Despre Trezire

Adesea, oameni din lumea spirituală sunt ocupați cu meditații, cu lauda numelui lui Dumnezeu sau cu realizarea de diverse practici spirituale și rugăciuni menite să-i con- ducă spre o stare de fericire și la cunoașterea grației divi- ne. Oamenii spirituali adesea ascultă învățăturile marilor iluminați și încearcă să le aplice, dar de multe ori aceștia ratează elementul cheie, și anume: suntem dependenți de faptul că suntem noi înșine. Suntem dependenți de propriul egoism. Suntem dependenți de propria suferință, de convin- gerile și opiniile noastre despre lume. Chiar credem că uni- versul s-ar destrăma dacă ne-am abandona drumul. În acest fel, ne dorim, de fapt, să continuăm să suferim. 

Majoritatea dependenților găsesc tot felul de motive pentru care sunt așa și, multe dintre aceste motive pot fi valide și pot conține o fărâmă de adevăr. Dar, în final, la sfârșitul zilei, atunci când suntem dependenți de ceva, orice, este pentru că alegem să fim dependenți. Putem da vina pe alte lucruri, pe alte persoane, pe circumstanțe – și desigur că toate momentele dureroase au de a face cu suferința noastră și cu lucrurile de care suntem dependenți. Dar atunci când vine vorba despre momentul acesta, despre aici și acum, adevărul este că nu suntem în trecut. Realitatea este că ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Este de domeniul trecutului, dar există în noi o parte care vrea să se agațe de ce s-a întâmplat, și asta în mare parte pentru că suntem îngroziți la gândul renunțării la ceea ce ne face să suferim, pentru că dacă am renunța la trecut, nu am mai ști cine suntem. Nu am mai avea posibilitatea să ne consolăm cu trecutul. Nu am mai putea să simțim milă față de noi înșine. În schimb, am trăi în acest moment și doar aici, ne-am privi în față fără să ne judecăm pe noi înșine, fără să simțim rușine sau vinovăție. 

Eu am început să mă implic în lumea spirituală la o vârstă destul de fragedă. Aveam aproximativ 20 de ani când pur și simplu am simțit nevoia să știu ce este adevărat, ce este real. Nu am cum să explic motivele pentru care simțeam nevoia să știu. Nici măcar nu le pot înțelege. Pur și simplu m-am trezit într-o zi și am simțit că trebuie să înțeleg ceea ce este, în final, real și adevărat. Știam că viața mea s-a schimbat în totalitate și direcția în care credeam că decurge viața mea nu mai era deloc relevantă. Se trezise în mine ceva complet nou și am știut că urmează să se întâmple ceva complet diferit de ceea ce plănuiam eu. Acela a fost momentul în care am început ceea ce se numește „căutare spirituală” și, ca majoritatea căutătorilor, am ajuns, ulterior, să-mi găsesc un maestru și am început să meditez. 

Maestrul meu era un budist Zen, iar în această tradiție, cea mai întâlnită practică este aceea de a sta pe pernuțe, privind peretele din fața și meditând ore în șir, așa că asta făceam și eu. Stăteam pe pernuță și încercam să meditez, încercam și tot încercam. Indiferent de cât de mult încer- cam, nu reușeam niciodată să fiu cu adevărat bun într-un mod consistent la asta. Nu reușeam să-mi dau seama cum să-mi opresc mintea. Ceea ce făceam adesea pe pernuță era să sufăr, nu neapărat din cauza trecutului, ci mai degrabă pentru că părea că nu am deloc puterea să trec dincolo de viziunea pe care o aveam și de care mă țineam agățat. 

Cumva, intuitiv, am simțit că nu percepeam viața așa cum era în realitate. Am avut un sentiment că mai exista ceva, o viziune diferită, că exista o realitate mai măreață față de cea pe care o vedeam eu. Am încercat tot ce am putut să trec dincolo de asta: meditam și meditam și îmi luam notițe într-un carnețel. Citeam. Vorbeam cu o grămadă de oameni. Și mă gândeam la asta, apoi mai meditam și tot așa. 

