitatea. În momentul în care nu-ți mai aparții – când lași totul baltă, când dispari – întreaga existență aleargă spre tine, pătrunde în tine. ai pentru prima oară, lucrurile încep să se întâmple.

Șapte zile am trăit în această stare de neajutorare, fără speranțe, dar în timpul acesta ceva se năștea… Pentru mine, „fără speranțe“ nu înseamnă același lucru ca pentru voi. Eu spun că nu mai aveam speranțe în mine însumi. Speranța era absentă. Nu eram trist, ci chiar fericit; eram foarte liniștit, calm, relaxat, concentrat în mine însumi. Fără speranță într- un fel cu totul nou. Dacă nu exista speranța, putea exista lipsa ei? Amândouă dispăruseră.

Absența oricărei speranțe era totală și absolută. Speranța dispăruse, și odată cu ea dispăruse și contrapartea ei, lipsa speranței. Era o experiență cu totul nouă: aceea de a fi fără speranță. Nu era o stare negativă. Trebuie să folosesc cuvintele acestea, dar nu e vorba de o stare negativă. Dimpotrivă, este absolut pozitivă. Nu era numai o absență, ci și o prezență. Ceva urca în mine, ceva mă inunda.

Când am spus că eram neajutorat, nu mă refer la sensul de dicționar al acestui cuvânt. Spun doar că eram necentrat în sine – nu depindeam de mine, nu mă bazam pe mine. Nu aveam nimic care să mă susțină, locuiam într-un abis fără fund. Nu-mi era teamă, pentru că nu aveam nimic de protejat.

Nu-mi era teamă, pentru că nu era nimeni de care să-mi fie teamă.

În acele șapte zile s-a petrecut o transformare formidabilă, totală. În ultima zi, prezența acelei energii cu totul noi, luminoase, încântătoare, a devenit atât de intensă încât era aproape insuportabilă – era ca o explozie, ca și cum aș fi devenit nebun de fericire. Tânăra generație din Occident exprimă foarte bine acest lucru: eram „high“, mă simțeam complet drogat, îmbătat…

Întreaga zi a fost ciudată, uluitoare, o experiență cutremurătoare. Trecutul dispărea ca și cum nu mi-ar fi aparținut niciodată, ca și cum numai aș fi citit despre el, ca și cum l-aș fi visat, ca și cum ar fi fost povestea altcuiva de fapt, și eu numai am auzit-o. Mă despărțisem de trecutul meu, îmi smulsesem rădăcinile din propria mea istorie. Îmi pierdeam autobiografia. Deveneam o non-ființă, ceva care purta numele anatta, dat de însuși Buddha. Granițele dispăreau, distincțiile dispăreau.

Mintea dispărea; era foarte, foarte departe. Mi-era greu să țin pasul cu ea, se îndepărta tot mai mult, iar eu nu țineam neapărat să-mi fie aproape. Eram indiferent la toate. Totul era în regulă. Nu doream să rămân legat de trecut. Către seară, totul a fost foarte greu de suportat – dureros, chinuitor. Cam ca durerile nașterii pentru o femeie, ca atunci când aduci pe lume un copil.

În vremea aceea mă duceam la culcare pe la doisprezece sau unu noaptea, dar în acea zi părea că e imposibil să rămân treaz. Mi se închideau ochii, nu puteam să-i țin deschiși. Era ceva iminent, ceva urma să se întâmple. Nu puteam spune ce – poate chiar moartea – dar nu-mi era teamă. Eram gata pentru orice. Acele șapte zile fuseseră atât de frumoase încât eram pregătit chiar și să mor, nu mai aveam nevoie de nimic. Fusesem foarte fericit, foarte mulțumit, chiar și moartea era binevenită.

Ceva urma să se întâmple, ceva asemeni morții, o finalitate, ceva care era moarte sau renaștere, răstignire sau înviere; ceva de cea mai mare importanță mă aștepta chiar după colț. Și eu nu puteam ține ochii deschiși, eram ca și drogat…

M-am dus la culcare pe la ora opt… Dar nu era o stare de somn. Atunci am înțeles de ce Patanjali spunea că somnul și samadhi sunt la fel. Cu o singură diferență: în samadhi ești adormit și treaz în același timp. Corpul se relaxează în fiecare celulă, singură conștiința arde în tine, clară, fără umbre… Ești deopotrivă atent și relaxat, adormit și complet treaz. Corpul se scufundă în cel mai adânc somn posibil și conștiința este cum nu se poate mai atentă. Culmea conștiinței și valea corpului se întâlnesc.

