Indiferent ce dobândiți pe măsură ce evoluați spiritual – și dobândiți multe, fiecare moment este o nouă descoperire în călătoria spre interiorul ființei, în fiecare moment primiți câte un dar – este ceva ce nici măcar nu v-ați imaginat, ce nu ați cerut niciodată. Sunt milioane de daruri pe calea spirituală, dar numai cei care știu să i le ofere în totalitate lui Dumnezeu ajung la capătul ei. Altminteri, începeți să vă atașați de aceste daruri și evoluția voastră se oprește. Vă opriți aici. Stagnați. Vă așezați în locul și momentul de care v-ați atașat și începeți să trăiți așa.
Dacă doriți să atingeți starea de samadhi, pacea ultimă, liniștea supremă, adevărul ultim, atunci nu vă atașați niciodată de nicio realizare indiferent că este din lumea aceasta, din lumea cealaltă, psihologică, parapsihologică, intelectuală, intuitivă – ori de care ar fi. Nu permiteți niciun atașament. Oferiți-i lui Dumnezeu totul. Oferiți-i totul neîncetat lui Dumnezeu și veți primi înapoi înmiit! Oferiți-i totul lui Dumnezeu.
Când oferiți totul, realizați dumnezeirea. Când oferiți totul, când îi dați totul în dar lui Dumnezeu, el vine către voi sub forma unui ultim dar. Dumnezeirea este ultimul dar pe care îl primiți.
Osho, de ce călugării Zen au nevoie să trăiască lângă maeștrii lor timp de zece, douăzeci sau chiar patruzeci de ani, înainte să se producă iluminarea instantanee?
Din cauza stupidității lor. Poți atinge iluminarea într-o singură clipă sau poți aștepta timp de patruzeci de ani; depinde cât de greu de cap ești. Poți aștepta vieți întregi. Depinde cât de atașați sunteți de ignoranță. Maestrul Zen nu este responsabil pentru faptul că discipolul a așteptat patruzeci de ani să atingă iluminarea. Responsabilitatea este a discipolului. Trebuie că era foarte, foarte prost, un nerod sadea. Nu-i intra nimic în cap. Ori era foarte dotat intelectual. Indiferent ce-i spunea maestrul, el înțelegea totul imediat, din punct de vedere intelectual. Nu prindea înțelesul real, cel care poate fi transmis doar de la inimă la inimă. Acest tip de înțelegere apare numai într-o comunicare profundă, în care inimile sunt conectate.
Cei care trebuie să aștepte timp de patruzeci de ani sunt fie foarte proști, fie foarte bine informați. În ambele cazuri este vorba de prostie. Sunt fie pandiți, fie idioți, adică totuna. Pandiții înțeleg și mai puțin ca idioții. Un idiot mai înțelege câte ceva, din cauză că are o minte simplă. Nu are o minte complicată. Dacă se întâmplă să pătrundă ceva în ea, atunci el înțelege.
Omul informat, în schimb – erudiții, logicienii, teologii, filozofii – posedă straturi peste straturi de informații, de care este aproape imposibil să treacă vreo înțelegere. Dacă ești simplu, lucrurile se petrec repede. Dacă nu ești simplu, va trebui să aștepți să înțelegi mai întâi modul în care complexitatea creează probleme.
Singurii responsabili pentru cât de repede înțelegeți sunteți voi. Maestrul este doar o prezență. Vă puteți folosi de ea sau nu. Este asemeni soarelui, a unei lămpi care dă lumină: puteți deschide ochii și veți vedea, dar dacă nu-i deschideți, lampa nu vă va forța în vreun fel să deschideți ochii. Nici chiar soarele nu poate face asta. Așa că rețineți: dacă așteptați, este din cauza voastră – fie a deșteptăciunii, fie a stupidității voastre. Renunțați la amândouă. Așa veți deveni discipoli, renunțând și la stupiditate, și la cunoștințe. Când renunțați la ele, nu mai este nicio barieră: sunteți vulnerabili, deschiși. În acea stare de deschidere, iluminarea poate să apară în orice moment.
Pentru mine, grația a apărut în ziua în care m-am simțit frustrat că nu obțin rezultate după patru ani de meditație intensă. Așa cum am menționat mai devreme, în acel moment mi-am spus: „Asta este! Nu voi fi niciodată capabil să reușesc! Nu voi atinge niciodată iluminarea!” A fost un moment devastator. Era ca și când totul din mine obosise definitiv. Simțeam cu adevărat că sunt învins, și chiar eram.
Nimic din mine nu mai dorea să continue. Nimic din mine nu mai avea nicio speranță pentru viitor. Îmi aduc aminte că stăteam în coliba mea de meditație și m-am simțit complet strivit. Am fost convins că acela era sfârșitul vieții mele spirituale și îmi aduc aminte că m-am gândit: „Ce voi face acum? Viața mea spirituală s-a terminat. Am eșuat.” Și cum stăteam acolo și trăiam acel moment de înfrângere totală, absolută – o înfrângere atât de reală că nici măcar nu mi-a părut rău pentru mine – chiar în timpul acelei trăiri, inima mea a început să înflorească. A fost ca și când o iubire aurită curgea prin ființa mea. Era ca și când aș fi putut auzi totul și tot ce auzeam era doar cântecul acelei iubiri.
Am ieșit din colibă și tot ce vedeam în jur era o expresie a acelei iubiri, o manifestare a iubirii. Întregul univers era doar o iubire imensă, infinită, în care eu mă scăldam. Atunci am auzit o voce – ceea ce a fost ciudat pentru mine, pentru că de-a lungul vieții mele spirituale nu fusesem susceptibil să am viziuni sau să aud voci. Nu știam de unde provine, dar a zis așa: „În acest mod te iubesc și în acest mod să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.” Când am auzit acea voce, am știut că era adevărat. Acea voce interioară îmi spusese ceva ce știusem în tot acel timp, dar cu care nu puteam avea contact. Ceea ce nu știam era că fusesem îmbăiat cu acea iubire de-a lungul întregii mele vieți, dar nu fusesem niciodată complet deschis față de ea. Acea iubire mi-a oferit o provocare. A spus: „Așa să iubești și tu toate ființele de pretutindeni.”
Îmi aduc aminte că m-am gândit: „Nu am nicio idee cum să fac asta! Cum aș putea eu să iubesc în acest fel?” Imensitatea iubirii necondiționate trecea prin mine în valuri și nu puteam nici măcar concepe cum aș putea eu iubi în acel mod, însă cumva știam că este posibil. Cumva, știam că se va întâmpla. Nu știam când sau unde, dar cumva, știam.
