Don Miguel Ruiz

O întâlnire cu infinitul

O altă ocazie de a percepe adevărul mi s-a ivit pe vremea când îmi făceam stagiatura ca medic. Mă aflam într-un orăşel pe nume Altar Sonora, aflat în deşertul Sonoran. Era vară, iar căldura era atât de puternică încât nu puteam dormi. M-am decis atunci să părăsesc clinica şi să fac o plimbare prin deşert. În noaptea aceea era lună nouă şi am putut vedea pe cer milioane de stele. Eram singur în mijlocul deşertului, iar frumuseţea acestuia m-a copleşit. Am perceput atunci infinitatea, eternitatea, nesfârşitul, şi am înţeles dincolo de orice îndoială că stelele sunt vii. Întreaga infinitate, pământul-mamă, creaţia în ansamblul ei, sunt vii. Toate alcătuiesc o singură fiinţă vie.

Văzusem aceste stele de multe ori înainte, dar niciodată din această perspectivă. Reacţia mea emoţională era copleşitoare. Am simţit o fericire intensă, dublată de o mare pace în inima mea. Atunci, s-a produs ceva incredibil. Am avut senzaţia că nu sunt singur în deşert. În timp ce eu percepeam imensitatea infinitului, acesta mă percepea pe mine. Toate acele milioane de stele făceau parte integrantă din fiinţa cosmică, iar aceasta cunoştea totul şi percepea totul. Universul ştia că eu exist!

S-a întâmplat apoi ceva şi mai extraordinar. Percepţia mea s-a schimbat, şi pentru o clipă m-am simţit una cu imensitatea stelelor, percepând infinitatea în propriul meu corp. M-am putut vedea în mijlocul deşertului, atât de mic. Mi-am dat seama că trupul meu este alcătuit el însuşi din miliarde de stele micuţe, respectiv atomii, care alcătuiau împreună o imensitate comparabilă cu cea a cerului înstelat.

În acea noapte am înţeles că infinitul din interiorul corpului fizic este o simplă continuare a infinitului din jurul meu. Fac parte integrantă din infinitate, la fel ca oricare alt obiect pe care îl percep. Nu există nici o diferenţă între noi, oamenii, sau între noi şi obiecte. Alcătuim cu toţii aceeaşi unitate, căci totul este alcătuit din lumină. Lumina se manifestă pe sine în miliarde de forme diferite, creând astfel universul material. Mai mult decât atât, am înţeles că nu există decât o singură forţă care pune în mişcare universul şi care transformă lucrurile. Forţa care pune în mişcare stelele este aceeaşi cu forţa care îmi pune în mişcare atomii din trupul meu. Eu o numesc viaţă, iar lumina este mesagerul sau purtătorul ei, căci ea trimite în permanenţă informaţii tuturor lucrurilor care există.

Cel mai incredibil mi s-a părut faptul că această lumină este vie. Lumina este o fiinţă vie care conţine în ea întreaga înţelepciune a universului şi care ocupă întregul spaţiu. Nu există spaţii goale între stele, la fel cum nu există spaţii goale între atomii din trupul meu. Spaţiul dintre stele este umplut de lumină. El pare gol numai pentru simplul fapt că nu există nici un obiect care să o reflecte. Orice obiect am trimite în spaţiu, el va începe să reflecte lumina, căci întreaga materie are această proprietate, la fel ca o oglindă.

Am căutat apoi în buzunar o oglinjoară pe care o port tot timpul la mine. Am putut vedea în ea copia exactă a creaţiei, un fel de realitate virtuală alcătuită din lumină. În acel moment am înţeles că ochii meu nu sunt altceva decât două asemenea oglinzi. Lumina proiectează o realitate virtuală în interiorul creierului meu, la fel ca în cazul oglinzii. Era evident că tot ceea ce percepeam era o realitate virtuală alcătuită din imagini luminoase. Singura diferenţă dintre ochii mei şi oglinda pe care o ţineam în mână era legată de faptul că ochii meu erau conectaţi la un creier. Acest creier îmi permite să analizez, să interpretez şi să descriu realitatea virtuală pe care o percep în fiecare moment.