M-am dus la culcare… Un somn ciudat. Corpul dormea, eu eram treaz. Era ca și cum aș fi fost târât în două direcții, în două dimensiuni, ca și cum m-aș fi polarizat în ambele feluri simultan… Pozitivul întâlnea negativul, somnul și conștiența se întâlneau, viața și moartea erau împreună. În acel moment cred că s-au întâlnit însuși creatorul cu creația sa. Ciudat. Pentru prima oară am fost șocat până în străfunduri, mi s-a zdruncinat toată temelia. Nu poți rămâne același după o asemenea experiență; ea aduce o nouă viziune, o nouă calitate vieții tale.

Pe la douăsprezece noaptea, ochii mi s-au deschis dintr-o dată, fără să-i fi deschis eu. Somnul a fost întrerupt de altceva. Am simțit în jurul meu o prezență foarte puternică, în toată camera. Camera mea era foarte mică. Am simțit foarte multă viață în jurul meu, o vibrație foarte puternică – ca un uragan, o furtună de lumină, bucurie, extaz. M-am înecat în ea.

Totul era atât de cutremurător și de real, încât restul lucrurilor au devenit ireale. Pereții camerei au devenit ireali, casa a devenit ireală, corpul meu a devenit ireal. Totul a devenit ireal, pentru că acum vedeam pentru prima oară realitatea.

În asemenea momente au spus Buddha și Shankara că lumea este maya, un miraj, și acest lucru este foarte greu de înțeles. Noi cunoaștem numai această lume, nu avem termen de comparație. Este singura realitate pe care o știm. ai aceștia ce spun? Că este maya, o iluzie? Aceasta este singura realitate. Dacă nu ajungi să cunoști adevărata realitate, cuvintele lor nu pot fi înțelese. Rămân doar o teorie, doar o ipoteză. Probabil că acești oameni răspândesc o nouă filosofie: „Lumea este ireală“.

Când, în Occident, Berkley a spus că lumea este ireală, se plimba cu un prieten al său, un om foarte logic, aproape un sceptic. Acesta a luat o piatră de pe drum și l-a lovit pe Berkley în picior, cât a putut de tare. Berkley a strigat, i-a curs sânge, și scepticul a spus: „Ei, ce spui, lumea este ireală? Asta spui tu? Atunci de ce te ții de picior și de ce simți atâta durere? Totul este ireal…“.

Acest gen de om n-ar înțelege ce vrea Buddha să spună atunci când afirmă că lumea este un miraj. El nu spune că poți să treci prin pereți. Nu spune că tu poți mânca pietre și ar fi la fel ca atunci când mănânci pâine, în nici un caz.

El spune că există o realitate la care poți ajunge, și atunci, ceea ce tu numești realitate pălește și devine ireal. În această realitate mai înaltă apare viziunea unei comparații, și nu altfel.

În vis, realitatea este visul. Visezi în fiecare noapte și în fiecare dimineață vezi că nu a fost ceva real; și iar vine noaptea și visezi, iar visul tău e din nou real. În vis cu greu îți dai seama că visezi, dar dimineața e ușor. Ce se petrece? Ești același. În vis există o singură realitate. Cum să compari? Cum să spui că nu e reală? În comparație cu ce? Este singura realitate. Totul este la fel de ireal, așa că nu ai termen de comparație. Dimineața deschizi ochii și te afli în altă realitate. Acum da, poți spune că visul a fost ireal. În comparație cu această realitate, visul devine ireal.

Aceasta este trezirea, și în comparație cu realitatea trezirii, totul devine ireal.