Acela a fost un moment de grație. Toată acea experiență a fost grație. Sentimentul înfrângerii absolute, faptul că nu aveam încotro să mă îndrept, faptul că nu vedeam nicio ieșire, descurajarea pe care o simțeam în ceea ce privea căutarea mea spirituală: totul era grație. Uneori, grația trece prin noi precum ceva foarte ascuțit. Această înfrângere a fost cea care m-a deschis – mi-a deschis corpul, mintea – și doar prin această experiență de înfrângere am putut să mă deschid în fața imensității iubirii necondiționate.
Aceasta nu a fost ultima dată când m-am simțit înfrânt și nici ultima dată când mi s-a oferit un moment de grație. De fapt, de-a lungul anilor, viața mea spirituală a devenit o înfrângere după alta. Dar cu fiecare moment de înfrângere, în fiecare clipă în care am simțit că mă lovesc de un zid pe care nu știam cum să-l depășesc, stagnam din ce în ce mai mult. Și de fiecare dată când stagnam, se dezvăluia grația. Cu timpul, am realizat că nu trebuia să mă chinui atât de tare, că nu trebuia să mă lupt cu viața sau cu mine însumi pentru a mă deschide să primesc grația divină. Dar a fost nevoie de multe, multe înfrângeri până să mă pot deschide voluntar și să mă abandonez grației care este întotdeauna prezentă.
După ce am terminat acest jurnal care acoperă perioada șederii mele India și l-am intitulat Zile de Pace Supremă, unii dintre prietenii mei, citindu-mi jurnalul, mi-au pus întrebări despre Samadhi. M-au întrebat: „Ce este această stare? Cum o putem atinge? Cum te simți în starea aceasta? Cât durează? După ce îți dai seama că ai atins-o? Ce se întâmplă cu conștiința psiho-mentală atunci când ești în Samadhi?”, și așa mai departe. Mi-au cerut, de asemenea, să le explic ce cale ne conduce la starea de Samadhi sau, mai pe scurt, ce anume trebuie să facem ca să experimentăm această stare.
Pot să spun doar că cel mai sigur mod de a atinge starea de Samadhi este să studiem învățăturile celor pentru care Samadhi este o stare normală de conștiință. Sunt asemenea sfinți în fiecare religie și sunt, de asemenea, Marii Rishi ai Indiei. Numai cei care cunosc această stare în deplinătatea ei pot vorbi cu competență despre ea, fără a-i imprima nicio notă personală.
Există două feluri de Samadhi: unul este Samadhi temporar – înseamnă că extazul spiritual apare spontan, sporadic sau uneori ca rezultat al unui efort deliberat, dar nu durează decât o perioadă scurtă de timp, după care cel care a avut această experiență revine la starea „normală” de conștiință, rămânând doar cu unele urme ale experienței sale extatice, cu câteva reflexii ale acesteia, întocmai cum razele soarelui se reflectă pe suprafața unduioasă a unei ape. Acest tip de Samadhi a fost experimentat în diverse forme de mulți sfinți, yoghini și discipoli ai diferitelor școli spirituale.
Desigur, tot ce pot să spun eu despre Samadhi se referă la această „formă temporară”. Dar aceasta poate conduce la Samadhi absolut, atins numai de ființele care au realizat perfecțiunea evoluției spirituale și care apar ca meteorii pe firmamentul umanității. Întrucât noi nu cunoaștem nimic despre starea supremă, numită de Sri Ramana Maharshi „starea naturală” sau „SahajaSamadhi”, nu suntem în măsură să discutăm despre aceasta. Ar fi ca și cum am încerca să rezolvăm o ecuație cu prea multe necunoscute.
Una dintre caracteristicile „starii naturale” este continuitatea, faptul de a fi neîntreruptă. Când este atinsă această stare, nu mai există nicio diferență între a vorbi sau a păstra tăcerea, a fi activ sau a dormi, întrucât conștiința nu mai coboară niciodată pe nivelul pe care noi îl numim „normal”.
Intenționat nu folosesc terminologia sanscrită, pentru că nu ar face altceva decât să îngreuneze înțelegerea subiectului de către cei care nu sunt familiarizați cu aceasta, iar indienii vor înțelege oricum ce vreau să spun, chiar dacă nu folosesc termenii clasici.
Starea de Samadhi temporar – singura despre care putem vorbi – necesită pe perioada cât se manifestă, o anumită limitare a funcțiilor fizice. Unii trebuie să păstreze imobilitatea completă a corpului, astfel încât corpul fizic pare cuprins de un fel de amorțeală; uneori se oprește respirația sau urmează spontan un ritm special. Nu mă refer acum la cei care practică meditația cu scopul precis de a atinge starea Samadhi și adoptă în mod deliberat un anumit ritm respirator pentru a atinge această stare; asemenea practici nu sunt, oricum, recomandate de Marii Rishi. Alții intră într-o stare profundă de meditație sau transă și își pierd pentru o anumită perioadă de timp toate simțurile fizice sau percep lumea exterioară în mod nedeslușit, ca prin vis.
Mulți caută în mod deliberat aceleași împrejurări în care au fost odată capabili să experimenteze extazul spiritual, sperând că astfel vor avea din nou aceeași stare. Alții se roagă sau cer ajutorul Maestrului pentru a experimenta starea de Samadhi. Dar ceea ce contează este înțelegerea, realizarea, și nu circumstanțele sau locul unde apare această stare.
Am fost odată întrebat: „Cum știm că am atins într-adevăr starea de Samadhi sau extaz spiritual?”
În mod normal, noi cunoaștem din proprie experiență – comună tuturor ființelor umane – două stări de conștiință: starea de veghe și starea de somn sau de vis. Haideți să le analizăm pe scurt pe amândouă și să deducem apoi în mod inteligent cum am putea să o abordăm pe a treia. Este un fapt incontestabil că în timp ce dormim, experiențele noastre sunt similare și în același timp foarte diferite de cele din starea de veghe. Somnul, la rândul lui, diferă de la om la om. La unii este o stare vagă, cețoasă, caracterizată de incertitudine. Alții spun că au în timpul visului experiențe clare, bine definite, „reale”. Depinde, probabil, de creierul și de sistemul nervos al fiecăruia, ca și de nivelul de dezvoltare generală a individului. Dar atunci când ne trezim, privim visele din timpul nopții ca fiind nereale și nu le acordăm, în general, vreo semnificație aparte. Dacă visul a fost neplăcut, spunem: „Bine că s-a terminat! Din fericire, nu a fost decât un vis.” Asta înseamnă că starea superioară care a urmat stării de vis o exclude pe cea inferioară și o face neimportantă, lipsită de semnificație, în ochii noștri. Dacă în timp ce citiți aceste rânduri, aveți o imagine clară a faptului la care se referă, vă va fi mai ușor să dobândiți o înțelegere mentală a stării de Samadhi.
Relația stării de Samadhi cu starea de veghe este aceeași ca cea a stării de veghe cu starea de somn.
