Cum recunoști un maestru autentic?

Posted on 06/10/2017 by Florin Zamfir

Cineva i-a pus unui mistic sufist, Junaid, o întrebare. Se știa că în anii lui de căutare și învățare, Junaid trăise cu aproape toți marii maeștri ai vremii lui. Oamenii se întrebau cum își dăduse el seama că aceia erau maeștri adevărați – fiindcă existau mii de falși maeștri – de unde avea el capacitatea să aprecieze imediat care dintre ei era real, cum de evita pretinșii maeștri și se ducea mereu la cei autentici.

Când el însuși s-a iluminat, cineva l-a întrebat: „Un lucru a rămas învăluit în mister pentru noi. Cum îți puteai da seama, câtă vreme tu însuți erai neiluminat? Ce criteriu aveai? Aproape că nu te-ai înșelat niciodată. De unde atâta intuiție? Sau era, cumva, vorba de vreo metodă?”

Junaid a răspuns: „Aveam o metodă. Mă duceam la cineva despre care se spunea că ar fi maestru și eram foarte smerit, foarte umil. Îi atingeam picioarele în timp ce din ochi îmi șiroiau lacrimile, cădeam la pământ, îmi luam o înfățișare întru totul modestă și observam ce se întâmplă. Dacă la vederea smereniei mele, omul devenea arogant, dominator, fugeam de-acolo cum ai fugi de ciumă. Fugeam de el de-mi scăpărau călcâiele.”

Cel care pusese întrebarea a continuat: „Dacă omul nu devenea dominator și posesiv, arogant, atunci ce făceai?”

Junaid a răspuns: „Dacă mă comportam cu smerenie, iar celălalt, maestrul, devenea și el smerit și modest în purtare – când îi atingeam eu picioarele, mi le atingea și el – o rupeam la fugă de-acolo.”

Cel care pusese întrebarea a fost și mai nedumerit. „Am venit aici ca să lămuresc misterul”, a zis el, „iar acum tu mi l-ai făcut și mai de nepătruns. În ambele cazuri îți luai tălpășița? Și atunci când anume hotărai să rămâi? Cum trebuia să reacționeze maestrul?”

Junaid a răspuns: „Trebuia să nu reacționeze deloc. Indiferent dacă eu îmi luam sau nu înfățișare modestă, el trebuia să rămână el însuși. Dacă devenea arogant, aceasta era o reacție – văzând un om umil, voia să-l domine. Dacă devenea el însuși umil, însemna că la vederea unui om umil, simțea că i se face concurență – el voia să demonstreze că era mai umil decât mine. Și asta e tot aroganță, una foarte subtilă, dar tot egoul e la mijloc. El spune: «N-ai tu cum să dovedești că ești mai umil decât mine.» Așa că începea să se arate modest.

Fugeam de aceste două tipuri de oameni. Rămâneam doar alături de aceia care se uitau pur și simplu la mine și rămâneau ei înșiși, fără să reacționeze. Acei oameni atinseseră un echilibru, ceva ce hindușii numesc Stithpragya: cineva a cărui flacără interioară nu se mai clintește acum, nu mai tremură câtuși de puțin. Astfel de oameni nu reacționează, nu mai au o minte care să reacționeze, și indiferent ce faci tu, lor le este egal. Nu poți să-i tulburi în niciun fel. Cu astfel de oameni rămâneam eu.”

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Despre fericire

Posted on 06/10/2017 by Florin Zamfir

Răspunde

Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.

Splendid… Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă accepți ceea ce este, nu există posibilitatea să fii nefericit. Am observat mii de oameni, căutători, necăutători, ancorați în lumea aceasta, ancorați în lumea cealaltă, și în fiecare zi văd același fenomen: oamenii nu sunt cu adevărat interesați să fie fericiți. Nimeni nu pare interesat să fie fericit, deoarece toți sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice aiureli: pentru gelozie, pentru posesivitate, pentru furie, pentru ură. Sunt gata să sacrifice fericirea pentru orice prostii. Dar nu sunt gata să sacri ce furia, posesivitatea și gelozia pentru fericire.