Fiind atlet în copilărie, știam cum să trag tare către succes. Îmi era destul de familiară noțiunea muncitului din greu de-a lungul unor lungi perioade de timp, așa că, chiar și când a continuat să doară, puteam sta jos și medita și mai mult. Încercam și tot încercam, ca mulți alții, și undeva după aproape patru ani, m-am lovit de un perete. Am realizat că pur și simplu nu puteam să fac ce încercam să fac. Mi-am dat seama că nu știam, de fapt, nimic. A durat ani de zile până să-mi pot spune: „Nu am nicio idee ce fac. Nu știu ce este real și ce nu. Am diverse teorii; am scris teancuri de caiete despre ce cred că este și ce nu cred că este real, ce cred că este Dumnezeu și ce nu este, dar în realitate, la sfârșitul zilei, după patru ani de chin spiritual intens, nu știu cu nimic mai mult decât știam la început.” 

A fost cu adevărat o înfrângere dureroasă. Nu știam ce să fac pentru că am știut, într-un final, că n-aveam nicio idee despre cum să ajung să privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Nu știam nimic despre cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știam nimic despre cum să nu sufăr. Mă lovisem de un zid. 

În ziua în care m-am lovit de acest zid, mă aflam în coliba din curtea din spate, pe care o construisem ca loc pentru meditație, și stăteam jos, pe pernuță, așa cum stătusem în fiecare dimineață. Am aprins tămâie și m-am așezat jos, cu fața spre perete. Cum am început să încerc să meditez, să-mi calmez mintea, deodată – dinăuntrul meu, nu din mintea mea – de undeva din profunzimile mele, ceva a strigat către mine: „Nu mai pot să fac asta! Nu pot! Nu știu cum să depășesc spațiul acesta! Nu știu cum să mă opresc din a mă chinui. Nu știu cum să mă opresc din a mă lupta. Nu știu cum să fac asta!” Acela a fost momentul. A fost momentul în care totul a luat o altă întorsătură. Atunci nu am știut, dar tot ce făcusem până la momentul respectiv mă pregătise să realizez că nu am niciun fel de putere, pentru că eram blocat într-o viziune anume a lucrurilor. Tot ce făcusem în încercarea de a nu mai suferi, de a nu mă mai chinui, avea ca sursă tot propria mea percepție. Nu era nimic de făcut. În final, am înfruntat ultimul lucru cu care aș fi vrut să mă confrunt – cred că ultimul lucru cu care ar vrea oricine să se confrunte – o înfrângere categorică, absolută, care te zdruncină. Este un sentiment destul de diferit față de acela de disperare sau deznădejde. Atunci când simțim disperare sau deznădejde, nu suntem încă complet învinși, iar asta înseamnă că nu ne-am oprit încă. Există ceva în noi care încă se luptă cu ceea ce este. 

Dar totul s-a schimbat în acel moment în care am realizat că nu există, literalmente, nimic să pot face. Deodată, viziunea mea asupra lucrurilor s-a schimbat complet. Ca și cum ai întoarce invers un card sau o monedă, tot ce simțisem sau gândisem vreodată, tot ceea ce-mi puteam aminti a dispărut în acel moment. Eram pentru prima dată cu adevărat singur. Și, în această singurătate, nu știam ce sunt, unde sunt sau ce se întâmplă. Tot ce știam era că mă lovisem de capătul unui drum imaginar. Ajunsesem la un zid de cărămidă și mă trezisem brusc pe cealaltă parte a lui, unde el nici măcar nu mai exista. Apoi m-a izbit această revelație prin care mi-am dat seama că eram nimic și totul în același timp. 

Imediat ce am realizat acest lucru, am început să râd. M-am gândit: „Doamne! Am căutat asta ani de zile, am făcut mii de ore de meditație, am scris zeci de caiete – toate aceste căutări și tot acest chin.” Poate sună ca o perioadă scurtă de timp – dar atunci când ești tânăr, patru ani par o eternitate. Iar în acel moment am râs, pentru că mi-am dat seama că ceea ce căutam fusese întotdeauna chiar acolo, că această trezire pe care o doream era chiar acel spațiu în care existam. Fusesem în tot acest timp aproape de sfârșitul suferinței. Era o ușă deschisă chiar de la început, chiar de la prima gură de aer pe care o luasem vreodată. 