Dacă înțelegem această idee, multe dintre capitolele acestei cărți vor deveni mai clare și vom înțelege mai ușor învățăturile lui Maharshi.
Meditați în starea de veghe la ce ați văzut în timp ce visați? De exemplu, dacă sunteți „uciși” în timp ce dormeați, are acest fapt vreo influență asupra vieții voastre de fiecare zi? Ori dacă visați că mâncați, vă ține de foame după ce vă treziți? Vă puteți imagina așa ceva? Noi pur și simplu negăm realitatea din vis atunci când ne trezim. Și avem dreptate. Haideți să mergem mai departe. Din perspectiva stării superioare, numită Samadhi, realitatea stării de veghe ne apare la fel ca starea de vis atunci când ne trezim. Acesta este criteriul la care trebuie să ne raportăm atunci când ne punem întrebarea: „Cum știm că am atins o stare transcendentală de conștiință?”
Pe scurt, Samadhi conține trei faze: prima – când simțim că se apropie. În această stare, încă ne mișcăm și vorbim ca de obicei. O putem compara cu crepusculul înainte de răsăritul soarelui.
A doua fază poate fi comparată cu miezul zilei, când soarele este sus pe cer. Funcțiile mentale și fizice sunt slăbite, le simțim ca prin vis, în timp ce realitatea unică, independentă de forme și stări, răsare în noi și ne lumniează întreaga ființă. În acele momente, știm cine suntem, nu ne mai identificăm cu personalitățile noastre, suntem mai presus și dincolo de aspectele individuale, limitate. Respirăm libertate, beatitudine și înțelepciune.
A treia fază, care apare imediat după ce „revenim” din Samadhi, este ca un alt crepuscul, cel care precedă „apusul”. Încă mai simțim în noi ultimele raze de lumină, ne amintim lumina foarte clar, dar realitatea ei vie începe să pălească pe măsură ce revenim la starea „normală” de conștiință, la așa-zisa stare de „veghe”. Însă amintirea stării de Samadhi nu dispare din noi complet niciodată. Nu putem încă să o menținem permanent, din cauză că nu suntem suficient de evoluați, dar știm în mod irefutabil că această stare există, știm că ea este adevărul și unica realitate. După ce am experimentat măcar o dată starea de Samadhi, nu mai suntem aceleași ființe.
Este interesant de observat că această stare are propriul ei domeniu de vibrații, extrem de subtile și de puternice. Acestea influențează mediul în care trăim; observăm cu ușurință efectul pe care îl au aceste vibrații asupra oamenilor atunci când experimentăm noi înșine starea de Samadhi, chiar dacă imperfectă. Dacă în momentul când începe să răsară starea de Samadhi sau imediat după ce am avut-o, vorbim cu alți oameni, observăm că ei se comportă diferit, simțind probabil inconștient nevoia să ni se adreseze pe un alt ton decât cel obșnuit, cu toate că nu văd nimic schimbat în persoana „normală”, obișnuită, căreia i se adresează. Dar fiecare om posedă starea de Samadhi latent în ființă, pe care într-o bună zi și-o va revela. Acest germen „adormit” al Spiritului răspunde vibrațiilor Spiritului trezit.
Se poate să nu înțelegem cât de mare este ajutorul pe care ni-l poate da un Maestru spiritual, care a atins el însuși pe deplin starea de Samadhi, astfel încât pentru el a devenit o stare normală și continuă de conștiință. „Magnetismul” spiritual al Maestrului este un element de maximă importanță pentru trezirea discipolului din starea de somn a materiei, către lumina realității. Dacă înțelegeți acest lucru, veți înțelege mai bine experiențele acelora care s-au aflat în prezența lui Maharshi. Nu știu să spun exact conform cărei legi cuvintele Maestrului, atunci când sunt citite sau când medităm asupra lor, au puterea să ne ajute să trezim Spiritul în ființa noastră. De asemenea, locurile unde a fost Maestrul, convorbirile cu aceia care l-au cunoscut și i-au fost discipoli, ne pot ajuta foarte mult să ne deschidem aria de cuprindere a conștiințelor noastre, altfel spus să ne lărgim orizontul. Menționez acest lucru ca pe un fapt, cu toate că nu știu să explic modurile în care acționează.
Unii oameni au avut experiența stării de Samadhi sub influența unei emoții puternice sau transe. Binecunoscutul Sfânt al Indiei, Sri Ramakrishna, intra adeseori în starea de Samadhi sub influența unui impuls exterior. Odată se afla la Grădina Zoologică din Calcutta și a intrat în Samadhi când a văzut un leu. Pe urmă a explicat că a văzut în puternicul rege al animalelor reflexia Celui Preaînalt și o singură clipă de contemplație a acestui aspect a fost de-ajuns pentru ca el să fie transportat din starea normală de conștiință în starea superioară Samadhi.
Contemplarea munților maiestuoși sau a vastelor întinderi ale mării sau a oricărei alte forme de expresie a frumuseții și puterii naturii, poate, de asemenea, să ne ajute în mod considerabil să părăsim „somnul” planului fizic și să pătrundem într-o stare superioară de conștiință. Poate cineva care a citit despre viața Sfântului Francisc din Assisi sau a oricărui alt sfânt cu același temperament contemplativ și înclinat spre devoțiune, să nu observe asemănarea cu viața lui Sri Ramakrishna?
Dar avem oare nevoie de atât de multe exemple din diferite biografii ale sfinților? Nu suntem oare deja conștienți că există în noi aspecte elevate, stări sublime de zbor lăuntric, care pot fi trezite în inimile noastre prin simplul fapt că stăm liniștiți pe malul mării și contemplăm apusul soarelui sau contemplăm panorama ce ni se oferă de pe culmile unui munte? Putem ridica acest sentiment la o putere mult mai mare prin imaginație, îi putem adăuga „tăcerea minții” și puritatea inimii, și astfel nu am fi prea departe de înțelegerea țelului nostru. Prin muzică, prin cântec, prin repetarea mantrelor, prin incantații, se pot obține aceleași rezultate. Iată motivul pentru care aceste practici au fost introduse în ritualul tuturor religiilor lumii.
Samadhi este o stare de beatitudine absolută. Cineva ar putea spune că mici fragmente ale stării de Samadhi sunt prezente în fiecare experiență a beatitudinii pure și intense, chiar în viețile noastre de fiecare zi. Indiferent cât de mici ar fi aceste „boabe de nectar”, esența lor este aceeași ca a stării de extaz numită Samadhi. Ori de câte ori, prin indiferent ce impuls, putem evada din personalitățile noastre înguste și reușim să uităm de „visul stării veghe”, sunt prezenți germenii stării de Samadhi.