În noaptea aceea am înțeles pentru prima oară ce înseamnă cuvântul maya. Nu spun că n-aș fi cunoscut și înainte acest cuvânt și nu știam la ce se referă. Cunoșteam cuvântul și înțelesul lui, dar nu îi înțelegeam semnificația profundă. Cum să înțelegi fără experiență? În acea noapte, o altă realitate și-a deschis porțile pentru mine, o altă dimensiune mi s-a revelat. A fost acolo, realitatea separată, cealaltă, cea adevărată, sau cum vreți să-i spuneți: Dumnezeu, adevăr, dhamma, tao, sau altfel. Ea nu are nume. Dar era acolo, transparentă, și totuși solidă, de parcă puteam s-o ating… Mă sufoca în acea cameră. Era mai mult decât puteam eu suporta…

Am simțit nevoia imperioasă de a ieși din cameră, de a fi sub cerul liber, mă simțeam sufocat… Era prea mult! Mă ucidea! Dacă aș mai fi stat câteva clipe, aș fi murit sufocat, așa mi se părea… Am ieșit din cameră în mare grabă, și am ajuns pe stradă. Îmi doream să fiu cu cerul, cu stelele, cu copacii, cu pământul, să fiu în natură… ai imediat ce am ieșit, sentimentul de sufocare a dispărut. Fusese un loc prea mic pentru un lucru atât de mare. Chiar și cerul e prea mic. Acel fenomen era mai mare chiar și decât cerul. Nici acesta nu îl limita. Dar, cel puțin, m-am simțit mai bine.

Am mers în cea mai apropiată grădină. Mi se părea ceva cu totul nou, ca și cum gravitația ar fi dispărut. Mergeam sau alergam, sau poate chiar zburam, greu de spus. Nu aveam greutate, mă simțeam imponderabil, dus de o altă energie. Eram în brațele unei alte energii…

Pentru prima oară nu mai eram singur, nu mă mai simțeam izolat, individualizat, ci o picătură căzută într-un ocean. Oceanul întreg era al meu, eu eram oceanul, nu aveam limite. Simțeam că aveam o putere infinită de a face orice. Nu mai eram eu acolo, numai acea putere.

M-am dus în grădina în care mă plimbam în fiecare zi. Era închisă în timpul nopții. Era prea târziu, aproape unu noaptea. Grădinarii dormeau tun. A trebuit să intru ca un hoț, sărind peste gard. Ceva mă atrăgea acolo. Nu mă puteam abține, pur și simplu nu puteam.

Asta vreau să spun atunci când repet: „Curgeți odată cu râul, nu forțați lucrurile“. Eram relaxat, lăsam lucrurile să se întâmple. Nu mai eram eu acolo, Dumnezeu – puteți să-i spuneți și așa – era acolo. Mi-ar plăcea mai mult să spun „ceva era acolo“, pentru că Dumnezeu e o denumire dată de oameni, care s-a murdărit de atâta folosire, s-a uzat. Creștinii, indienii, musulmanii, preoții, politicienii, toți au corupt frumusețea acestui cuvânt. așa că mai bine îi spun „ceva“. Ceva era acolo și eu m-am lăsat purtat ca de valul mareei… În momentul în care am intrat în grădină, totul a devenit luminos, strălucitor, peste tot, ca o binecuvântare. Vedeam copacii de parcă era prima oară, vedeam verdele, viața, seva alergând în ei. Grădina dormea, copacii dormeau. Dar eu vedeam viața din ei, chiar și iarba era minunată.

Am privit în jur. Unul din copaci era deosebit de luminos, un copac de maulshree. Mă atrăgea, mă proiecta spre sine. Nu eu îl alesesem, ci Dumnezeu însuși îl pregătise pentru mine. M-am dus la el și m-am așezat sub coroana lui. Totul a început să se lumineze. Întreg universul era o binecuvântare.

E greu de spus cât timp am stat în acea stare. Am ajuns acasă la patru dimineața, cred că stătusem vreo trei ore, dar mi s-a părut o perioadă interminabilă, infinită; trei ore în afara timpului.

Acele trei ore au durat cât nesfârșita eternitate. Nu mai exista timp, nici trecerea lui, era doar realitatea pură – nepătată, nemăsurabilă, de neatins.

În acea zi s-a întâmplat ceva care a continuat, ca un curent subteran. Nu ca o permanență, ci ca un lucru care se întâmpla din nou în fiecare moment. Era un miracol al fiecărui moment.