Și-atunci cum aș putea să spun că oamenii sunt interesați să fie fericiți? Pe ei îi interesează să fie nefericiți. Nu contează ce spun ei. Eu îi văd că încearcă mereu să fie nefericiți, caută căi și mijloace prin care să fie nefericiți. E realmente un fenomen extraordinar – într-o lume în care nefericirea nu există, omul a creat atâta nefericire. S-a dovedit într-adevăr a fi un creator. Într-o lume în care nu există posibilitatea nefericirii, cum de ai reușit s-o creezi? Ești absolut uimitor. Aveți o măiestrie nemaivăzută dacă ați reușit să creați nefericirea. Sunteți din cale-afară de creativi – din păcate însă, ceea ce creați e iadul.

Fericirea e un fenomen simplu, nu e nevoie de nimic ca să o ai. Trebuie doar să exiști și să fii fericit. Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este. Dacă nu accepți ceea ce este, vei fi nefericit. Tu spui întruna că vrei să fii fericit, dar încontinuu respingi ceea ce este. Cum ai putea să fii fericit? Acceptă și vezi de unde mai apare atunci nefericirea. S-ar putea să aștepți vieți întregi și nefericirea nu va mai apărea, fiindcă i-ai tăiat rădăcinile.

Dar tu vrei fericire în termenii tăi, cu condițiile impuse de tine. De fapt, pe tine nu fericirea te interesează – altminteri de ce i-ai mai pune condiții? Ai putea spune: „Indiferent cum stau lucrurile, eu sunt gata să fiu fericit pentru că vreau să fiu fericit.” Tu însă spui: „Nu! Mai întâi trebuie îndeplinite condițiile impuse de mine.” Pui condiții imposibile, care nu pot fi îndeplinite.

Ai o iubită – ai putea fi fericit chiar în secunda asta. Dar tu pui condiția ca iubita să-ți promită că te va iubi de-a pururi. De ce să aduci în discuție așa ceva? Cum ar putea cineva să promită asta? Nimeni nu știe ce va aduce viitorul. Iubita ta nu e Dumnezeu, cum ar putea ea să-ți promită asta? Nici măcar zeii nu pot face promisiuni, fiindcă o promisiune înseamnă că viitorul e pecetluit de pe acum. Iar viitorul nu e pecetluit. El urmează căi nebănuite. Așa că tu ceri să-ți promită ceva imposibil. Ea va spune: „Îți promit”, dar tu știi că e ceva fals. Te amăgește și tu știi asta, fiindcă și tu ești o ființă omenească și știi foarte bine că nu se pot face promisiuni legate de viitor.

Ceri ceva imposibil și prin însuși faptul că ceri asta distrugi fericirea. Dacă îți promite, știi că promisiunea e falsă. Cum s-ar putea promite ceva? Mai întâi ceri promisiunea, iar dacă nu îți e oferită, ești nefericit. Dacă îți e oferită, ești iarăși nefericit, indcă știi că e o minciună. Și vei căuta întruna modalități prin care să demonstrezi că ai fost amăgit – „Promisiunea ta a fost falsă.”

Pe măsură ce vă privesc tot mai mult, văd clar că nimeni nu pare interesat să fie fericit. Sunteți gata să pierdeți fericirea pentru orice lucru de nimic. O puteți sacrifica pentru orice idee prostească. Nu sacrificați niciodată nimic pentru fericire.

Matematica e simplă.

Fericirea e o funcție a faptului de a accepta ceea ce este.

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Despre fericire și tristețe

Posted on 04/10/2017 by Florin Zamfir

Răspunde

Osho,
Ori de câte ori coboară asupra mea un anumit sentiment de deschidere și o anumită pace, urmează inevitabil un puternic sentiment de anxietate și o depresie urmează inevitabil și mă face să mă simt foarte obosit. Pare să e un cerc vicios. Ce atitudine ar trebui să iau?