Dar nimeni nu poate să atingă această stare elevată de conștiință din curiozitate sau așa-numita „pasiune de a cunoaște”. Nicio cantitate de efort nu vă va putea ajuta în această privință, dacă aceasta este singura voastră motivație. Este în zadar! Samadhi nu poate fi închis între limitele înguste ale minții, din cauză că trăsătura sa definitorie este tocmai transcenderea tuturor nivelurilor mentale. Nu vă păcăliți spunând că ați dori să studiați această stare în mod „științific”, fiindcă o asemenea abordare ar fi totuna cu a încerca să luați apă cu ciurul.
Motivația voastră, scopul pentru care încercați să atingeți starea de Samadhi, constituie factorul decisiv pentru succesul încercării de a o atinge. Lăsați intuiția să vă ghideze. Numai atunci când veți fi pregătiți și vă veți dori din toată inima să transformați tot ceea ce este trecător în ființa voastră în permanent și etern, când Eternul devine mai important pentru voi decât toate aspectele aparent „reale” ale lumii vizibile, numai atunci veți fi capabili să realizați acest mare efort și veți primi tot ajutorul de care aveți nevoie.
Unii adepți ai științelor spirituale spun că Samadhi este o stare mai puternică decât moartea, că nu se poate muri în starea aceasta, deoarece în ea viața fizică este oarecum suspendată. Astfel se explică, spun ei, cum este posibil ca unii yoghini care practică anumite forme de Samadhi să trăiască sute, uneori mii de ani. Pe de altă parte, se cunosc cazuri de yoghini care au părăsit această lume datorită faptului că nu s-au mai întors la conștiința normală din starea de Samadhi.
(din “Zile de Pace Supremă. Experienţa întâlnirii cu Ramana Maharshi – cea mai înaltă formă de yoga trăită” de Mouni Sadhu)
Scopul golului absolut este eliberarea. Nu de lume vă eliberați. Vă eliberați de identificare. Nu vă identificați, să nu vă identificați niciodată cu nimic. Să țineți minte mereu că voi sunteți martorii, să nu pierdeți niciodată acel punct din care observați; apoi, într-o zi, conștiența interioară se ridică de parcă ar fi o mie de sori care răsar împreună.
Acesta este lucrul pe care Patanjali îl numește kaivalya, eliberarea.
Cuvântul kaivalya trebuie înțeles.
În India diverși profeți au folosit diverse cuvinte pentru acel lucru suprem.
Mahavira îi spune moksha. Moksha poate fi tradus corect ca „libertate absolută”, lipsă de legături; toate încarcerările au dispărut.
Buddha a folosit cuvântul nirvana; nirvana înseamnă „încetarea egoului”. La fel ca atunci când stingeți o lumină și flacăra pur și simplu dispare, la fel și lumea egoului dispare; nu mai sunteți o entitate. Picătura s-a dizolvat în ocean; sau oceanul s-a dizolvat în picătură. Este disoluție, anihilare.
Patanjali folosește kaivalya; cuvântul înseamnă „solitudinea absolută”. Nu este nici moksha, nici nirvana. Înseamnă solitudine absolută: ați ajuns într-un punct în care nimeni altcineva nu există pentru voi. Nimic altceva nu există; doar voi, doar voi, doar voi. De fapt, nu este posibil să spuneți că sunteți „eu”, pentru că „eu” are ca referință „tu” și „tu” a dispărut. Nu mai este posibil să spuneți că sunteți în moksha – eliberare, pentru că atunci când au dispărut toate legăturile, care este sensul libertății? Libertatea este posibilă dacă puteți fi închiși. Sunteți liberi pentru că închisoarea există undeva lângă voi. Nu sunteți în închisoare, există alți oameni în închisoare, dar potențial, teoretic, ați putea fi duși oricând la închisoare. De aceea sunteți liberi. Dar dacă închisoarea a dispărut absolut, complet, ce sens are să spuneți că sunteți liberi?
Kaivalya – doar solitudine. Dar să țineți minte, această solitudine nu are nimic de-a face cu singurătatea voastră. În singurătate există „celălalt”, este simțit; absența celuilalt este simțită. De aceea singurătatea este un lucru trist. Sunteți „singuri”: aceasta înseamnă că simțiți nevoia de celălalt. „Solitari”: când nevoia de celălalt dispare… sunteți destul pentru voi înșivă, absoluți în voi înșivă, fără nevoi, fără dorințe, fără să trebuiască să mergeți nicăieri. Asta vrea să spună Patanjali prin „ați ajuns acasă”. Aceasta este eliberarea descrisă de el; aceasta este nirvana sau moksha lui.
Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:
Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.
Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.
Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.
Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.
Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.
Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.
Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”
Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.
Odată, un tânăr provenind dintr-o familie aristocratică foarte bogată a venit la un maestru Zen. Avea totul, îşi putea îndeplini orice dorinţă; avea bani suficienţi, nu avea nicio problemă. Dar se săturase de tot – se săturase de sex, se săturase de femei, se săturase de vin. A venit la acel maestru Zen şi i-a spus:
– M-am săturat de lume. Există vreo cale să mă transform? Există vreun mod să mă cunosc pe mine însumi, să aflu cine sunt? Dar înainte să-mi răspunzi la întrebare, lasă-mă pe mine să-ţi spun ceva. Să-ţi spun ceva despre mine. Eu sunt din fire nehotărât şi nu pot face nimic prea mult timp, aşa că dacă îmi vei da vreo tehnică de meditaţie, dacă mă vei pune să meditez, să ştii că voi medita câteva zile, după care voi începe să trag chiulul, pentru că ştiu că nu mă aşteaptă nimic în această lume, decât nefericirea şi moartea. Aşa sunt eu, nu sunt statornic în nimic, prin urmare, înainte să-mi dai vreun sfat, ţine cont de lucrul acesta.
Maestrul i-a spus:
– Va fi foarte dificil dacă nu eşti din fire statornic, pentru că va trebui un efort susţinut ca să repari ce ai stricat în trecut. Trebuie să te întorci în timp, să realizezi o regresie. Să revii în momentul în care te-ai născut, când erai crud şi plin de prospeţime. Acea prospeţime trebuie recâştigată. Ea nu se află undeva înainte, ci înapoi, de aceea trebuie să te întorci la vârsta copilăriei, să redevii copil. Dar dacă zici că nu poţi face nimic mai mult de câteva zile, după care încerci să scapi, va fi dificil. Totuşi aş vrea să-ţi pun o întrebare: ai fost vreodată interesat de ceva atât de profund încât să simţi că te absoarbe complet?
Tânărul a stat şi s-a gândit şi apoi a răspuns:
– Da, de şah. Am fost mereu foarte interesat de jocul de şah. Îmi place şahul foarte mult şi cred că acesta este singurul lucru care m-ar putea salva. Tot restul m-a plictisit şi am renunţat la multe, numai şahul a rămas. Îmi petrec timpul cu el.