Din acea noapte nu am mai fost în trupul meu, ci am plutit în jurul său. Am devenit foarte puternic, și în același timp foarte fragil. Am devenit puternic, dar nu în același fel ca Mohammed Ali. Nu aveam puterea unei stânci, ci pe aceea a trandafirului, atât de fragil, atât de sensibil, atât de delicat.

Piatra e mereu acolo, floarea ar putea dispărea în fiecare moment. ai totuși, floarea e mai puternică decât piatra, pentru că este mai vie. Puterea picăturii de rouă pe un fir de iarbă… frumoasă, superbă, care poate aluneca în orice moment. Incomparabilă în grația ei, se poate pierde pentru totdeauna la orice adiere de vânt.

Buddha are o putere care nu aparține acestui pământ. Puterea lui stă în iubire… ca și floarea, ca și picătura de rouă. Puterea lui e fragilă și vulnerabilă. Puterea lui este cea a vieții, nu a morții. Puterea lui nu ucide, ci creează. Nu e violență și agresiune, ci compasiune.

Nu mai eram în trup, ci doar pluteam în jurul lui. De aceea spun că totul a fost un miracol sublim. În fiecare moment sunt surprins că mă mai aflu aici, ca și cum n-ar mai trebui să fie așa. Trebuia să fi plecat în fiecare clipă, și eu mă aflu încă aici. Dimineața deschid ochii și mă întreb: „Mai sunt aici?“ Mi se pare aproape imposibil. Miracolul acesta este o continuitate.

Nu uitați, din ziua aceea n-am mai fost în trup; o legătură foarte delicată mă mai unește cu trupul. În permanență sunt surprins că universul mă mai vrea aici, pentru că nu mai sunt aici prin puterea mea, nu mai sunt aici pe cont propriu. Voința universului mă ține aici, mă lasă să mai poposesc pe acest țărm. Probabil că, prin mine, vi se împărtășește ceva.

Din acea zi, lumea a devenit ireală. Mi s-a revelat o altă lume. Când spun că lumea e ireală, nu mă refer la acești copaci. Ei sunt absolut reali, doar modul în care îi vedeți voi e ireal. Ei, în sine, nu sunt ireali – ei există întru Dumnezeu, într-o realitate absolută – dar felul în care îi vedeți voi nu înseamnă că îi vedeți. Voi simțiți altceva, un miraj.

Voi creați un vis în jurul vostru, și dacă nu vă treziți, o să continuați să visați. Lumea e ireală, pentru că lumea așa cum o vedeți voi este lumea visului vostru. Când visele dispar, vă întâlniți cu lumea care este, cu lumea adevărată.

Dumnezeu și lumea nu sunt două lucruri. Dumnezeu este lumea – dacă ai ochi și privirea limpede, dacă vezi dincolo de praful viselor, dincolo de umbrele somnului. Dacă ai privirea limpede, claritate, percepție, vei constata că nu există decât Dumnezeu.

Undeva, Dumnezeu e un copac verde, dincolo e o stea luminoasă, altundeva e un cuc, în altă parte e o floare, un copil, un râu – numai Dumnezeu există. Când începi să vezi, numai Dumnezeu există.

Nimic din ceea ce vedeți acum nu este adevărul, ci o proiecție mincinoasă. Asta înseamnă mirajul. O dată ce veți ajunge să vedeți – veți constata ce binecuvântare există peste tot, în nori, în soare, în pământ.

Lumea este frumoasă. Nu lumea voastră, ci a mea. A voastră e foarte urâtă, e creată de ego, e proiectată. Pe ecranul lumii adevărate, voi vă proiectați propriile idei.

Când spun că lumea e reală, foarte frumoasă și luminoasă, infinită, o lumină încântătoare, o eternă sărbătoare, eu vorbesc despre lumea mea – care ar fi și a voastră dacă ați renunța la vis.

În acea noapte, m-am golit și m-am umplut deopotrivă. Am devenit inexistent, și în același timp existența însăși. Am murit și am înviat. ai această renaștere nu m-a reapropiat de cel care a murit, aici s-a produs ruptura. La suprafață totul pare continuu, dar nu este. Cel care a murit a dispărut cu totul, n-a mai rămas nimic din el.