Se întâmplă întotdeauna; e un cerc natural, nu vicios. Ori de câte ori ești fericit, foarte fericit, pe o culme, deodată va urma o vale. Văile însoțesc întotdeauna piscurile și nu ai cum să rămâi de-a pururi pe o culme. Mai devreme sau mai târziu va trebui să cobori într-o vale, într-o depresiune adâncă. Dacă te simți foarte plin de energie, în curând se va instala oboseala.

Opusul este întotdeauna după colț. Așa și trebuie să fie,fiindcă opusul nu este opus, este complementar. Dacă ești fericit încontinuu, o perioadă îndelungată de timp, exaltarea aceea va fi prea mult pentru tine – înseamnă trecerea la o extremă, lucru care poate pune în primejdie viața. Trebuie să fii aruncat înapoi în tristețe. Tristețea e relaxantă, ea nu te stimulează ca fericirea. E ca o noapte care urmează după o zi, iar când ești obosit, adormi.

Nu e vicios, e natural, iar natura are o economie a ei proprie. Și-atunci ce e de făcut? Nu tulbura acest ciclu. Singurul lucru pe care îl ai de făcut este ca atunci când te simți pe culmi, să nu te identi ci cu acel sentiment. Când te simți foarte, foarte fericit, adu-ți întotdeauna aminte că e vorba de o simplă stare, și că acea stare nu ești tu, ci e o atmosferă care te înconjoară. Când plouă, nu te gândești că tu ești ploaia. Când ploaia se oprește și iese soarele, nu te gândești că tu ești soarele sau strălucirea lui. E ceva ce se întâmplă în jurul tău. Reține, la fel se întâmplă înăuntrul tău. Fericirea e exact ca ploaia sau ca razele soarelui, e un fenomen climatic, o stare, un mediu care te înconjoară – nu ești tu. Tu ești privitorul, tu ești martorul care știe că acum totul e foarte frumos. Dacă ești privitorul, îți aduci aminte întotdeauna că mai devreme sau mai târziu va urma opusul. Ești deja pregătit pentru el.

Dacă ești pregătit pentru el, nu va mai atât de deprimant; înălțimile nu îți vor mai provoca o exaltare atât de mare, iar tristețea nu va mai fi atât de tristă. Treptat, piscul și valea vor începe să se apropie tot mai mult și mai mult, și va veni un moment în care piscul va dispărea, valea va dispărea, și vei rămâne pe teren plat. Terenul plat nu e nici fericire, nici nefericire. Noi i-am dat un nume diferit. Îi spunem beatitudine, ananda.

Nu e fericire. Un om aflat într-o stare de beatitudine nu e fericit în sensul obișnuit al cuvântului, fiindcă el nu trăiește niciun fel de exaltare. E absolut calm și liniștit, fără nicio urmă de exaltare. Nici tristețe nu e ceea ce trăiește el, fiindcă un om aflat într-o stare de beatitudine e tăcut, dar nu trist. Într-un om beatific, tristețea și fericirea s-au întâlnit și au creat o armonie. Toată frumusețea tristeții – și reține, există multă frumusețe în tristețe – și toată frumusețea fericirii s-au contopit. Tot ceea ce are fericirea rău – și există multe lucruri rele – și tot ceea ce are tristețea rău – iar tu știi că în tristețe sunt multe lucruri rele – a dispărut.