Maestrul a spus:
– Atunci cred că se poate face ceva. Aşteaptă puţin.
A chemat la el un servitor şi i-a spus să-l aducă pe un călugăr care meditase timp de doisprezece ani la mănăstire şi să-i spună acelui călugăr să ia cu el o tablă de şah.
Călugărul a venit, a adus tabla de şah – ştiuse cândva puţin şah, dar dacă timp de doisprezece ani meditase într-o cămăruţă, uitase şi de lume, şi de şah şi de tot.
Maestrul i-a spus:
– Ascultă, călugăre! Vei juca un joc foarte periculos. Dacă tânărul acesta câştigă, uite aici sabia, cu ea îţi voi tăia capul. Nu vreau ca un călugăr meditativ – care a meditat timp de doisprezece ani – să fie învins de un tânăr oarecare. Însă îţi promit că dacă vei muri de mâna mea vei fi bogat în cele mai înalte ceruri. Nu-ţi face probleme.
Tânărul nu se simţea prea în largul lui. Maestrul s-a întors către el şi i-a spus:
– Ai zis că te poţi lăsa absorbit total în jocul de şah. Uite, ai acum ocazia să fii absorbit total, nu de alta, dar este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă eşti învins, îţi voi tăia capul, dar ţine cont, ţie nu-ţi pot promite raiul, ca acestui călugăr. Cu el este în regulă, va ajunge acolo oricum, însă ţie nu pot să-ţi fac o asemenea promisiune. Dacă vei muri, vei ajunge în al şaptelea iad.
În primul moment, tânărul a încercat să se eschiveze. Era un joc mult prea periculos, iar el nu venise la maestru pentru asta. Însă, să fugă, era ruşinos. Era samurai, fiu de luptător. Fuga din faţa morţii nu era în sângele lui. A fost de acord.
A început jocul. Tânărul tremura ca frunza în vânt. Tot corpul îi tremura. A început să transpire. O transpiraţie rece i-a acoperit corpul, din creştet până-n tălpi. Era o chestiune de viaţă şi de moarte, aşa că mintea i s-a oprit – ori de câte ori ne confruntăm cu urgenţa maximă, procesele gândirii încetează; consumul de energie este atât de mare, încât corpul nu-şi mai permite să-şi irosească resurele pe activitatea mentală. Gândirea este o îndeletnicire pentru timpul liber. Când nu are nicio problemă reală, omul se poate gândi, dar când apare urgenţa şi nu mai este timp pentru minte, atunci procesele gândirii se opresc. În asemenea cazuri trebuie acţionat imediat.
Moartea se apropia cu fiecare moment. Călugărul juca foarte senin şi calm, în timp ce tânărul se gândea: „Moartea este sigură!” Dar imediat ce gândurile au dispărut, a fost total absorbit de joc. Când gândurile au dispărut, a uitat de moartea iminentă – fiindcă şi gândul la moarte tot un gând era. A uitat de moarte, a uitat de viaţă, a devenit o parte a jocului, total absorbit.
Treptat, mintea a dispărut cu totul şi a început să joace foarte bine. Nu mai jucase aşa niciodată. La început, călugărul juca mai bine decât el şi părea că o să câştige, dar din momentul în care tânărul s-a lăsat absorbit de joc, a făcut nişte mişcări foarte bune şi călugărul pierdea. Nu mai exista nimic în afara momentului prezent.
Toate problemele au dispărut, corpul a încetat să-i mai tremure, transpiraţia s-a evaporat. Se simţea uşor ca un fulg, imponderabil. Faptul că transpirase abundent la început fusese chiar de ajutor, fiindcă mai pierduse din greutate. Simţea că zbura. Mintea dispăruse, percepţia devenise clară, absolut clară, şi putea vedea cinci mişcări înainte. Nu mai jucase atât de bine niciodată. Jocul adversarului său era din ce în ce mai slab, era o chestiune de minute să îl învingă. Victoria lui era sigură.
Apoi, deodată, când privirea lui era clară, limpede ca o oglindă curată, şi percepţia profundă, l-a văzut pe călugăr. Era atât de inocent. Meditase doisprezece ani – devenise ca o floare. După doisprezece ani de austeritate, puritatea lui era absolută. Nu avea nicio dorinţă, niciun gând, niciun scop, nu mai exista nicio ţintă de atins pentru el. Era atât de inocent cât poate o fiinţă omenească să fie, mai inocent ca un copil. Faţa lui era atât de frumoasă, atât de limpede, ochii albaştri, senini ca cerul… Tânărul s-a simţit inundat de compasiune pentru omul din faţa sa – nu mai era mult şi acelui om urma să i se taie capul. În momentul în care a apărut compasiunea, în fiinţa tânărului s-au deschis uşi neştiute şi inima i s-a umplut de o simţire nouă, copleşitoare, necunoscută lui până atunci. Era beatitudinea. Asupra fiinţei sale interioare a început să plouă cu flori. Se simţea copleşit de beatitudine… Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea stare, o asemenea binecuvântare.
A început să facă greşeli intenţionate, gândindu-se: „Dacă eu sunt ucis, nu e nicio pierdere. Nu sunt vrednic de nimic. Dar dacă acest om este ucis, se pierde ceva atât de frumos! Eu sunt doar o existenţă inutilă…” Tânărul a tot făcut greşeli, astfel încât călugărul a câştigat. Atunci maestrul a răsturnat tabla de şah şi a început să râdă.
– Nu a pierdut nimeni acest joc. Aţi câştigat amândoi.
Călugărul era deja în rai, atinsese realizarea spirituală, prin urmare nu mai era nevoie ca un maestru să-i taie capul. Nu avusese nicio problemă când acesta spusese: „Îţi voi tăia capul.” Nu apăruse nici măcar un singur gând în mintea lui, nu se clintise nimic în el. Nu i se păruse că era o chestiune de alegere – când maestrul spune ceva, aşa trebuie să fie. A consimţit la spusele maestrului din toată inima. De aceea el nici nu tremurase, nici nu transpirase. Urma să joace şah; moartea nu era nici pe departe o problemă.
Maestrul i-a spus tânărului:
– Ai câştigat, iar victoria ta este mai mare decât a acestui călugăr. Îţi voi oferi iniţierea. Poţi să rămâi aici şi în curând vei atinge iluminarea.
Tânărul realizase cele două aspecte de bază: meditaţia şi compasiunea. Buddha le numeşte pragya, meditaţia, şi karuna, compasiunea.
El a spus:
– Te rog să îmi explici ce s-a întâmplat. Mă simt transformat. Nu mai sunt omul care a venit aici acum câteva ore. Omul acela a murit. Ceva s-a petrecut – ai făcut un miracol.