Am văzut multe morți, dar acestea nu au fost decât parțiale prin comparație cu aceasta.

Câteodată moare corpul, altă dată o parte a minții, a egoului, dar personalitatea rămâne. Se înnoiește, se redecorează, se mai schimbă pe ici pe colo, dar rămâne. Continuitatea este acolo.

În acea noapte, moartea a fost totală. A fost o întâlnire în același timp cu moartea și cu Dumnezeu.

(Fragment din „Autobiografia unui mistic nonconformistde Osho)

 

coperta 1 autobiografia unui mistic nonconformist copy

Don Miguel Ruiz

O întâlnire cu infinitul

O altă ocazie de a percepe adevărul mi s-a ivit pe vremea când îmi făceam stagiatura ca medic. Mă aflam într-un orăşel pe nume Altar Sonora, aflat în deşertul Sonoran. Era vară, iar căldura era atât de puternică încât nu puteam dormi. M-am decis atunci să părăsesc clinica şi să fac o plimbare prin deşert. În noaptea aceea era lună nouă şi am putut vedea pe cer milioane de stele. Eram singur în mijlocul deşertului, iar frumuseţea acestuia m-a copleşit. Am perceput atunci infinitatea, eternitatea, nesfârşitul, şi am înţeles dincolo de orice îndoială că stelele sunt vii. Întreaga infinitate, pământul-mamă, creaţia în ansamblul ei, sunt vii. Toate alcătuiesc o singură fiinţă vie.

Văzusem aceste stele de multe ori înainte, dar niciodată din această perspectivă. Reacţia mea emoţională era copleşitoare. Am simţit o fericire intensă, dublată de o mare pace în inima mea. Atunci, s-a produs ceva incredibil. Am avut senzaţia că nu sunt singur în deşert. În timp ce eu percepeam imensitatea infinitului, acesta mă percepea pe mine. Toate acele milioane de stele făceau parte integrantă din fiinţa cosmică, iar aceasta cunoştea totul şi percepea totul. Universul ştia că eu exist!

S-a întâmplat apoi ceva şi mai extraordinar. Percepţia mea s-a schimbat, şi pentru o clipă m-am simţit una cu imensitatea stelelor, percepând infinitatea în propriul meu corp. M-am putut vedea în mijlocul deşertului, atât de mic. Mi-am dat seama că trupul meu este alcătuit el însuşi din miliarde de stele micuţe, respectiv atomii, care alcătuiau împreună o imensitate comparabilă cu cea a cerului înstelat.

În acea noapte am înţeles că infinitul din interiorul corpului fizic este o simplă continuare a infinitului din jurul meu. Fac parte integrantă din infinitate, la fel ca oricare alt obiect pe care îl percep. Nu există nici o diferenţă între noi, oamenii, sau între noi şi obiecte. Alcătuim cu toţii aceeaşi unitate, căci totul este alcătuit din lumină. Lumina se manifestă pe sine în miliarde de forme diferite, creând astfel universul material. Mai mult decât atât, am înţeles că nu există decât o singură forţă care pune în mişcare universul şi care transformă lucrurile. Forţa care pune în mişcare stelele este aceeaşi cu forţa care îmi pune în mişcare atomii din trupul meu. Eu o numesc viaţă, iar lumina este mesagerul sau purtătorul ei, căci ea trimite în permanenţă informaţii tuturor lucrurilor care există.

Cel mai incredibil mi s-a părut faptul că această lumină este vie. Lumina este o fiinţă vie care conţine în ea întreaga înţelepciune a universului şi care ocupă întregul spaţiu. Nu există spaţii goale între stele, la fel cum nu există spaţii goale între atomii din trupul meu. Spaţiul dintre stele este umplut de lumină. El pare gol numai pentru simplul fapt că nu există nici un obiect care să o reflecte. Orice obiect am trimite în spaţiu, el va începe să reflecte lumina, căci întreaga materie are această proprietate, la fel ca o oglindă.