Ce are fericirea bun? Sentimentul de euforie. Ce are ea rău? Exaltarea, fiindcă orice exaltare provoacă oboseală. Exaltarea e o risipire a energiei; exaltarea e o febră. E o stare bolnavă care te cuprinde. Febrilitatea nu există într-un om beatific. El e fericit, dar nu e febril. Nu există exaltare în el și nici măcar nu poți să-ți dai seama dacă e fericit sau nu. Dacă întâlnești un buddha, nu vei putea să spui dacă e fericit sau nu. Fericirea lui e atât de lipsită de exaltare încât la suprafață nu se vede nimic. E atât de profund fericit încât la suprafață nu se vede nimic. Fericirea lui nu e fericirea unei furtuni, nu aduce exaltare și febră; fericirea lui e aceea a unui lac liniștit.

Când ești trist, partea rea e că te simți greoi, ai un sentiment apăsător. Într-un om beatific nu există apăsare. El e imponderabil, nu e greoi deloc. Nu pășește pe pământ; de fapt, el zboară, are aripi. Nu are greutate, iar gravitația nu-l afectează. E ca un fulg.

Ce are bun tristețea? Profunzimea. Tristețea e foarte profundă, și niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea. Niciun râs nu poate fi atât de profund ca tristețea,fiindcă râsul e întotdeauna superficial, un pic profan, un pic vulgar. Tristețea are o sobrietate a ei; tristețea are o profunzime a ei; tristețea aduce un sentiment profund – sentimentul de vale, foarte profund și penetrant. Are ceva sacru. Un om beatific e în profunzimea aceea, în sacralitatea aceea. El e și una, și alta, și nu e nici una, nici alta. Transcende atât fericirea, cât și tristețea, și e o armonie a amândurora. Un om beatific e un miracol, o combinație rară de contrarii, o sinteză rară a contrariilor.

Așa că nu te gândi că e un cerc vicios; e un cerc natural. Tot ce ai de făcut este să îți aduci aminte că tu ești separat de orice simți. Când ești fericit, să știi că fericirea te înconjoară, clocotește în jurul tău; râsul e pretutindeni în jur, te scutură din rădăcini, dar tu rămâi vigilent. Nu te identi ca cu starea de spirit. Nu deveni una cu starea de spirit, rămâi un privitor, iar privitorul știe întotdeauna că cealaltă stare va veni și ea, urmează. În curând vei vedea că ziua dispare și că vine noap-tea. Rămâi un privitor.

Când te întristezi, continuă să privești. Așa cum trece ziua, tot așa trece și noaptea, totul trece. După câteva momente de vigilență îți vei aminti că ești complet separat – nu ești nici una, nici cealaltă. Așa vei ajunge să simți beatitudinea pentru prima dată. Acum știi că nefericirea nu te poate tulbura și că fericirea nu te poate tulbura. Ai ajuns la o stare imperturbabilă, o stare de beatitudine. Acesta este obiectivul tuturor buddha-șilor.

(Zice Osho în „Tao Trăit”

Despre sentimentul mirării

Posted on 04/10/2017 by Florin Zamfir

Răspunde

Osho,
Observându-mi gândurile și senzațiile, rămân cu un sentiment de mirare. Mă mir de unde vin și încotro se duc.

E frumos să fii umplut cu sentimentul mirării, dar rămâi vigilent, fiindcă imediat ai putea să-l pierzi. Dacă începi să te gândești de unde au venit gândurile și încotro se duc, sentimentul mirării s-a pierdut deja. A rămâne cu sentimentul mirării fără a permite gândurilor să-și facă apariția, asta înseamnă meditație.

Iisus spune iar și iar: „Numai aceia care sunt asemenea copiilor vor putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Ce vrea el să spună? Ce vrea să spună prin „asemenea copiilor”? El se referă la sentimentul mirării. Copiii rămân cu sentimentul mirării. Reține cuvântul rămân – ei nu se îndepărtează de el. Trec de la o mirare la alta, dar rămân cu sentimentul mirării. Mintea ta distorsionează imediat mirarea. O frântură de clipă ai fost într-o stare de mirare, dar în clipa următoare gândirea și-a făcut apariția și ai început să te gândești: „De unde vin aceste gân- duri? Unde se duc?” Acum sentimentul mirării nu mai există.