Maestrul i-a răspuns:
– Din cauză că moartea era iminentă, nu ai mai putut să gândeşti. Procesele mentale s-au oprit. Moartea era atât de aproape încât gândirea devenise imposibilă. Între tine şi moarte rămăsese un spaţiu atât de îngust, încât gândurile nu mai aveau loc să se mişte. Nu mai era spaţiu, mintea s-a oprit. Atunci a apărut spontan meditaţia. Dar asta nu ar fi fost de ajuns, fiindcă meditaţia care apare din cauza unei urgenţe nu rezistă, se pierde. Când urgenţa dispare, dispare şi meditaţia. Deci nu aş fi putut să răstorn tabla în momentul acela, a trebuit să aştept.
Când apare starea de meditaţie, indiferent din ce cauză, îi urmează compasiunea. Compasiunea este o înflorire a meditaţiei. Dacă nu apare compasiunea, înseamnă că din- tr-un motiv sau altul, meditaţia este greşită.
Maestrul a continuat:
– Apoi m-am uitat la tine. Erai inundat de beatitudine, aveai ochii unuia care a atins starea de buddha. L-ai privit pe călugăr şi ai simţit că este mai bine să te sacrifici tu decât să-l laşi pe el să moară, căci el este mai de preţ decât tine.
Aceasta este compasiunea autentică: atunci când celălalt devine mai preţios decât tine. Aceasta este iubirea: când te poţi sacrifica pentru un alt om. Când tu devii mijlocul şi celălalt scopul – aceasta este iubirea. Dacă tu eşti finalitatea şi celălalt este folosit ca mijloc de a o atinge, atunci e doar dorinţă. Dorinţa este întotdeauna plină de cruzime, în timp ce iubirea este întotdeauna plină de compasiune.
– Apoi am văzut în ochii tăi cum se naşte compasiunea, a spus maestrul, şi am observat că făceai greşeli intenţionate ca să pierzi, să fii tu ucis şi călugărul salvat. În acel moment am răsturnat tabla de şah. Câştigaseşi. Poţi să rămâi acum aici. Te-am învăţat şi meditaţia, şi compasiunea. Urmează aceste direcţii şi permite-le să se manifeste spontan în tine – nu ca răspuns al unor situaţii, nu ca soluţie de urgenţă, ci sub forma unei calităţi a fiinţei tale.
Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit şi pe neaşteptate. Într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătăţii mele era normală şi foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Aşadar nici în ziua aceea când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătăţii mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simţind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înţeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea şi imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, şi nici măcar prietenii. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci şi acolo.
Şocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a articula verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morţii. Mi-am întins picioarele ca şi cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigaţia să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, ţeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut şi inert. Însă eu simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar şi sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Aşadar „Eu” sunt Spirit care transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt aşadar Spirit nemuritor.”
Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga fiinţă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentaţie mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conştientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinaţie pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenţiei mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neştirbită, din acel moment şi până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară şi să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot aşa cum nota principală (sruti) acompaniază şi se contopeşte cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.
Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepţie a Sinelui meu şi nu fusesem niciodată atras spre el în mod conştient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcţie, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinaţie de a sălăşlui permanent în „Sine”.
Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morţii şi realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare şi ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forţă anume, numeşte-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine şi m-a luat în stăpânire. După această experienţă am renăscut şi am devenit o fiinţă nouă, indiferentă la orice altceva şi nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.
„După experienţa morţii, lumea în care trăiam nu mai era aceeaşi”, îşi amintea Ramana. „Cum aş mai fi putut să-mi readuc atenţia la învăţătură? Înainte mai reuşeam totuşi să urmăresc lecţiile pe care mi le repetau ceilalţi băieţi şi să reproduc şi eu aceleaşi lucruri după ei, dar după aceea nu mai eram în stare nici măcar de atât. La şcoală mintea mea nu se mai putea concentra deloc la studii. Mi-l imaginam pe Dumnezeu, aşteptând să se pogoare deodată din ceruri şi să apară în faţa mea.”
„Înainte obişnuiam să merg destul de rar la templu cu prietenii, şi atunci doar priveam icoanele, îmi puneam pe frunte cenuşă sacră şi vermillon (roşu aprins) şi mă întorceam acasă fără a fi simţit nici cea mai mică emoţie. După trezirea la noua mea viaţă, mergeam la templu aproape zilnic. Mă duceam de unul singur şi stăteam vreme îndelungată în faţa lui Shiva, a lui Nataraja sau a zeiţei Minakshi şi a celor şaizeci şi trei de sfinţi. Simţeam cum mă cuprindeau valuri de emoţie. Spiritul meu încetase să mai considere trupul ca pe ceva important, aşa cum o făcea mai înainte, deoarece abandonase ideea eu-sunt-corpul. Ca urmare, spiritul meu tânjea să se ancoreze de ceva nou, de aici numeroasele mele vizite la templu, precum şi abandonarea sufletului într-o abundenţă de lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu (Ishvara) cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Stăpânul universului şi al destinelor tuturor creaturilor, Atotştiutorul şi Omniprezentul, şi mă rugam din când în când ca Harul lui să se pogoare asupra mea, pentru ca devoţiunea mea să crească şi să devină la fel de intensă şi eternă ca şi cea a celor şaizeci şi trei de sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam de loc, lăsând adâncul din mine să se reverse în adâncul din afară. Lacrimile erau un însemn al acestui exces sufletesc şi nu al vreunei senzaţii de plăcere sau durere.”
(Fragment din „Biografia lui Ramana Maharsi” de Gabriele Ebert)
Iluminarea este adevărul ultim. Căutătorul dispare, dar adevărul e găsit. Călătorul dispare, dar Dumnezeu e găsit. E important să înţelegi diferenţele…
De la iluminare nu mai e posibil să recazi, fiindcă tu nu mai eşti acolo, ca să poţi să recazi. Dar atâta vreme cât eşti, e posibil. Numai absenţa ta reprezintă garanţia că nu mai poţi recădea.
Înflorirea e începutul intrării în tine însuţi – tot aşa cum intri într-o grădină. E de o importanţă uriaşă, căci fără să intri nu vei ajunge niciodată la centru. Înflorind, îţi recunoşti pentru prima dată potenţialul. Înflorirea e perioada de tranziţie, de la omenesc la divin. Dar poţi să recazi, fiindcă înflorirea e atât de recentă şi de fragilă, iar trecutul tău e atât de vechi şi de puternic – te poate trage la loc; e încă acolo.
Trezirea înseamnă că te-ai apropiat foarte mult de centrul tău. Şi pe măsură ce te apropii de centru, căderea devine din ce în ce mai dificilă deoarece noua ta experienţă capătă putere, forţă, experienţă, iar vechiul pierde teren. Dar vechiul e încă acolo; el n-a dispărut. De obicei oamenii ajunşi la trezire nu mai cad, dar posibilitatea rămâne: se poate cădea.