Am căutat apoi în buzunar o oglinjoară pe care o port tot timpul la mine. Am putut vedea în ea copia exactă a creaţiei, un fel de realitate virtuală alcătuită din lumină. În acel moment am înţeles că ochii meu nu sunt altceva decât două asemenea oglinzi. Lumina proiectează o realitate virtuală în interiorul creierului meu, la fel ca în cazul oglinzii. Era evident că tot ceea ce percepeam era o realitate virtuală alcătuită din imagini luminoase. Singura diferenţă dintre ochii mei şi oglinda pe care o ţineam în mână era legată de faptul că ochii meu erau conectaţi la un creier. Acest creier îmi permite să analizez, să interpretez şi să descriu realitatea virtuală pe care o percep în fiecare moment.

Eu sunt un co-creator, alături de Dumnezeu, alături de viaţă. Dumnezeu creează ceea ce este real, iar eu creez o realitate virtuală în interiorul minţii mele. Prin intermediul luminii, viaţa îmi trimite o sumedenie de informaţii, pe care le percep cu ochii, după care inventez o întreagă poveste legată de ceea ce percep. Altfel spus, calific, justific şi explic ceea ce percep. Dacă văd un copac, nu mă limitez la această viziune, ci încep să-l calific, să-l descriu, îmi fac o părere în legătură cu el. Îmi place sau îmi displace. Mi se pare frumos sau nu. Indiferent ce părere am eu despre el, aceasta reprezintă doar perspectiva mea, o poveste creată de mine. De îndată ce încep să calific, să interpretez sau să judec ceea ce percep, percepţia mea nu mai este reală; ea devine o lume virtuală. Acesta este procesul pe care toltecii îl numesc vis.

Dintr-o dată, lucrurile au început să se lege în mintea mea. Am înţeles acum ce au dorit să-mi explice atâta vreme mama şi bunicul din înţelepciunea străveche a toltecilor. Aceştia credeau că oamenii trăiesc într-un vis. Visul este o lume iluzorie alcătuită din imagini ale luminii, iar mintea visează indiferent dacă creierul este adormit sau în stare de veghe.

Mi-am amintit apoi că cuvântul toltec înseamnă „artist al spiritului”. Tradiţia toltecă afirmă că orice om este un artist, iar arta supremă este expresia frumuseţii spiritului nostru. Dacă înţelegem acest punct de vedere, ne putem da seama cât de frumos este să ne considerăm artişti, nu simpli oameni. Dacă ne considerăm nişte simpli oameni, noi ne limităm singuri maniera în care ne exprimăm în viaţa de zi cu zi. Auzim de multe ori în jurul nostru: „Nu sunt decât un om. Nu sunt perfect”. Dacă ne vom considera artişti, această autolimitare va dispărea. Vom deveni astfel creatori, la fel ca şi cel care ne-a creat pe noi înşine.

Toltecii cred că cea care creează în realitate această artă este forţa vieţii care operează prin noi şi că orice om este doar un instrument al acestei forţe. Orice manifestare a artistului suprem poate deveni ea însăşi un artist, a cărui artă este propria sa viaţă. Arta sa este vie şi conştientă de sine, căci se naşte din viaţă. În acest fel, creaţia nu are practic sfârşit; ea continuă la infinit, în fiecare moment, pretutindeni.

În ce fel ne trăim viaţa? Aceasta este arta noastră, arta de a trăi. Prin intermediul puterii noastre de creaţie, noi exprimăm forţa vieţii în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce simţim, în tot ceea ce facem. Există însă două feluri de artişti: unii care îşi creează povestea vieţii fără a fi lucizi şi alţii care îşi descoperă conştiinţa de sine şi îşi creează povestea vieţii plini de iubire şi în spiritul adevărului.

Noi ne visăm viaţa chiar în acest moment. Percepem în ea nu numai visul nostru, ci şi visul artistului suprem, reflectat în tot ceea ce percepem. Reacţionăm apoi şi încercăm să înţelegem ceea ce percepem. Fiecare om încearcă să îşi explice ceea ce percepe în propria sa manieră, în funcţie de cunoaşterea stocată în mintea sa. Din punctul meu de vedere, acest proces este un adevărat miracol. Voi trăiţi în povestea pe care v-aţi creat-o singuri, iar eu trăiesc în povestea pe care mi-am creat-o eu. Povestea fiecăruia este propria sa realitate, o realitate virtuală care este adevărată numai pentru el, cel care a creat-o.