Eu sunt un co-creator, alături de Dumnezeu, alături de viaţă. Dumnezeu creează ceea ce este real, iar eu creez o realitate virtuală în interiorul minţii mele. Prin intermediul luminii, viaţa îmi trimite o sumedenie de informaţii, pe care le percep cu ochii, după care inventez o întreagă poveste legată de ceea ce percep. Altfel spus, calific, justific şi explic ceea ce percep. Dacă văd un copac, nu mă limitez la această viziune, ci încep să-l calific, să-l descriu, îmi fac o părere în legătură cu el. Îmi place sau îmi displace. Mi se pare frumos sau nu. Indiferent ce părere am eu despre el, aceasta reprezintă doar perspectiva mea, o poveste creată de mine. De îndată ce încep să calific, să interpretez sau să judec ceea ce percep, percepţia mea nu mai este reală; ea devine o lume virtuală. Acesta este procesul pe care toltecii îl numesc vis.

Dintr-o dată, lucrurile au început să se lege în mintea mea. Am înţeles acum ce au dorit să-mi explice atâta vreme mama şi bunicul din înţelepciunea străveche a toltecilor. Aceştia credeau că oamenii trăiesc într-un vis. Visul este o lume iluzorie alcătuită din imagini ale luminii, iar mintea visează indiferent dacă creierul este adormit sau în stare de veghe.

Mi-am amintit apoi că cuvântul toltec înseamnă „artist al spiritului”. Tradiţia toltecă afirmă că orice om este un artist, iar arta supremă este expresia frumuseţii spiritului nostru. Dacă înţelegem acest punct de vedere, ne putem da seama cât de frumos este să ne considerăm artişti, nu simpli oameni. Dacă ne considerăm nişte simpli oameni, noi ne limităm singuri maniera în care ne exprimăm în viaţa de zi cu zi. Auzim de multe ori în jurul nostru: „Nu sunt decât un om. Nu sunt perfect”. Dacă ne vom considera artişti, această autolimitare va dispărea. Vom deveni astfel creatori, la fel ca şi cel care ne-a creat pe noi înşine.

Toltecii cred că cea care creează în realitate această artă este forţa vieţii care operează prin noi şi că orice om este doar un instrument al acestei forţe. Orice manifestare a artistului suprem poate deveni ea însăşi un artist, a cărui artă este propria sa viaţă. Arta sa este vie şi conştientă de sine, căci se naşte din viaţă. În acest fel, creaţia nu are practic sfârşit; ea continuă la infinit, în fiecare moment, pretutindeni.

În ce fel ne trăim viaţa? Aceasta este arta noastră, arta de a trăi. Prin intermediul puterii noastre de creaţie, noi exprimăm forţa vieţii în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce simţim, în tot ceea ce facem. Există însă două feluri de artişti: unii care îşi creează povestea vieţii fără a fi lucizi şi alţii care îşi descoperă conştiinţa de sine şi îşi creează povestea vieţii plini de iubire şi în spiritul adevărului.

Noi ne visăm viaţa chiar în acest moment. Percepem în ea nu numai visul nostru, ci şi visul artistului suprem, reflectat în tot ceea ce percepem. Reacţionăm apoi şi încercăm să înţelegem ceea ce percepem. Fiecare om încearcă să îşi explice ceea ce percepe în propria sa manieră, în funcţie de cunoaşterea stocată în mintea sa. Din punctul meu de vedere, acest proces este un adevărat miracol. Voi trăiţi în povestea pe care v-aţi creat-o singuri, iar eu trăiesc în povestea pe care mi-am creat-o eu. Povestea fiecăruia este propria sa realitate, o realitate virtuală care este adevărată numai pentru el, cel care a creat-o.