Întrebările omoară sentimentul mirării, indcă întrebările sunt deja în drumul către răspunsuri. O întrebare este o săgeată, ținta este răspunsul. Dacă poți primi răspunsul, acesta va fi moartea mirării. Dacă întrebi, ai început deja să te îndrepți către răspuns. Dacă primești răspunsul, mirarea e pierdută. De aceea, cu cât este umanitatea mai instruită și disciplinată în răspunsuri științifice, cu atât se pierde sentimentul mirării.

De fapt, să găsești acum un om capabil să se mire e aproape imposibil. Chiar dacă crezi că te miri, s-ar putea ca de fapt doar să crezi că te miri. Sunt mai mari șansele să te gândești, de fapt, la mirare. Sentimentul mirării este o dimensiune cu totul diferită, ea are o calitate total diferită. Sentimentul mirării înseamnă să rămâi cu ochi capabili să se minuneze, cu o inimă capabilă să se minuneze, fără să naști întrebări.

Florile sunt aici, fluturii sunt aici, arborii sunt aici; norii se mișcă și întreaga lume e minunată. Numai tu ți-ai pierdut sentimentul mirării. Privește cu ochi absolut tăcuți, fără întrebări care să-ți umble prin minte – asta înseamnă că nu cauți niciun răspuns. Dacă ești în căutarea unui răspuns, atunci ce faci, de fapt? – încerci să omori sentimentul mirării. Nu te simți în largul tău cu mirarea și de aici vine și întrebarea pe care ai pus-o.

Din mirare se nasc două posibilități. Una este cea a filosofiei, cealaltă este a religiei. Dacă mirarea se transformă într-un șir de întrebări, treci în dimensiunea filosofiei. Și te vei rătăci, fiindcă aceasta nu duce nicăieri, doar te distruge pur și simplu. O întrebare duce la un răspuns; răspunsul va duce la o mie de întrebări și tot așa la nesfârșit. Cu cât pui mai multe întrebări, și cu cât capeți mai multe răspunsuri, cu atât vei deveni mai divizat și mai fragmentar. Unitatea se pierde, ceea ce era un singur tot se transformă într-o multitudine de elemente.

O altă cale pornește din același punct: calea religiei. Rămâi cu sentimentul mirării, nu încerci să iscodești și nu transformi energia mirării într-o întrebare. Permiți mirării să existe, ești în largul tău cu ea, te simți perfect în compania mirării. Rămâi cu mirarea, iar ea devine prietena ta. Te însoțește atunci când mergi, atunci când dormi; deschizi ochii dimineața și mirarea e acolo. Inspiri și inspiri mirare, expiri și expiri mirare. Ea devine ființa ta întreagă – ești un om religios.

Un om religios este cel care trăiește cu mirare, cel care se simte perfect în largul lui cu mirarea și care nu se grăbește câtuși de puțin să o distrugă. În felul acesta el ajunge să cunoască nu răspunsurile, ci misterul de pretutindeni. Misterul nu este un răspuns. Ajungi față în față cu misterul numai atunci când ai încetat să mai pui întrebări. Mirarea duce la mister. Sentimentul mirării crește și crește și crește și întreaga viață devine o poveste misterioasă. Dacă vrei un termen religios pentru asta, acela e Dumnezeu.

Dacă nu te împaci prea bine cu termenul de Dumnezeu, uită de el. „Misterul” e un cuvânt cât se poate de bun. Fiindcă Dumnezeu nu e o persoană, Dumnezeu e un mister care nu poate fi rezolvat, ceva în interiorul căruia te poți afla. Poți să-l cunoști într-un anume sens, într-un sens diametral opus sensului cunoașterii obișnuite. Inima ta îl poate cunoaște, îl poți iubi, iar prin iubire îl poți cunoaște, dar nu prin intermediul întrebărilor. Trăiești în el și îi permiți să trăiască în tine – totul e misterios. Chiar și firele de iarbă sunt misterioase, și pretutindeni e semnătura misterului, nu poți să faci o mișcare fără să dai peste Dumnezeu. Nu întrebi: „Unde e Dumnezeu?” Și nu întrebi „Ce e Dumnezeu?” Știi.