Suferința mea, precum orice altă suferință, era complet opțională, doar că eu nu știusem asta. Faptul că nu puteam să-mi dau seama, nu reușeam să înțeleg că nu pot să schimb ceva, a fost lucrul care m-a adus la acel moment de revelație. Asta înseamnă să te oprești sau, mai exact, asta înseamnă să fii oprit, sa fii complet oprit. Era o renunțare spirituală, ceva asemănător cu ce ar putea experimenta un dependent de droguri. Deodată, am realizat că dependența mea era legată chiar de mine – eu, cel care se chinuia; eu, cel care se lupta pentru iluminare; eu, cel confuz. Eram dependent de mine. Și nu exista un secret despre cum să nu mai fii dependent de tine. Ajunsesem într-un punct în care eram la pământ, în care m-am oprit și mi-am dat seama că nu știu nimic. 

Mai auzisem aceste învățături înainte, desigur. Auzisem învățătura: „Nu este necesar să știi. Renunță la ceea ce crezi că știi.” Însă eu luasem aceste învățături și le împachetasem convenabil în viziunea mea despre lume. Credeam că am înțeles ce susțineau marii maeștrii spirituali. Dar în acel moment, am văzut că, de fapt, nu înțelesesem nimic. Nu înțelesesem o singură vorbă, și a fost destul de șocant. 

(spune Adyashanti în „Revărsare de grație”)

Diferenta dintre Nirvana, Moksha si Kaivalya

Scopul golului absolut este eliberarea. Nu de lume vă eliberați. Vă eliberați de identificare. Nu vă identificați, să nu vă identificați niciodată cu nimic. Să țineți minte mereu că voi sunteți martorii, să nu pierdeți niciodată acel punct din care observați; apoi, într-o zi, conștiența interioară se ridică de parcă ar fi o mie de sori care răsar împreună.

Acesta este lucrul pe care Patanjali îl numește kaivalya, eliberarea.

Cuvântul kaivalya trebuie înțeles.
În India diverși profeți au folosit diverse cuvinte pentru acel lucru suprem.

Mahavira îi spune moksha. Moksha poate fi tradus corect ca „libertate absolută”, lipsă de legături; toate încarcerările au dispărut.

Buddha a folosit cuvântul nirvana; nirvana înseamnă „încetarea egoului”. La fel ca atunci când stingeți o lumină și flacăra pur și simplu dispare, la fel și lumea egoului dispare; nu mai sunteți o entitate. Picătura s-a dizolvat în ocean; sau oceanul s-a dizolvat în picătură. Este disoluție, anihilare.

Patanjali folosește kaivalya; cuvântul înseamnă „solitudinea absolută”. Nu este nici moksha, nici nirvana. Înseamnă solitudine absolută: ați ajuns într-un punct în care nimeni altcineva nu există pentru voi. Nimic altceva nu există; doar voi, doar voi, doar voi. De fapt, nu este posibil să spuneți că sunteți „eu”, pentru că „eu” are ca referință „tu” și „tu” a dispărut. Nu mai este posibil să spuneți că sunteți în moksha – eliberare, pentru că atunci când au dispărut toate legăturile, care este sensul libertății? Libertatea este posibilă dacă puteți fi închiși. Sunteți liberi pentru că închisoarea există undeva lângă voi. Nu sunteți în închisoare, există alți oameni în închisoare, dar potențial, teoretic, ați putea fi duși oricând la închisoare. De aceea sunteți liberi. Dar dacă închisoarea a dispărut absolut, complet, ce sens are să spuneți că sunteți liberi?
Kaivalya – doar solitudine. Dar să țineți minte, această solitudine nu are nimic de-a face cu singurătatea voastră. În singurătate există „celălalt”, este simțit; absența celuilalt este simțită. De aceea singurătatea este un lucru trist. Sunteți „singuri”: aceasta înseamnă că simțiți nevoia de celălalt. „Solitari”: când nevoia de celălalt dispare… sunteți destul pentru voi înșivă, absoluți în voi înșivă, fără nevoi, fără dorințe, fără să trebuiască să mergeți nicăieri. Asta vrea să spună Patanjali prin „ați ajuns acasă”. Aceasta este eliberarea descrisă de el; aceasta este nirvana sau moksha lui.

(Zice Osho în “Calea spre eliberare”)

Ești cu adevărat doar un om care s-a iluminat?