Cu mult timp în urmă, cineva a spus: „Orice minte este un univers”, iar acest lucru este cât se poate de adevărat. Noi trăim în propria noastră lume, care este atât de particulară, încât nimeni altcineva decât noi nu poate şti ce conţine ea. Noi singuri ne cunoaştem propriul univers lăuntric, iar uneori nici măcar noi nu reuşim acest lucru. Lumea noastră este creaţia noastră şi poate fi considerată o capodoperă artistică.

Acea noapte pe care am petrecut-o în deşertul Sonoran mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care îmi percep propria fiinţă, dar şi felul în care percep restul lumii. Într-un moment de inspiraţie, am devenit conştient de forţa infinită a vieţii aflată în plină acţiune. Această forţă este întotdeauna prezentă şi orice om ar putea-o vedea, dar numai atâta vreme cât atenţia sa nu este focalizată asupra minciunilor pe care le-a acceptat sau pe care şi le-a creat singur. Bunicul avusese întru totul dreptate: „Nu există altceva decât perfecţiunea”. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg ce a vrut să-mi spună atunci, iar acest lucru a devenit posibil numai atunci când am experimentat direct acest adevăr. Am realizat atunci că sunt perfect, căci sunt inseparabil de infinitate, de forţa vieţii care creează stelele şi întregul univers de lumină. Eu sunt creaţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să devin ceea ce nu sunt.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu iubirea, cu acea iubire pe care am simţit-o pe vremea când eram copil, înainte de a mi-o refuza singur. Mi-am redescoperit atunci autenticitatea, pe care o trăisem înainte de a accepta toate acele minciuni. În acel moment de inspiraţie totul a căpătat sens pentru mine, deşi nu gândeam deloc. Devenisem pură conştiinţă. Percepeam direct cu sufletul, şi dacă aş fi încercat să exprim în cuvinte ceea ce simţeam, sunt convins că experienţa s-ar fi sfârşit pe loc.

Cred că nu există om care să nu aibă din când în când asemenea momente de inspiraţie în care percepe adevărul. Aceste momente se petrece de regulă atunci când mintea este liniştită şi când percepem forţa vieţii cu ajutorul sufletului nostru. Când îşi revin din uimire, vocile din interiorul minţii noastre (acel proces pe care îl numim gândire) se vor grăbi – evident – să invalideze această experienţă, justificând şi contestând în fel şi chip ceea ce simţim. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece minciunile în care am crezut atâta vreme nu pot supravieţui în lumina adevărului, pe care o percepem în sfârşit. Oamenii se tem de adevăr, dar cel care se teme de fapt este povestitorul mincinos. El ştie că minciunile sale nu pot supravieţui în lumina adevărului, şi întrucât nu vrea să moară, se opune din răsputeri acestei lumini.

De aceea, este nevoie de mult curaj pentru a privi în faţă propriile minciuni, convingerile noastre. Structura cunoaşterii pe care o deţinem ne face să ne simţim în siguranţă. Orice om are nevoia de a cunoaşte, chiar dacă ceea ce cunoaştem nu este adevărul. Dacă ceea ce credeam până atunci despre noi se dovedeşte neadevărat, ne simţim nesiguri, pentru că nu cunoaştem nici un alt fel în care să ne comportăm. Atunci când descoperim că nu suntem cei care credeam că suntem, temelia întregi noastre existenţe începe să se prăbuşească. Întreaga poveste personală îşi pierde semnificaţia, iar acest proces este teribil de înspăimântător.

Mie nu mi-a fost deloc teamă în acea noapte din deşert. În schimb, atunci când mi-am revenit, am simţit imediat senzaţia de teamă, căci nimic din povestea mea personală nu mi se mai părea important, dar trebuia totuşi că continui să funcţionez în această lume. Ulterior, aveam să descopăr că îmi pot rescrie povestea vieţii mele. Mi-am refăcut astfel structura convingerilor, renunţând la toate minciunile în care crezusem până atunci. Viaţa mea a continuat apoi la fel ca înainte, dar fără a mai fi guvernată de minciuni.

(Fragment din „Vocea Cunoașterii” de Don Miguel Ruiz)

Sharing is caring!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *