Adesea, oameni din lumea spirituală sunt ocupați cu meditații, cu lauda numelui lui Dumnezeu sau cu realizarea de diverse practici spirituale și rugăciuni menite să-i con- ducă spre o stare de fericire și la cunoașterea grației divi- ne. Oamenii spirituali adesea ascultă învățăturile marilor iluminați și încearcă să le aplice, dar de multe ori aceștia ratează elementul cheie, și anume: suntem dependenți de faptul că suntem noi înșine. Suntem dependenți de propriul egoism. Suntem dependenți de propria suferință, de convin- gerile și opiniile noastre despre lume. Chiar credem că uni- versul s-ar destrăma dacă ne-am abandona drumul. În acest fel, ne dorim, de fapt, să continuăm să suferim.
Majoritatea dependenților găsesc tot felul de motive pentru care sunt așa și, multe dintre aceste motive pot fi valide și pot conține o fărâmă de adevăr. Dar, în final, la sfârșitul zilei, atunci când suntem dependenți de ceva, orice, este pentru că alegem să fim dependenți. Putem da vina pe alte lucruri, pe alte persoane, pe circumstanțe – și desigur că toate momentele dureroase au de a face cu suferința noastră și cu lucrurile de care suntem dependenți. Dar atunci când vine vorba despre momentul acesta, despre aici și acum, adevărul este că nu suntem în trecut. Realitatea este că ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Este de domeniul trecutului, dar există în noi o parte care vrea să se agațe de ce s-a întâmplat, și asta în mare parte pentru că suntem îngroziți la gândul renunțării la ceea ce ne face să suferim, pentru că dacă am renunța la trecut, nu am mai ști cine suntem. Nu am mai avea posibilitatea să ne consolăm cu trecutul. Nu am mai putea să simțim milă față de noi înșine. În schimb, am trăi în acest moment și doar aici, ne-am privi în față fără să ne judecăm pe noi înșine, fără să simțim rușine sau vinovăție.
Eu am început să mă implic în lumea spirituală la o vârstă destul de fragedă. Aveam aproximativ 20 de ani când pur și simplu am simțit nevoia să știu ce este adevărat, ce este real. Nu am cum să explic motivele pentru care simțeam nevoia să știu. Nici măcar nu le pot înțelege. Pur și simplu m-am trezit într-o zi și am simțit că trebuie să înțeleg ceea ce este, în final, real și adevărat. Știam că viața mea s-a schimbat în totalitate și direcția în care credeam că decurge viața mea nu mai era deloc relevantă. Se trezise în mine ceva complet nou și am știut că urmează să se întâmple ceva complet diferit de ceea ce plănuiam eu. Acela a fost momentul în care am început ceea ce se numește „căutare spirituală” și, ca majoritatea căutătorilor, am ajuns, ulterior, să-mi găsesc un maestru și am început să meditez.
Maestrul meu era un budist Zen, iar în această tradiție, cea mai întâlnită practică este aceea de a sta pe pernuțe, privind peretele din fața și meditând ore în șir, așa că asta făceam și eu. Stăteam pe pernuță și încercam să meditez, încercam și tot încercam. Indiferent de cât de mult încer- cam, nu reușeam niciodată să fiu cu adevărat bun într-un mod consistent la asta. Nu reușeam să-mi dau seama cum să-mi opresc mintea. Ceea ce făceam adesea pe pernuță era să sufăr, nu neapărat din cauza trecutului, ci mai degrabă pentru că părea că nu am deloc puterea să trec dincolo de viziunea pe care o aveam și de care mă țineam agățat.
Cumva, intuitiv, am simțit că nu percepeam viața așa cum era în realitate. Am avut un sentiment că mai exista ceva, o viziune diferită, că exista o realitate mai măreață față de cea pe care o vedeam eu. Am încercat tot ce am putut să trec dincolo de asta: meditam și meditam și îmi luam notițe într-un carnețel. Citeam. Vorbeam cu o grămadă de oameni. Și mă gândeam la asta, apoi mai meditam și tot așa.
Fiind atlet în copilărie, știam cum să trag tare către succes. Îmi era destul de familiară noțiunea muncitului din greu de-a lungul unor lungi perioade de timp, așa că, chiar și când a continuat să doară, puteam sta jos și medita și mai mult. Încercam și tot încercam, ca mulți alții, și undeva după aproape patru ani, m-am lovit de un perete. Am realizat că pur și simplu nu puteam să fac ce încercam să fac. Mi-am dat seama că nu știam, de fapt, nimic. A durat ani de zile până să-mi pot spune: „Nu am nicio idee ce fac. Nu știu ce este real și ce nu. Am diverse teorii; am scris teancuri de caiete despre ce cred că este și ce nu cred că este real, ce cred că este Dumnezeu și ce nu este, dar în realitate, la sfârșitul zilei, după patru ani de chin spiritual intens, nu știu cu nimic mai mult decât știam la început.”