Osho a fost întrebat de către un discipol: „Eşti cu adevărat doar un om care s-a iluminat?”. Iată răspunsul lui Osho:

Chiar dimpotrivă: sunt un zeu care s-a pierdut și s-a regăsit, un zeu care s-a odihnit și a dormit profund, și a visat că este un om, și acum s-a trezit. Și același lucru este adevărat și despre voi. Voi nu sunteți doar oameni. Sunteți zei – și visați că sunteți oameni. Nu oamenii trebuie să devină Dumnezeu, ci doar zeii trebuie să se trezească puțin – atunci visul „omului” dispare.

Aceasta este diferența dintre atitudinea Orientului și cea a Occidentului. Occidentul încearcă să explice ce este mai înalt prin ceea ce se află mai prejos. Dacă atingeți condiția de samadhi – de exemplu, Ramakrishna a ajuns la samadhi, s-a pierdut în infinit – întrebați-l pe Freud… El va spune că acesta este un fel de sex reprimat: samadhiul trebuie explicat prin sex. Întrebați-mă de sex și eu vă voi spune că aceasta este prima întrezărire a lui samadhi.

Cel mai înalt nu este redus la cel mai de jos. Cel mai de jos trebuie ridicat la cel mai înalt.

Întrebați-l pe Marx și el vă va spune că, de fapt, conștiința nu este nimic altceva decât un produs secundar al materiei. Întrebați-mă pe mine: voi spune că materia nu este nimic altceva decât o iluzie a conștiinței.

Acum voi trebuie să alegeți. Orientul vă face brusc bogați, superbi, divini. Occidentul vă face brusc foarte obișnuiți, materiali, vă reduce la lucruri și tot ceea ce este măreț în ființele umane devine suspect, suspectat.

Să țineți minte, sunteți o evoluție de la dumnezeire la dumnezeire. Între cele două se află lumea; noi spunem despre ea că este un vis. De aceea o numim maya, un vis – dumnezeirea care visează că s-a pierdut. Bucurați-vă de ea! Nu este nimic rău aici. Mai devreme sau mai târziu vă veți trezi și veți râde; era un vis.

Dacă îi întrebați pe psihanaliști despre divin, ei vă vor spune că el face parte din imaginația voastră. Îl întrebați pe Shankara, îi întrebați pe înțelepții Orientului și ei vă spun că voi faceți parte din imaginația divinului. Cu adevărat frumos. Voi faceți parte din imaginația divinului, divinul vă imaginează, vă visează. Întrebați-l pe Freud; el spune: „Divin? Visați; vă imaginați ceva.”

Ambele sunt adevărate! Și voi sunteți cei care alegeți. Dacă vreți să fiți disperați, chinuiți, în agonie mereu și mereu, alegeți atitudinea Occidentului. Dacă vreți să înfloriți și să fiți fericiți – necondiționat –, alegeți atitudinea Orientului.

Osho

Ramana Maharsi

Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit şi pe neaşteptate. Într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătăţii mele era normală şi foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Aşadar nici în ziua aceea când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătăţii mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simţind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înţeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea şi imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, şi nici măcar prietenii. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci şi acolo.

Şocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a articula verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morţii. Mi-am întins picioarele ca şi cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigaţia să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, ţeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut şi inert. Însă eu simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar şi sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Aşadar „Eu” sunt Spirit care transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt aşadar Spirit nemuritor.”

Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga fiinţă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentaţie mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conştientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinaţie pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenţiei mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neştirbită, din acel moment şi până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară şi să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot aşa cum nota principală (sruti) acompaniază şi se contopeşte cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.

Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepţie a Sinelui meu şi nu fusesem niciodată atras spre el în mod conştient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcţie, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinaţie de a sălăşlui permanent în „Sine”.

Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morţii şi realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare şi ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forţă anume, numeşte-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine şi m-a luat în stăpânire. După această experienţă am renăscut şi am devenit o fiinţă nouă, indiferentă la orice altceva şi nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.

„După experienţa morţii, lumea în care trăiam nu mai era aceeaşi”, îşi amintea Ramana. „Cum aş mai fi putut să-mi readuc atenţia la învăţătură? Înainte mai reuşeam totuşi să urmăresc lecţiile pe care mi le repetau ceilalţi băieţi şi să reproduc şi eu aceleaşi lucruri după ei, dar după aceea nu mai eram în stare nici măcar de atât. La şcoală mintea mea nu se mai putea concentra deloc la studii. Mi-l imaginam pe Dumnezeu, aşteptând să se pogoare deodată din ceruri şi să apară în faţa mea.”

„Înainte obişnuiam să merg destul de rar la templu cu prietenii, şi atunci doar priveam icoanele, îmi puneam pe frunte cenuşă sacră şi vermillon (roşu aprins) şi mă întorceam acasă fără a fi simţit nici cea mai mică emoţie. După trezirea la noua mea viaţă, mergeam la templu aproape zilnic. Mă duceam de unul singur şi stăteam vreme îndelungată în faţa lui Shiva, a lui Nataraja sau a zeiţei Minakshi şi a celor şaizeci şi trei de sfinţi. Simţeam cum mă cuprindeau valuri de emoţie. Spiritul meu încetase să mai considere trupul ca pe ceva important, aşa cum o făcea mai înainte, deoarece abandonase ideea eu-sunt-corpul. Ca urmare, spiritul meu tânjea să se ancoreze de ceva nou, de aici numeroasele mele vizite la templu, precum şi abandonarea sufletului într-o abundenţă de lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu (Ishvara) cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Stăpânul universului şi al destinelor tuturor creaturilor, Atotştiutorul şi Omniprezentul, şi mă rugam din când în când ca Harul lui să se pogoare asupra mea, pentru ca devoţiunea mea să crească şi să devină la fel de intensă şi eternă ca şi cea a celor şaizeci şi trei de sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam de loc, lăsând adâncul din mine să se reverse în adâncul din afară. Lacrimile erau un însemn al acestui exces sufletesc şi nu al vreunei senzaţii de plăcere sau durere.”

 

(Fragment din „Biografia lui Ramana Maharsi” de Gabriele Ebert)

 coperta biografia lui ramana maharshi v2b

Este o diferenţă între înflorire, trezire, realizare de sine şi iluminare?

Iluminarea este adevărul ultim. Căutătorul dispare, dar adevărul e găsit. Călătorul dispare, dar Dumnezeu e găsit. E important să înţelegi diferenţele…
De la iluminare nu mai e posibil să recazi, fiindcă tu nu mai eşti acolo, ca să poţi să recazi. Dar atâta vreme cât eşti, e posibil. Numai absenţa ta reprezintă garanţia că nu mai poţi recădea.

Înflorirea e începutul intrării în tine însuţi – tot aşa cum intri într-o grădină. E de o importanţă uriaşă, căci fără să intri nu vei ajunge niciodată la centru. Înflorind, îţi recunoşti pentru prima dată potenţialul. Înflorirea e perioada de tranziţie, de la omenesc la divin. Dar poţi să recazi, fiindcă înflorirea e atât de recentă şi de fragilă, iar trecutul tău e atât de vechi şi de puternic – te poate trage la loc; e încă acolo.

Trezirea înseamnă că te-ai apropiat foarte mult de centrul tău. Şi pe măsură ce te apropii de centru, căderea devine din ce în ce mai dificilă deoarece noua ta experienţă capătă putere, forţă, experienţă, iar vechiul pierde teren. Dar vechiul e încă acolo; el n-a dispărut. De obicei oamenii ajunşi la trezire nu mai cad, dar posibilitatea rămâne: se poate cădea.

Realizarea de sine înseamnă că ajungi la centrul tău. Multe religii au crezut că realizarea de sine e finalul – jainismul, de pildă – că ai ajuns la adevărul tău suprem. Nu e adevărat. Realizarea de sine nu e decât un strop de rouă care a devenit conştient, vigilent, mulţumit, împlinit. E aproape imposibil să mai cazi odată ce ai ajuns la realizarea de sine, dar spun aproape imposibil, nu absolut imposibil, fiindcă sinele te poate amăgi; îţi poate aduce egoul înapoi.
Sinele şi egoul sunt foarte asemănătoare. Sinele e cel natural, iar egoul e cel sintetic, aşa că se întâmplă uneori ca un om care a ajuns la realizarea de sine să devină un egoist pios. Egoismul lui nu va face niciun rău nimănui, dar cu siguranţă îl va împiedica să cadă în ocean şi să dispară cu desăvârşire.