Realizarea de sine înseamnă că ajungi la centrul tău. Multe religii au crezut că realizarea de sine e finalul – jainismul, de pildă – că ai ajuns la adevărul tău suprem. Nu e adevărat. Realizarea de sine nu e decât un strop de rouă care a devenit conştient, vigilent, mulţumit, împlinit. E aproape imposibil să mai cazi odată ce ai ajuns la realizarea de sine, dar spun aproape imposibil, nu absolut imposibil, fiindcă sinele te poate amăgi; îţi poate aduce egoul înapoi.
Sinele şi egoul sunt foarte asemănătoare. Sinele e cel natural, iar egoul e cel sintetic, aşa că se întâmplă uneori ca un om care a ajuns la realizarea de sine să devină un egoist pios. Egoismul lui nu va face niciun rău nimănui, dar cu siguranţă îl va împiedica să cadă în ocean şi să dispară cu desăvârşire.
Iluminarea e stropul de rouă care alunecă de pe frunza de lotus în oceanul vast, infinit. Odată picătura căzută în ocean, acum nu mai există cale nici măcar să fie găsită. Problema întoarcerii nu se mai pune.
Iluminarea este, aşadar, adevărul ultim. Ceea ce începe ca înflorire merge pe calea trezirii, ajunge la realizarea de sine. Apoi încă un salt cuantic şi dispari în ceea ce e veşnic, în ceea ce e infinit.
Tu nu mai eşti, doar existenţa e.
V-am vorbit despre Kabir, misticul cel mai mare al Indiei. Când era tânăr, a ajuns la realizarea de sine şi a scris un distih:
Herat, herat he sakhi Rahya Kabir, herai
„Căutând şi căutând şi tot căutând, o, prietene, căutătorul s-a pierdut.
Explorând şi explorând şi tot explorând, exploratorul s-a pierdut.”
Bund samani samund mein Sokat herijai
„Picătura de rouă a alunecat în ocean; acum nu mai e chip să fie adusă înapoi.”
Dar era prea devreme pentru a spune asta. Picătura de rouă era încă acolo, alunecând către ocean, dar încă nu căzuse în ocean.
Când i se apropia sfârşitul, Kabir s-a iluminat. L-a chemat pe fiul său, Kamal, şi i-a zis: „Am scris ceva greşit. La momentul respectiv acela era sentimentul meu, că ajunsesem la adevărul ultim. Înainte să mor, modifică şi scrie ceea ce am să-ţi spun acum.”
Modificarea e foarte mică la nivel de cuvinte, dar la nivel de experienţă e uriaşă. A folosit din nou aceleaşi cuvinte:
Herat, herat he sakhi
„O, preaiubite, căutând şi explorând, căutătorul s-a pierdut.”
Samund samund bund mein Sokat herijai
„Şi oceanul a alunecat în picătura de rouă; acum e imposibil de găsit.”
O mică diferenţă la nivel de cuvinte… „Picătura de rouă a alunecat în ocean” – ceva din sine a rămas în ea. Dar „oceanul a alunecat în picătura de rouă”… aceasta este extraordinara experienţă şi explozie a iluminării. Prima afirmaţie era despre realizarea de sine; a doua afirmaţie e despre iluminare.
Din iluminare, căderea e pur şi simplu imposibilă. Eşti dus – şi eşti dus pentru totdeauna; nici măcar o umbră sau o urmă a ta n-a mai rămas în urmă.
Până la realizarea de sine, posibilitatea rămâne – ea se micşorează tot mai mult, dar rămâne. Poţi începe să fii egoist cu privire la realizarea ta de sine. „Am ajuns la cunoaştere, sunt o persoană realizată. Sunt un sfânt, l-am întâlnit pe Dumnezeu” – „dar acel ‚eu’ e acolo, indiferent cât de pios. Până şi umbra lui e periculoasă; te poate trage înapoi.
Şi puteţi vedea şi la sfinţii voştri… un ego ciudat, dar foarte subtil. Spiritualitatea a devenit realizarea lor. Unii au toate bogăţiile din lume, alţii sunt cei mai frumoşi, alţii cei mai puternici, iar alţii sunt cei mai pioşi. Ceea ce contează nu e ce anume alimentează egoul – orice idee te poate face să cazi.
Nu trebuie să te opreşti până când nu ai ajuns în punctul în care nu mai eşti: atunci când nu mai există nimeni care să revendice experienţa, când ai parcurs tot cercul şi te-ai întors la lume ca un nimeni. Poate că oamenii nu te vor recunoaşte ca pe un mare sfânt… şi după cum am văzut eu, cei mai mari sfinţi au rămas nerecunoscuţi, fiindcă oamenii înţeleg numai limbajul egoului. Ei nu înţeleg limbajul absenţei egoului.
Cel mai mare înţelept le va părea oamenilor un om obişnuit, fără să aibă nimic special, fără să susţină că are vreun talent, vreo avere, vreo putere, geniu, cunoaştere – fără să susţină nimic. A devenit absolut un zero. Dar zeroul nu e negativ, e plin de dumnezeire, debordează de dumnezeire.
Noi „creştem” din univers tot aşa cum frunzele cresc pe ramuri, iar ramurile cresc din copac. A crede că exişti separat este ca şi cum ai crede că eşti o frunză care a crescut în aer, fără copac. Iată iluzia! Universul este „copacul” nostru comun, realitatea care ne naşte şi apoi ne distruge, doar pentru a ne transforma şi a ne naşte din nou. Cu acest proces putem colabora sau i ne putem opune, depinde câtă minte avem.
Iluminarea spirituală, termen preţios sub care s-au redactat tratate şi mai preţioase (câteva absolut indigeste), înseamnă înţelegerea acestei idei foarte simple. Tu nu eşti separat de mine! Eu şi tu suntem conectaţi, indiferent dacă asta ne place sau nu. Ceea ce îţi fac ţie, într-un fel, îmi fac mie însumi, deoarece tu eşti o parte din mine, iar eu sunt o parte din tine. Odată înţeleasă, ideea rodeşte într-un mod particular în planul acţiunii, în sensul următor: devine temeiul unor acţiuni pătrunse de iubire sau grijă pentru cei în care ne recunoaştem. Cu cât aceştia sunt mai mulţi, cu atât sfera iubirii se extinde.
Asta mă face, de pildă, să cred că Soarele este o fiinţă extraordinar de iubitoare, deoarece el răsare deopotrivă pentru cei cinstiţi şi pentru pungaşi, pentru oameni buni la suflet şi pentru hahalere. Tot aşa, ploaia cade peste ogoarele celor bogaţi şi săraci, deopotrivă, iar un pom îşi oferă fructele şi celor care îl îngrijesc şi celor care îl lovesc.