Cu mult timp în urmă, cineva a spus: „Orice minte este un univers”, iar acest lucru este cât se poate de adevărat. Noi trăim în propria noastră lume, care este atât de particulară, încât nimeni altcineva decât noi nu poate şti ce conţine ea. Noi singuri ne cunoaştem propriul univers lăuntric, iar uneori nici măcar noi nu reuşim acest lucru. Lumea noastră este creaţia noastră şi poate fi considerată o capodoperă artistică.

Acea noapte pe care am petrecut-o în deşertul Sonoran mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care îmi percep propria fiinţă, dar şi felul în care percep restul lumii. Într-un moment de inspiraţie, am devenit conştient de forţa infinită a vieţii aflată în plină acţiune. Această forţă este întotdeauna prezentă şi orice om ar putea-o vedea, dar numai atâta vreme cât atenţia sa nu este focalizată asupra minciunilor pe care le-a acceptat sau pe care şi le-a creat singur. Bunicul avusese întru totul dreptate: „Nu există altceva decât perfecţiunea”. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg ce a vrut să-mi spună atunci, iar acest lucru a devenit posibil numai atunci când am experimentat direct acest adevăr. Am realizat atunci că sunt perfect, căci sunt inseparabil de infinitate, de forţa vieţii care creează stelele şi întregul univers de lumină. Eu sunt creaţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să devin ceea ce nu sunt.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu iubirea, cu acea iubire pe care am simţit-o pe vremea când eram copil, înainte de a mi-o refuza singur. Mi-am redescoperit atunci autenticitatea, pe care o trăisem înainte de a accepta toate acele minciuni. În acel moment de inspiraţie totul a căpătat sens pentru mine, deşi nu gândeam deloc. Devenisem pură conştiinţă. Percepeam direct cu sufletul, şi dacă aş fi încercat să exprim în cuvinte ceea ce simţeam, sunt convins că experienţa s-ar fi sfârşit pe loc.

Cred că nu există om care să nu aibă din când în când asemenea momente de inspiraţie în care percepe adevărul. Aceste momente se petrece de regulă atunci când mintea este liniştită şi când percepem forţa vieţii cu ajutorul sufletului nostru. Când îşi revin din uimire, vocile din interiorul minţii noastre (acel proces pe care îl numim gândire) se vor grăbi – evident – să invalideze această experienţă, justificând şi contestând în fel şi chip ceea ce simţim. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece minciunile în care am crezut atâta vreme nu pot supravieţui în lumina adevărului, pe care o percepem în sfârşit. Oamenii se tem de adevăr, dar cel care se teme de fapt este povestitorul mincinos. El ştie că minciunile sale nu pot supravieţui în lumina adevărului, şi întrucât nu vrea să moară, se opune din răsputeri acestei lumini.

De aceea, este nevoie de mult curaj pentru a privi în faţă propriile minciuni, convingerile noastre. Structura cunoaşterii pe care o deţinem ne face să ne simţim în siguranţă. Orice om are nevoia de a cunoaşte, chiar dacă ceea ce cunoaştem nu este adevărul. Dacă ceea ce credeam până atunci despre noi se dovedeşte neadevărat, ne simţim nesiguri, pentru că nu cunoaştem nici un alt fel în care să ne comportăm. Atunci când descoperim că nu suntem cei care credeam că suntem, temelia întregi noastre existenţe începe să se prăbuşească. Întreaga poveste personală îşi pierde semnificaţia, iar acest proces este teribil de înspăimântător.

Mie nu mi-a fost deloc teamă în acea noapte din deşert. În schimb, atunci când mi-am revenit, am simţit imediat senzaţia de teamă, căci nimic din povestea mea personală nu mi se mai părea important, dar trebuia totuşi că continui să funcţionez în această lume. Ulterior, aveam să descopăr că îmi pot rescrie povestea vieţii mele. Mi-am refăcut astfel structura convingerilor, renunţând la toate minciunile în care crezusem până atunci. Viaţa mea a continuat apoi la fel ca înainte, dar fără a mai fi guvernată de minciuni.

(Fragment din „Vocea Cunoașterii” de Don Miguel Ruiz)