Iluminarea e stropul de rouă care alunecă de pe frunza de lotus în oceanul vast, infinit. Odată picătura căzută în ocean, acum nu mai există cale nici măcar să fie găsită. Problema întoarcerii nu se mai pune.
Iluminarea este, aşadar, adevărul ultim. Ceea ce începe ca înflorire merge pe calea trezirii, ajunge la realizarea de sine. Apoi încă un salt cuantic şi dispari în ceea ce e veşnic, în ceea ce e infinit.
Tu nu mai eşti, doar existenţa e.

V-am vorbit despre Kabir, misticul cel mai mare al Indiei. Când era tânăr, a ajuns la realizarea de sine şi a scris un distih:

Herat, herat he sakhi Rahya Kabir, herai

„Căutând şi căutând şi tot căutând, o, prietene, căutătorul s-a pierdut.
Explorând şi explorând şi tot explorând, exploratorul s-a pierdut.”

Bund samani samund mein Sokat herijai

„Picătura de rouă a alunecat în ocean; acum nu mai e chip să fie adusă înapoi.”

Dar era prea devreme pentru a spune asta. Picătura de rouă era încă acolo, alunecând către ocean, dar încă nu căzuse în ocean.

Când i se apropia sfârşitul, Kabir s-a iluminat. L-a chemat pe fiul său, Kamal, şi i-a zis: „Am scris ceva greşit. La momentul respectiv acela era sentimentul meu, că ajunsesem la adevărul ultim. Înainte să mor, modifică şi scrie ceea ce am să-ţi spun acum.”

Modificarea e foarte mică la nivel de cuvinte, dar la nivel de experienţă e uriaşă. A folosit din nou aceleaşi cuvinte:

Herat, herat he sakhi
„O, preaiubite, căutând şi explorând, căutătorul s-a pierdut.”
Samund samund bund mein Sokat herijai
„Şi oceanul a alunecat în picătura de rouă; acum e imposibil de găsit.”

O mică diferenţă la nivel de cuvinte… „Picătura de rouă a alunecat în ocean” – ceva din sine a rămas în ea. Dar „oceanul a alunecat în picătura de rouă”… aceasta este extraordinara experienţă şi explozie a iluminării. Prima afirmaţie era despre realizarea de sine; a doua afirmaţie e despre iluminare.

Din iluminare, căderea e pur şi simplu imposibilă. Eşti dus – şi eşti dus pentru totdeauna; nici măcar o umbră sau o urmă a ta n-a mai rămas în urmă.
Până la realizarea de sine, posibilitatea rămâne – ea se micşorează tot mai mult, dar rămâne. Poţi începe să fii egoist cu privire la realizarea ta de sine. „Am ajuns la cunoaştere, sunt o persoană realizată. Sunt un sfânt, l-am întâlnit pe Dumnezeu” – „dar acel ‚eu’ e acolo, indiferent cât de pios. Până şi umbra lui e periculoasă; te poate trage înapoi.

Şi puteţi vedea şi la sfinţii voştri… un ego ciudat, dar foarte subtil. Spiritualitatea a devenit realizarea lor. Unii au toate bogăţiile din lume, alţii sunt cei mai frumoşi, alţii cei mai puternici, iar alţii sunt cei mai pioşi. Ceea ce contează nu e ce anume alimentează egoul – orice idee te poate face să cazi.

Nu trebuie să te opreşti până când nu ai ajuns în punctul în care nu mai eşti: atunci când nu mai există nimeni care să revendice experienţa, când ai parcurs tot cercul şi te-ai întors la lume ca un nimeni. Poate că oamenii nu te vor recunoaşte ca pe un mare sfânt… şi după cum am văzut eu, cei mai mari sfinţi au rămas nerecunoscuţi, fiindcă oamenii înţeleg numai limbajul egoului. Ei nu înţeleg limbajul absenţei egoului.
Cel mai mare înţelept le va părea oamenilor un om obişnuit, fără să aibă nimic special, fără să susţină că are vreun talent, vreo avere, vreo putere, geniu, cunoaştere – fără să susţină nimic. A devenit absolut un zero. Dar zeroul nu e negativ, e plin de dumnezeire, debordează de dumnezeire.

(Zice Osho în “Splendoarea ascunsă”)

 

splendoarea ascunsă v2