––-
Nu-ţi sugerez să faci tot felul de experienţe ciudate sau periculoase care, chipurile, ţi-ar testa limitele sau ţi-ar adânci cunoaşterea. Te invit să îţi trăieşti viaţa, măcar pentru o vreme, ghidat de ideea că nimic nu există separat de tine şi că, într-un fel misterios, participi la tot ceea ce se întâmplă, nu doar în această lume, ci şi în toate lumile posibile. Observă cum te simţi. Observă ce apare sau ce dispare din viaţa ta.
Trăieşte evenimentele care vin peste tine ca şi cum le-ai produce, într-o parte nevăzută a minţii tale gigantice. Acesta e un proces de amplificare. Te dilaţi atât de mult încât devii întregul, Totalitatea, Sinele. E posibil să nu-ţi placă, dacă îţi respingi propriile tendinţe narcisice. Nu-i nimic, ţi se potriveşte mai mult procesul contrar, de dimensiune.
Trăieşte evenimentele ca şi cum nu ai avea minte şi corp, adică ai fi doar un observator invizibil al întâmplărilor. Nu tu citeşti această carte. Altcineva o citeşte şi tu doar oobservi. În loc să te extinzi la infinit, ca în cazul precedent, te dizolvi. E acelaşi lucru. Şi zero, şi infinitul sunt inconceptibile pentru mintea umană. În ambele cazuri ceea ce rămâne este Sinele. Trăieşte această experienţă. Se numeşte experienţa realizării Sinelui.
Ştiu o mulţime deoameni care fac lucruri din cele mai extravagante pentru a o trăi. Ştiu pe cineva capabil să stea 3 ore pe cap (în Shirshasana). Altcineva bolboroseşte la nesfârşit o mantra sau o rugăciune creştină. Un altul îşi ţine respiraţia 10 minute, în speranţa că asta îl va face mai înţelept. Ţi-am spus, lumea este un spectacol extraordinar. Nu văd de ce ar trebui să fie chinuitor. Iluminarea spirituală nu este ceva ce poate fi atins, obţinut, câştigat sau primit ca premiu. Pentru a fi conştient, pentru a simţi că eşti, nu trebuie să faci nimic. PUR ŞI SIMPLU ŞTII ASTA!
Ceea ce te învaţă un Maestru provine din trecutul lui, din istoria lui de viaţă. Tehnicile pe care ţi le predă sunt amintirile lui. Dacă este un maestru adevărat te va constrânge să le realizezi cu un singur scop. Să ţi-l spun? Ţi-l spun, într-un acces de compasiune. Scopul metodologiilor şi tehnicilor spirituale este SĂ TE SATURI DE ELE. Ele nu-ţi oferă acel ceva esenţial pe care îl cauţi, pentru că tu deja ai acel „ceva”. Aceasta este starea de unitate.
Tu nu exişti separat de nimic, aceasta este o realitate care nu se poate modifica sau îmbunătăţi. TEHNICILE NU ATING CONŞTIENŢA! Tehnicile produc rezultate, uneori spectaculoase, în domeniul corpului şi minţii. Uddiyana Bandha sau Nadi SodhanaPranayama îţi permit accesul la puteri paranormale. Puterile paranormale (siddhis) te menţin în lumea iluziei, ba fac spectacolul şi mai înşelător. Clarviziunea sau alte forme de percepţie extrasenzorială nu reprezintă experienţe spirituale. Sunt experienţe psihologice. Un bătrânel cu dinţii în gură aproape epuizaţi poate fi mult mai avansat spiritual decât un guru tantric, care poate declanşa ploaia.
Spiritualitatea nu rezidă în acţiunile unui om care se simte separat, oricât de nobile sau fenomenale ar fi acestea. Experienţa spirituală este experienţa non separabilităţii. Aceasta este experienţa imediată, prezentă, indiferent de conţinutul ei. A mânca poate fi un act la fel de spiritual ca a te ruga pentru cineva. Contează nu atât ceea ce faci, cât starea de conştienţă în care acţionezi.
E adevărat, funcţionând în această stare de conştienţă nu mai simţi deloc impulsul de a face unele lucruri. De pildă, nu-ţi mai vine să loveşti în aproapele tău, deoarece a-l lovi pe el înseamnă a te lovi pe tine. La un alt nivel, nu-ţi mai vine să arunci obiectele nedegradabile în Natură, deoarece e ca şi cum le-ai arunca în propria ta casă. Renunţi la ideea de a-i înşela pe alţii, deoarece e ca şi cum te-ai înşela pe tine. Şi o sumedenie de alte fapte pe care le pot numi „morale”, cu diferenţa că, nefiind forţate („trebuie să te comporţi aşa”), sunt frumoase şi naturale.
––
Inteligenţa intuitivă îţi revelează natura unitară a realităţii, interdependenţa elementelor care o compun, nonseparabilitatea ei originară. Realitatea este o totalitate organică, în mişcare, infinit-diferenţiată, dar nu divizată sau scindată. Fragmentarea este doar o iluzie. O iluzie este şi Eul separat, izolat, repliat asupra lui însuşi. Credinţa în acest Eu este o marepacoste de care, după cum vezi, încerc să te scap (simultan, şi pe mine, deoarece, ştii de-acum, indiferent dacă ne convine sau nu, suntem legaţi unul de altul).
Dacă vrei, putem să-i dăm acestui proces un nume mare! Îi putem spune „eliberare spirituală” sau „revelare a Sinelui”. Mă interesează mai puţin ce scrie pe etichetă. Ceea ce contează este realizarea. Eu mi-am făcut datoria. Te-am adus în faţa uşii. Oare vei intra? Dacă vei intra vei înţelege, pentru prima dată, ce este spiritualitatea.
Spiritualitatea nu este religie. Spiritualitatea nu este esoterism. Nu este nici hedonism epicurean sau tantric. SPIRITUALITATEA ESTE CONŞTIENŢĂ. Nu este însă conştienţă de sine sau conştienţă de altul. Este înţelegerea că nu există altul. Celălalt, oricine ar fi acesta, eşti tu într-o altă formă, eşti tu deghizat, participând inocent sau complice la un joc seducător, de dimensiuni cosmice.
E foarte posibil să nu mă crezi. Asta face parte din joc! Şi pentru că cel mai frumos joc este acela în care există surprize, Sinele şi-a limitat conştiinţa infinită, suficient de mult pentru a i se părea că este piatră, vierme, girafa sau om. Pe firul timpului, în câte un bărbat sau o femeie, Sinele îşi revelează natura. Aceasta este, simbolic vorbind, ultima lui încarnare. Dar spectacolul nu se întrerupe. Sinele continuă să se manifeste, prin chiar natura lui, care, deşi dezvăluită, continuă să fie surprinzătoare şi misterioasă.