Rămâi cu acest sentiment de mirare. E dificil, e aproape imposibil, din cauză că mintea a fost instruită să pună întrebări, să investigheze. E ca o mâncărime – n-o poți lăsa să rămână acolo, îți vine să te scarpini. Dar încearcă. Începe cu mâncărimea. Dacă într-o zi simți că te mănâncă piciorul, nu te scărpina, așteaptă și rămâi cu mâncărimea. Cât poate să persiste? Încetul cu încetul dispare, se dizolvă și nu lasă urme, nu lasă semne în urma ei.

Dacă poți, rămâi cu sentimentul de mirare – o răbdare profundă e necesară pentru asta, fiindcă mintea se va simți cuprinsă cu totul de un neastâmpăr și va spune: „Întreabă, investighează. De unde vine mirarea asta? Și unde se duce? Ce e cu ea? De ce apare?” O mie de întrebări se vor ivi, dar rămâi cu sentimentul mirării și nu permite acestor întrebări să te tulbure. Chiar dacă ele apar, rămâi indiferent față de ele. Fii atent la sentimentul mirării și neatent la întrebări. Curând vei vedea că sentimentul mirării s-a topit într-un sentiment al misterului. Sentimentul mirării e ca un val mic, iar sentimentul misterului e oceanic, e întregul ocean. Valul dispare, se face nevăzut. Când simți mirarea, ești prezent. Când sentimentul mirării se topește în mister, nu mai ești prezent; rămâne numai un sentiment oceanic, o unitate cu întregul. Separarea a dispărut. E un sentiment foarte frumos.

Cel care a pus întrebarea spune: „Observându-mi gândurile și sentimentele, rămân cu un sentiment de mirare.” Rămâi! Rămâi cu el. Fă din el un însoțitor permanent. Nu există pe lume prieten mai bun. Nu există îndrumător mai bun – mirarea te conduce la mister. Mirarea e ușa către mister, iar misterul te duce către infinit, către divin, către Dumnezeu – spune-i cum vrei. Dar nu începe să gândești imediat. Știu că impulsul e greu de controlat, dar mai știu și că nu e imposibil – eu am reușit, așa că știu că se poate. E anevoios, e aproape imposibil – întrebările apar iar și iar, și uiți ce ți-ai propus. Ești atât de adormit, încât a-ți aminti un anumit lucru e ceva foarte dificil.

Eu știu că e greu să ții minte chiar și pentru un minut, dar dacă poți să ții minte un minut, efortul va fi răsplătit imens. Așa că data viitoare când simți mirare, rămâi cu ea, păstreaz-o. Va fi greu, dar dacă poți să o menții chiar și un singur minut, îți va oferi foarte mult. O mare tăcere te va înconjura și, încetul cu încetul, cu cât guști mai mult din ea și cu cât mai mult îi permiți să apară, cu atât mai multe posibilități se vor deschide. Va veni o zi când sentimentul mirării se va dizolva în mister – și odată cu acel sentiment de mirare te vei dizolva și tu.

Da, Iisus are dreptate când spune că doar copiii, aceia care au sentimentul mirării, oamenii asemănători copiilor – numai ei vor putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Vei fi ispitit să gândești. Mintea ta ar vrea să reducă mirarea la un simplu proces de gândire, dar rezistă acelei ispite. Dacă poți face asta, ai cheia în mâinile tale.

(Zice Osho în „Tao trăit”)

Esoteric.ro

Răspunsuri simple la întrebări complexe

Arhive lunare: octombrie 2017

Cum recunoști un maestru autentic?

Despre fericire

Despre fericire și tristețe

Despre sentimentul mirării