A fost cu adevărat o înfrângere dureroasă. Nu știam ce să fac pentru că am știut, într-un final, că n-aveam nicio idee despre cum să ajung să privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Nu știam nimic despre cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știam nimic despre cum să nu sufăr. Mă lovisem de un zid.
În ziua în care m-am lovit de acest zid, mă aflam în coliba din curtea din spate, pe care o construisem ca loc pentru meditație, și stăteam jos, pe pernuță, așa cum stătusem în fiecare dimineață. Am aprins tămâie și m-am așezat jos, cu fața spre perete. Cum am început să încerc să meditez, să-mi calmez mintea, deodată – dinăuntrul meu, nu din mintea mea – de undeva din profunzimile mele, ceva a strigat către mine: „Nu mai pot să fac asta! Nu pot! Nu știu cum să depășesc spațiul acesta! Nu știu cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știu cum să mă opresc din a mă lupta. Nu știu cum să fac asta!” Acela a fost momentul. A fost momentul în care totul a luat o altă întorsătură. Atunci nu am știut, dar tot ce făcusem până la momentul respectiv mă pregătise să realizez că nu am niciun fel de putere, pentru că eram blocat într-o viziune anume a lucrurilor. Tot ce făcusem în încercarea de a nu mai suferi, de a nu mă mai chinui, avea ca sursă tot propria mea percepție. Nu era nimic de făcut. În final, am înfruntat ultimul lucru cu care aș fi vrut să mă confrunt – cred că ultimul lucru cu care ar vrea oricine să se confrunte – o înfrângere categorică, absolută, care te zdruncină. Este un sentiment destul de diferit față de acela de disperare sau deznădejde. Atunci când simțim disperare sau deznădejde, nu suntem încă complet învinși, iar asta înseamnă că nu ne-am oprit încă. Există ceva în noi care încă se luptă cu ceea ce este.
Dar totul s-a schimbat în acel moment în care am realizat că nu există, literalmente, nimic să pot face. Deodată, viziunea mea asupra lucrurilor s-a schimbat complet. Ca și cum ai întoarce invers un card sau o monedă, tot ce simțisem sau gândisem vreodată, tot ceea ce-mi puteam aminti a dispărut în acel moment. Eram pentru prima dată cu adevărat singur. Și, în această singurătate, nu știam ce sunt, unde sunt sau ce se întâmplă. Tot ce știam era că mă lovisem de capătul unui drum imaginar. Ajunsesem la un zid de cărămidă și mă trezisem brusc pe cealaltă parte a lui, unde el nici măcar nu mai exista. Apoi m-a izbit această revelație prin care mi-am dat seama că eram nimic și totul în același timp.
Imediat ce am realizat acest lucru, am început să râd. M-am gândit: „Doamne! Am căutat asta ani de zile, am făcut mii de ore de meditație, am scris zeci de caiete – toate aceste căutări și tot acest chin.” Poate sună ca o perioadă scurtă de timp – dar atunci când ești tânăr, patru ani par o eternitate. Iar în acel moment am râs, pentru că mi-am dat seama că ceea ce căutam fusese întotdeauna chiar acolo, că această trezire pe care o doream era chiar acel spațiu în care existam. Fusesem în tot acest timp aproape de sfârșitul suferinței. Era o ușă deschisă chiar de la început, chiar de la prima gură de aer pe care o luasem vreodată.
Suferința mea, precum orice altă suferință, era complet opțională, doar că eu nu știusem asta. Faptul că nu puteam să-mi dau seama, nu reușeam să înțeleg că nu pot să schimb ceva, a fost lucrul care m-a adus la acel moment de revelație. Asta înseamnă să te oprești sau, mai exact, asta înseamnă să fii oprit, sa fii complet oprit. Era o renunțare spirituală, ceva asemănător cu ce ar putea experimenta un dependent de droguri. Deodată, am realizat că dependența mea era legată chiar de mine – eu, cel care se chinuia; eu, cel care se lupta pentru iluminare; eu, cel confuz. Eram dependent de mine. Și nu exista un secret despre cum să nu mai fii dependent de tine. Ajunsesem într-un punct în care eram la pământ, în care m-am oprit și mi-am dat seama că nu știu nimic.
Mai auzisem aceste învățături înainte, desigur. Auzisem învățătura: „Nu este necesar să știi. Renunță la ceea ce crezi că știi.” Însă eu luasem aceste învățături și le împachetasem convenabil în viziunea mea despre lume. Credeam că am înțeles ce susțineau marii maeștrii spirituali. Dar în acel moment, am văzut că, de fapt, nu înțelesesem nimic. Nu înțelesesem o singură vorbă, și a fost destul de șocant.
(spune Adyashanti în „Revărsare de grație”)